|
 VIRGIL
DIACONU:
„DESTINUL
POEZIEI MODERNE”
Editura Brumar, 2008
Eugen EVU
grafica de Roca
Poetul de odinioară, cel
contestatar „printre rânduri”, în interspaţiul subtextual cumva
grav-sorescian, aluziv pe unde scurte, pe unde se mai putea respira şi
emite mesajul cvasi-alegorizant al unei generaţii, Virgil Diaconu
d’antan, este negreşit spiritu movens al unui focar literar
cultural distinct, cel argeşean. Iar ca areal literar abordat, unul
dintre cei naţionali. Desigur, nu delimitat regionalist, ci pe
criteriile –semnal al unei profilate identităţi boematice aparte. Pentru
mine, Argeşul scriitoricesc asemenea Ploieştilor – a fost şi dezvoltă
roditor după 1989, un contrafort al rezistenţei prin cultură (creaţie,
refuzul autocenzurii), iar Virgil Diaconu s-a distins sub sentinţa
înţelepciunii rurale, prin extensie culturală brâncuşiene, „omul
sfinţeşte locul”.
Îl număr în cunoştinţă de
cauză (sic!) printre combatanţii ideii de libertate – destin determinat
– asumat al scrisului – aşa cum defineşte dealtfel şi prin ultima carte
apărută, „Destinul poeziei moderne”. Impresionant în sensul atributului
de spiritu movens este categoric şi revista Cafeneaua literară,
al cărei director este şi merită. Avatarurile tipic – atipice ale
fondatorului de revistă – cerc - mişcare se vădesc şi mai mari, dar
paradoxal (re) motivante şi îmi permit să îl înţeleg şi din acest
„privilegiat” rost asumat cu deplină… sintonie. Poezia lui a fost pentru
mine ceea ce va rămâne, desigur: acel destin conceptual nefatalist,
dimpotrivă, asumat de o conştiinţă pe vertical. Atitudinal, Virgil
Diaconu este - va fi mai durabil decum bunăoară şaizeciştii
împreunaţi şi chiar pseudiştii „protestatari” retorici şi
duplicitari – nomen odiosus! Şi anume prin Substanţa şi tonul –
învelişul lirismului său ironist – sceptic - tăios polemic şi chiar…
poeseic (prefigurând resurecţia pamfletului post- arghezian, pe alte
redute… poetul de odinioară (cărţile din 1976, 1980, 1984, 1989…).
Patosul şi talentul da a avea discurs în pseudo-Agora de ieri,
explodează violent şi lucid în structurile dezgolite barbar ale
postdecembrismului: Virgil Diaconu nu se rezumă la lirismul de tip
whitmanian, ci îşi focalizează energiile spre cultura poetică – recte pe
aplicativitatea – practicianismul Poetului în Cetate. Utopia nouă
izbucneşte revigorant şi chiar fecund, din reprimările nedefulate ale
totalitarismului care cel mult a schimonosit duplicitar fibrele slabe
ale multor congenari. Iată de ce mărturisesc între noi – ştiindu-ne doar
din cărţi şi revistele noastre – sau afinităţi elective pure cu o seamă
de poeţi ce gravitează în Mişcarea de la Piteşti (Centrul Cultural ,
nota bene) o rece-limpede solidaritate preferabilă, cred, falselor
regrupări care agită pe ici -pe acolo- tranziţia literară – ca să nu zic
tranzacţia… Un nou desant al sandvişhului cu diamante – minus
previzibile trădări – îmi face semne de prin Trivale!
Corolarul de eseuri cu ton
pamfletar este unul ce mertiă citit şi recitit, acum mă rezum doar la o
prima trecere prin construcţia lui: negreşit capitole ca „Literatura
realismului socialist sau literatura avantajelor” – cu scurtă şi
scârbită trecere prin ororile antologic ruşinoase ale patilularilor
duplicitari de ieri şi azi – inclusiv port mortemişti! – ai noului
(sic!) obsedant deceniu.
Termenul potrivit pentru
postdecembrism este cel de DEMOCRATURA. „Ierarhii oficiale în Europa”
(blandiana cu vibratoarele ei…), „Cărtărescu – pe urmele lui Nichita
celălalt”, sunt pagini terifiante şi merită a fi cursuri universitare.
Tot astfel pamfletul necruţător adresat unui Emil Brumaru – care ieri
scria legumicol – bulionard - azi atinge vârful abjecţiunii: Citatele
sunt puţine dar descalificabile. Tot astfel cele din Blandiana sau
Stănescu, Brumaru etc.
După cărţile de eseuri
„Libertate şi destin” (2005), dar şi inserţiile eseistice din cărţile
lui de poezie - un fel de „paralelă 45 a noii noastre paideume
literare„ - Virgil Diaconu se prefigura şi acum confirmă, un poet al
viguroase culturii poetice. Teoretician al poezie moderne – el este
accentuat tot al celei post-moderne. De departe fin cunoscător implicat
al mişcărilor convergente – totuşi – din arealul modernismului
actualizat – reconstructiv. Poetul teoretician este acelaşi - pasionat
şi catarsic – activ ins al dilemelor. Nu poate fi simplist numit un
„poetul ca şi soldatul” stănescian.
„Destinul poezie moderne”
este impregnat de cultura poetică dar una contopită cu propriul Fatum.
De aici, efectul magnetic ce mi-l impune empatic şi un anume
coincidentia opositorum resimţit – e impresia mea –
reciproc-dincolo de apoarentul meu „balans” între generaţiiile 70-80,
cf, grilei Laurenţiu Ulici. Şi nu e singurul caz de judecată greşită în
ce ne priveşte: a muşcat unul sursexcitat şi prost informat –
acuzând revista Cafeneaua Literară că subsemnatul nu are ce căuta între…
postmodernişti. În fine, dacă tăcea, tot filfizon rămânea.
În „Destinul poezie moderne”,
Virgil Diaconu glossează câteva dintre cele mai pertinente şi savuroase
la lectură articole de atitudine ale Bunului Simţ critic. Fără complexe
provincialiste - zonale, el succede Cap Limpede critic, panorama
actualizată a utopiei – poieion în „ istorie”. Una de dincolo de ecran,
de dincoace de „perdelele de fum” sau umbert-eco-ana căutare a
limbajului perfect, dacă vreţi spre Opera deschisă. Fie şi aidoma
lecţiilor de anatomie… rembrandtiene.
Incitante – no commments
- sunt chiar capitolele: „Cultura şi cultura de masă” (vechea dilemă „o
cultură de masă, versus o masă de peronalităţi”?); „Cinci tipuri de
literatură generate de puterea politică” ( există o putere a seducţiei
literare prin ispita unei altfel de puteri!, n); „Capcanele literaturii
feminine sau „Sunt o doamnă, ce pula mea!” (terifiant dar nici
prea - prea analizor al fenomenului porno post – decembrist - ca
„revoltă fără cauză” n.); „Ce sunt intelectualii”; Nichita
Stănescu, un destin poetic ambiguu; „Un milion de pule şi lindici”
– o întâlnire-n closet cu poezia porno a lui Emil Brumaru; „Poezia
tânără la început de mileniu sau moartea poeziei” (parafrazic, secolul
XXI va fi poetic, sau nu va fi deloc, n). ş.a.
Este această deloc ipocrită
indignare – durere a Poetului Virgil Diaconu una nu doar a sa: ar trebui
să fie a Noastră – care mai ardem cât mai ardem şi nu de soiul unor
Muşină, te miri care Gabriel Târnacop ori liota de micimani fut-balerini
ai Dilemei (vechi şi Nouă) care macină din interior cea mai gravă –
serioasă lume a Creaţiei Literare Româneşti: reînscrierea în Europa
Culturală. Consider cartea lui Virgil Diaconu de curaj Civic exemplar -
în acest Labirint ce redevine simbolul prioritar dramatic al Creierului
ce Recreierează; transcendând celelalte mari mituri –coduri ale
cunoaşterii revelatorii metafizice umane: Prometeu, Sisif, Peştera (lui
Platon- Heiddegger, ş.a.m.d. Virgil Diaconu şi-a pierdut pletele (ca
întreaga noastră generaţie!) dinspre Dalilele puchioase care azi îşi fac
între ele delicii în haremul hurmuzesc-mateian-apolozanic. Dacă aş fi un
Grigurcu şef de juriu, ehee, l-aş onora pe Virgil Diaconu cu Marele
Premiu al Criticii pe 2008. Dar nu sunt şi îi lăsăm pe alţii să îşi mai
fie…
Plictisiţi. Încă oameni.
Iubind ceea ce alţi disecă şi pângăresc fie şi răsfoind. Crezând nebuni
că dacă adevăr nu e, nici minciună nu e . Chiar şi coperta acestei cărţi
de vârf actuală privind Destinul Poeţilor Însuşi – este rafinat aleasă
şi ea : cetatea – labirinth- creier - o structură arhetipală a Umanului
- sugerând straniu un… micro-cip… Cu actualul sistem agonic (dar nu de
tot) de preselecţie (citirea eventuală a titlurilor…) şi depozitarea în
pivniţele vaticane ale „Jurizanţilor” monştri (acri, vorba lui Vasile
Leac) nu prea cred că „Destinul poeziei moderne” va fi cum se cuvine
mai mult decât nominalizată ipocrit-cinic de „regimul unionist pe cale
de privatizare” USR Apolzanus recidivivus. Vorba Ninei Cassian,
aia cum clitorisul din grumazul ei nonagenar.
Ca fost bibliotecar, recomand
achiziţia acestei RADIOGRAFII ultra limpezi, imediat necesare cărţi de
către toate Colegiile, Facultăţile şi liceele noastre. Şi poate domnii
Pleşu, Liiceanu, Patepievici, vor avea măcar instituţional o atitudine
- rezonantă măcar prin… ecou. Voi reveni asupra acestei execepţionale
cărţi a curajului nu doar cultural ci unui imperativ curaj civic.
Formulez astfel doar aceste fulguraţii sub starea uşor exaltată indusă
de valoarea prin patos intact a autorului cărţii. Voi reveni mai în
amănunt. Îmi asum, mă bucur şi semnez …
Eugen EVU
Membru al
Uniunii Scriitorilor din România
1 iulie
2008
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
