Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

VULTURUL NOPŢII*

Ion ARIEŞANU

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Domnul Ion Arieşanu, scriitor prestigios, cu veche şi largă apreciată activitate de prozator şi de comentator al fenomenului literar, care a mai scris despre poezia dl. Dorcescu, ca şi despre cărţile multor autori, a dedicat, de curând, volumului In Piaţa Centrală (volum prefaţat de domnul profesor Virgil Nemoianu -SUA) un amplu studiu, pe care îl prezentăm aici cititorilor revistei Agero.

Nimeni nu avea să prevadă, din creaţia anilor ’70 – ’80, a poetului Eugen Dorcescu (foto stânga), cum va să devină lirica sa de astăzi, nici saltul său uriaş de destin, dintre omul şi arta sa, de dinainte de Revoluţia din ’89, şi omul şi creaţia sa poetică religioasă de acum.

Vreme de două decenii, poetul, riguros şi stăpân pe sine şi pe arta sa, abordase teme lirice ale unei mitologii personale, tinzând la o spiritualizare hieratică a textului şi la sonuri de o fragedă puritate, de sorginte clasicistă. El era, pe atunci, bardul fascinat de limpezimile stilului, de armoniile interioare ale versului, de noutatea sărbătorească a metaforei, în care consunau stranii efluvii parnasiene, dar şi elanuri romantice şi nostalgiile unui ethos mediteranean. Poetul îşi proiecta, încă, pe atunci, un cosmos elegiac, plin de misterul marin şi de mitologiile solare ale unui timp misterios şi revolut, în care el îşi implanta visul de puritate, propriul său exil, dar şi fascinaţia unui Eros exuberant. Toate aceste aspiraţii, teme, reflecţii au captivat interesul poetului şi au umplut, în mod fericit, imaginaţia şi volumele sale prime, începând cu anul 1972, prin Pax Magna, şi continuând cu Desen în galben, Arhitectura visului, Culegătorul de alge, dar, mai cu seamă, cu Epistole, prin care poetul se despărţea definitiv de atracţia trecutului său liric, la finele anului ’89, şi irumpea, prin volumele Psalmii, Cronică, Abaddon şi Exodul, într-un pas liric novator şi într-un salt ideatic gigant, printr-un efort de nouă gândire poetică şi o nouă filosofie decisivă, care-l proiectau pe linia unor tendinţe poetice vizionare, acelea ale poeziei creştine, şi spre episoadele biblice, pe de-o parte, iar, pe de alta, spre spaţiul dramatic personal al Eului uman, şi social, dar şi spre conflictul ireconciliabil dintre răul demonic universal, cu repercusiuni în societatea umană a timpului, şi puterea divină, singura forţă oponentă, care-l putea stăvili.

Noul om, noul erou liric, dar şi noul Eu al poetului, reprezentant şi simbol al spiritului credinţei, din noile sale volume, se năştea, el însuşi, din impasul neliniştitor şi din conflictul acesta uriaş şi iremediabil, dintre puterile demonice ale răului universal, pe de-o parte, şi sublimitatea divină, care i se împotrivea şi îl stăvilea, pe de altă parte.

Împotrivirea lăuntrică, a Sinelui poetic, se face, de acum înainte, de poetul nostru, tot timpul, prin acţiunea lirică de luptător acerb, contra pervertirii omului timpului nostru, de către puterile întunericului dinafară. Şi, în această împotrivire, a eroului său şi a liricii sale, poetul se postează între zbucium şi lupta deschisă cu angoasa, cu păcatul lumesc şi desluşirea curăţiei sufleteşti, luându-şi, mereu, de partea sa, limpezimea credinţei, extazul mistic, devoţiunea pentru divin şi veneraţia, fără de sfârşit, a omului mic şi învins, prin prosternarea sa la picioarele celestei puteri dumnezeieşti.

II.

Acest erou, care colindă prin poezia lui Eugen Dorcescu, ataşat unor tendinţe religioase, atins de angoasă sau deriziunile vieţii, de absurditatea ei şi de mâlul terestru, care ne trage spre pustiul întunecat dinăuntru, poate, totuşi, aspira, într-un viitor, la eliberarea sa spirituală, din labele demoniei universale, el se va putea regăsi, până la urmă, sub raza ocrotitoare divină. Dar numai prin devoţiune şi veneraţie faţă de sublimul divin, decide poetul, şi spiritul tutelar universal; numai prin pocăinţă, umilinţă şi purificare, în această tragică luptă, dusă pe câmpiile universului, dintre ceea ce impune Pământul şi ceea ce exprimă Cerul; numai prin victoria definitivă a Spiritului universal se poate atinge zona eterată a fericirii, a ţelului final şi a libertăţii noastre intime sufleteşti. Dar, până acolo, eroul liric, alter-egoul poetului, ca şi pământeanul om au de străbătut cărări spinoase, ale păcatului, recunoscut a fi în floare, dar şi zonele impure ale urgiilor veacului, din care numai cei aleşi, puţini, demni şi bravi, înveşmântaţi în mantiile binefacerilor şi proniei divine, vor mai putea ieşi învingători, nepătaţi şi liberi.

III.

Ivit, în lirica românească, cu aproape două decenii în urmă, după Revoluţia sângeroasă din ’89, ivit, parcă, peste un mediu ostil, răvăşit şi neliniştit, încă într-o dură prefacere interioră, ivit la un mod straniu, fără să-l fi aşteptat, parcă, nimenea, răbufnind, după acea Revoluţie, ca dintr-o generaţie necunoscută şi spontanee, poetul a erupt şi şi-a croit singur cărarea. Şi-a zidit, tot singur, temelia noii sale gândiri şi filosofii creatoare creştine. Şi a mers, tot singur, înainte, fără greş, vizionar şi misionar, având, parcă, în el, ceva din patetismul luminat şi profetic al lui Octavian Goga, chiar dacă în alt plan şi în alt veac, al profunzimii religiosului şi al simbolisticii creştine creatoare româneşti.

Amplele şi neliniştitoarele sale poeme evocă fie societatea, în întregimea ei, dar şi convulsiile acesteia, fie omul, îngenuncheat de un destin nemilos, pierdut într-o lume ostilă, fie eroul solitar, în căutarea credinţei sale, în lupta cu sinele său angoasat, şi, toate acestea: societate, omul social şi fiinţa lăuntrică a eroului, toate sunt puse, de către poet, într-o lumină aspră, într-o viziune necruţătoare, bulversantă, tragică, fără de ieşire şi fără de iertare, ca într-un ceas ultim al Armaghedonului, căzut peste întreaga omenire, pe neaşteptate. Instinctul mesianic face, din unele poeme ale poetului, veritabile manifeste patetice şi politice, tinzând la dezvăluirea demoniei şi furiei generalizate ale răului, într-o lume intrată în panică, în impas şi în disoluţie.

IV.

Ceea ce devine însă uimitor şi frapant, în lirica aceasta novatoare a lui Dorcescu, porneşte de la faptul că, în peisajul tradiţional al liricii româneşti, ca şi în cel modern, al poeziei religioase, această lirică a sa nu se înscrie ca o creaţie a unui umil urmaş al celor dinainte, ci se impune ca o voce, prea puţin cunoscută până azi, dar nouă, novatoare şi demnă. O voce singulară. Care nu e atinsă nici de ortodoxismul religios al lui Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu, nici de atmosfera poeziei religioase de sorginte carcerală, a lui Radu Gyr, dar nici măcar de influenţele lui Lucian Blaga sau Ioan Alexandru, contemporanul său. Poemele creştine ale acelor poeţi interbelici, cu imaginea Magilor, exploatată frecvent, sau a Îngerilor de tot felul, tratarea lirică a lui Iisus, umblând pe ape, sau Moartea lui Iisus etc. etc., toate convenţiile religioase, prezenţele dese şi graţioase ale unor apariţii de îngeraşi sau magi, care umpleau poemele epocii, iconografia timpului vechi creştin, idilismul de epocă, picturalitatea şi decorativismul acelei poezii, prea frumoase şi cam prea apăsat idilizante, toate acestea nu au nimic de-a face cu misterul unor viziuni tragice tulburătoare creştine, dar şi cu accentele sociale teribile ale poetului nostru, acelea ale înaintaşilor săi fiind lipsite de suflul apocaliptic şi catastrofic al interiorităţii poeziei religioase a poetului nostru de azi. Nici măcar panteismul blagian, înaintând spre mitul creştin ortodox şi înscrierea meditaţiei poetului din Lancrăm în universal, nici sărbătorile câmpeneşti ale aceluia, care trec, apoi, în nostalgii blagiene, nici miracolele, surprinse liric, ce cuprind natura blagiană, într-un gen de misticism agrest, nici acestea nu au avut urmări şi influenţe asupra liricii tragice şi vehement sociale-acide a lui Eugen Dorcescu. În lirica acestuia, nu este vorba doar de o spiritualizare şi de un firesc dor de paradis, cu un iz şi un ton vetust ancestral şi agrest, la Dorcescu, nu este doar simplul dor de natură, ci este chiar boala fiinţei, cuprinzând, în întregime, ca un rug încins, pe om şi pe poet, într-o ardere profund spiritualizată, şi suferindă, şi sacrificială, pentru pacea sa interioară şi pentru dorinţa sa de desăvârşire şi descătuşare de zona prăbuşirilor terestre, fixându-se, ideal, spre aspiraţii, de-acum încolo, paradisiace.

Nici chiar în lirica unor confraţi de generaţie, în genere, preoţi – poeţi notorii, creatori originali, din generaţiile ’70 – ‘80, apăruţi după Revoluţia din ’89, nici în aceştia poetul nu-şi află congeneri. Căci ghidul poeziei sale, influenţele, atingerile, dorinţele şi chemările, toate-toate îi vin pe calea undelor creştine native, din chiar doctrina directă a desăvârşirii creştine. De unde poetul deprinde noutatea şi captează izvorul curat, dar şi lecţia dintâi şi definitivă a liricii sale. Din textele străluminate ale Evangheliilor. Din creştinismul pur al lui Iisus. Care nu ne pretinde doar să credem. Şi atât. Creştinismul nu e doar o credinţă a intimităţi noastre, care se exprimă direct, sau printr-o morală, ci creştinismul este chiar o atitudine spirituală netă. Forma cea mai coerentă şi mai înaltă, şi vibrantă, a aplicării Evangheliilor. Şi care se opune unor principii reci şi savante, fundamentate pe cine ştie ce texte hieratice şi dificile. Creştinismul e o religie a inimii. De o simplicitate şi directitate dumnezeiască. O religie a celor mulţi şi anonimi, slabi şi învinşi. Şi, chiar dacă un Nietzsche, după ateul Marx, numea creştinismul « o religie de sclavi şi umili », care se refugiază în starea de supuşi ai milei, totuşi, adepţii creştinismului au iubit etern martiriul, suferinţa, umilinţa, deoarece ei au ştiut, dintru începuturi, că trupul este, oricum, doar pământ pierdut şi cenuşă risipită în vânt, şi ţărână sfărâmicioasă de sub tălpi, şi că, nu numai pentru ei, oamenii de jos, dar chiar şi pentru capete de filosofi, precum un Bergson, el, creştinismul, a redat umanităţii, faţă de alte religii, noile valori eterne ale carităţii şi ale iubirii de aproapele. Şi că, oricum, o filosofie nu este creştină numai fiindcă ea discută asupra creştinisului, ci ea caută să-l justifice, deoarece acea filosofie creştină meditează şi discută despre creştinism, în numele întemeietorului ei, Iisus Hristos. În fond, cine era şi ce voia Iisus? El se ivise dintr-un loc anonim al Galileii, pietros şi cărămiziu, cu aerul său deşertic, oază între dealuri, lacuri, livezi cu măslini şi smochini. Un loc modest. Mai degrabă trist şi nostalgic. Ca atâtea altele ale lumii acesteia. De unde, El se cerea să-şi urmeze calea arătată de Tatăl Său. Să predice. Să fie o pildă. Să cunoască omul locurilor. Şi slăbiciunile lui. Să-l lumineze. Să-i atingă sensibilitatea. Să-l schimbe. Să-l îndatoreze. Şi, mai ales, să-i mişte sufletul spre o altă lume. Acolo, la sufletul uman, trebuia să lucreze Iisus. El nu putea fi decât un idealist. Un formator de oameni. Formator de destine. Să-i determine pe semeni să renunţe la averile lor. Să-l urmeze pe El. Câţi însă îl vor urma? Nu se ştie. Nu se va şti decât mai târziu. După moartea şi Învierea sa. El voise, deci, doar sufletul oamenilor. Prin aceasta, Iisus îi elibera. Îi lega, nu de pământ, ci de cer. Va putea El birui puterea vremii? Pe farisei? Banul? Rangurile? Nu avea decât puterea inimii Lui. Şi pe a Tatălui Său. Ce tânăr splendid trebuie să fi fost El! Cu ochi mari şi limpezi. Direcţi. Cu chipul liniştit. Cu mila lui uriaşă faţă de oamenii sărmani şi osteniţi care-l urmau şi pe care El trebuia să-i hrănească în drumurile sale. Când aceia îi cereau să-i vindece de o boală, El nu se da îndărăt. Ridica ochii spre cer. Se ruga Tatălui. Se apropia de cel chinuit de dureri şi-l vindeca. Atunci când îl întrebau, bieţii de oameni, timoraţi, dar şi încrezători, despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre care El, Iisus, le vorbea, în pilde, El le spunea că ea, Împărăţia, este chiar acolo, cu ei, este chiar în sufletele lor, însetate de fericirea ce are să vină, nu peste mult timp, asupra lor.

Dar Credinţa Lui era atât de absolută, de inflexibilă, ca viaţa, ca moartea. Ea nu putea fi discutată. Ci doar acceptată. Sau respinsă. Credea, cu ardoarea Fiului divin, în acea Împărăţie ideală. Unde sufletul omenesc, schimbat din temelii, avea să fie stăpân.

Iisus a fost şi a rămas la rădăcina credinţei noastre, deoarece El a pus stăpânire, cândva, pe inima noastră a tuturora. Şi acea iubire, încă, nu s-a stins din noi. Ba ea a străbătut prin secole, arzând, până la noi. Iisus a instaurat, în lumea noastră, solaritatea sărbătorească a idealului, pe care l-a purtat în sine, ca Fiul al Cerului: iubirea de celălalt, nu de sine.

El a purtat, în sine, mai cu seamă, existenţa unei vieţi virtuoase, din care s-au izgonit fărădelegile între creştini şi s-au instaurat dorul şi măreţia sfinţeniei universale. El, om şi Dumnezeu, a luptat cu greul, ca şi noi. Cugetul său a fost şi el ispitit, dar El a refuzat, magnific, ispitele şi păcatul, călcând pe ele. Noi nici nu vom putea pătrunde, vreodată, doar din Sfintele Evanghelii, scrise după El, dumnezeiştile sale însuşiri, adunate sau pierdute de memoria Scripturilor. Inima Lui a ars ca un rug perpetuu, aprins deasupra noastră, ca şi icoana perfectă a atitudinii sale umane şi divine, faţă de misterul credinţei. Voinţa sa uriaşă a putut capta, la timpul său, voinţele celor din jurul său. Iar, după stingerea şi Înălţarea Sa la cer şi la Tatăl, a captat voinţa omenirii întregi. Cultul pentru Iisus nu este doar cultul lacrimii, ci, de la El încoace, fiecare inimă adoră şi slăveşte exemplul său fierbinte, întemeietor, care suia, pe frontispiciul înalt al cerului, semnul sublim – al Fiului Unic, venit să avertizeze lumea, s-o lumineze, s-o iubească şi s-o schimbe, cu tăria de diamant a dragostei sale imense faţă de om.

Filosofia creştină, a iubirii, a milei, a purităţii, pe care o abordează, direct, profund şi fără greş, poetul Eugen Dorcescu, ca şi poezia sa, exprimată pe temele acesteia, poartă specificul şi eternitatea unei gândiri speciale, rigorile şi originalitatea ei frapantă şi acel simţământ veşnic care ne inspiră şi în jurul căruia se desluşeşte şi se despică adevărurile şi miracolele acestei credinţe, adusă de Iisus pe Terra. Căci numai creştinismul evanghelic, prin simplitatea sa mişcătoare, se poate defini o filosofie a autocunoaşterii noastre, mult mai mult decât conţinutul unor afirmaţii care ne trimit la fraze pompoase şi fără şir, comunicate de la amvon sau de la vreo tribună, cuvinte înşirate şi conforme unor dogme, sterpe de conţinutul religios, atingător şi blând-cuceritor, al Celui care a trăit, pe viu, prin spiritul şi sângele său, practica creştină, prima practică creştină întemeietoare. Aşa cum glosa şi Immanuel Kant, chiar dacă credinţa poate desemna, pentru noi, ca oameni, două atitudini: fie una simplă, fie una acut sentimentală, filosofic vorbind, problema credinţei este cu totul alta - este problema eternă a valorii sale intrinseci, a puterii sale de convingere.

VI.

Poate că de aici pornesc şi rădăcinile liricii creştine a lui Eugen Dorcescu. De la originile profund biblice. Mai cu seamă la un poet care şi-a extins harul, mai întâi, înspre traducerea fără greş, de o frumuseţe şi limpezime hieratică, din textele alese ale Psalmilor. Deci, de la rădăcini, care pornesc din tradiţionalismul poetic românesc şi biblic, spre zicerile şi sursele directe ale Testamentului Nou şi Vechi, şi spre gânditorii şi ziditorii creştini, precum Sfântul Augustin, sau gânditorii moderni, Soren Kierkegaard, Gabriel Marcel, ba chiar şi spre filosofia existenţialismului francez, în speţă spre Albert Camus.

Astfel, prin gândirea augustiniană şi trăirea sfântului, poetul poposeşte la viziunea acestuia asupra omului, pierdut în păcat, dar salvat prin graţia divină. În aproape toate volumele sale postdecembriste, Dorcescu atinge acest dureros sentiment al pierzaniei făpturii umane, prinse în iadul păcatului generalizat. Dacă gândirea augustiniană se revendică de la ideea că, în adâncul omenesc, în sinele nostru lăuntric, există o prezenţă mult mai activă şi mai profundă decât a eului nostru, există prezenţa divină, se observă cum, şi în lirica creştină a poetului nostru, se întrepătrund, permanent şi vizibil, prezenţa divină, dominatoare, cu eul neputincios şi angoasat al omului. Se mai regăsesc, în aceeaşi lirică, precum în textele augustiniene, teme ale cunoaşterii umane, fundamentate pe iubirea de semeni şi pe memoria ce culminează cu prezenţa lui Dumnezeu în noi, zidit în noi. Ca şi Sfântul Augustin, poetul nu meditează doar asupra Naturii pure, pe care el o ia drept o amică şi o vatră tradiţională eternă şi consolatoare, ci meditează asupra profunzimii şi neliniştii noastre sufleteşti, în care se reflectă şi natura binefăcătoare, şi ispita unor clipe nostalgice, revelatoare, dar se reflectă şi urâtul, gândul care perverteşte, dar şi înfrumuseţează, locul fermecat al visului omenesc, prin frumuseţea sa ideală şi divină.

Direct, prin textele filosofice ale lui Soren Kierkegaard, sau, indirect, prin interferenţe colaterale, trăirea, ca şi analiza angoasei, reflecţiile asupra ei, ca şi tratarea, în lirica sa, a destinului frânt al fiinţei, pusă în faţa divinităţii, se presimt, fie prin vicisitudinile propriei vieţi, fie prin accentele filosofice ale lui Kierkegaard, transpuse, apoi, liric şi personal, în propria creaţie a poetului român. De asemenea, e posibil ca, aidoma filosofului danez, la care disperarea adâncă a fost resimţită, de acela, ca făcând parte din chiar inteligenţa sa umană, şi poetul român să-şi fi făcut, din propria-i suferinţă atroce, o consolare şi o bucurie a spiritului, cercetat în profunzimea vieţii sale creatoare. Tot ca la filosoful danez, descoperim, şi în poezia lui Dorcescu, alternanţele unor exaltări şi energii extraordinare, ca şi vehemenţa critică, revărsată asupra unor evenimente sociale, după care au urmat lungi căderi în stări nostalgice, de apatie sau de tăceri, şi intervaluri moarte, deşerturi ale indiferenţei faţă de mediu şi societate. Tot ca pentru Soren Kierkegaard, angoasa, disperarea, această maladie mortală, se dovedeşte, şi pentru poetul român, de o importanţă uriaşă. Şi e posibil ca, în această suferinţă, să detectăm şi clipa în care poetul a luat calea filosofiei şi conduitei moralei creştine, care l-ar fi putut calma – vindeca, precum pe nordicul filosof existenţialist, de angoasă, de frica de existenţă. Căci, tot ca filosoful danez, poetul român se simte nu numai un bard al religiozităţii depline, dar şi un martor şi un gânditor al ei, oglindindu-se, om şi poet, în apele clătinate şi încenuşate ale timpului de azi, fiind preocupat, tot precum Kierkegaard, nu atât de probleme filosofice generale ale universului înconjurător, cât de sufletul uman şi de tragica solitudine umană.

Din opera filosofului francez Gabriel Marcel, regăsim, adesea, presărate, fulgurant, şi în lirica poetului nostru, unele reflecţii care au, ca punct de pornire, raporturile noastre umane cu fidelitatea. Ca şi pentru gânditorul francez, şi pentru Eugen Dorcescu, setea de iubire faţă de celălalt, care se exprimă prin fidelitatea faţă de acela, devine, şi pentru poet, o noţiune fundamentală, dar şi o noţiune morală de bază, pentru noi înşine. Noţiune care ne leagă de Metafizic şi, în cele din urmă, ne şi trimite spre sfera divinului.

Rodnice au devenit, de asemenea, pentru Eugen Dorcescu, chiar şi unele idei şi meditaţii ale filosofiei existenţialiste franceze, în speţă, ale lui Albert Camus. Astfel, din ideea neputinţei inteligenţei noastre de-a conduce destinele societăţii, şi evenimentele lumii, din caracterul inevitabil al morţii, componente fundamentale ale filosofiei absurdului camusian, poetul alege, totuşi, registrul patetic al scriitorului francez, simbolistica sa asupra condiţiei umane, dar, mai ales, alege viziunea seninătăţii sufleteşti a lui Albert Camus. Seninătate şi forţă morală în faţa agresivităţii şi absurdului existenţei, ca şi încrederea omului camusian în el însuşi şi în dorinţa sa de a promova valorile morale şi spirituale cele mai înalte cu putinţă, ale fiinţei, cum ar fi, crede Camus, bunătatea, curajul, demnitatea, libertatea, înscrise pe firmamentul gândirii ilustrului scriitor şi gânditor francez.

Însă, în moralitatea creştină, crede poetul român, chiar atunci când omul şi umanitatea întreagă ar străbate şi ar trăi într-un gol istoric, aşa cum socoteşte eroul camusian, gol deschis între naşterea şi moartea fiecărui om, acest gol, în filosofia creştină, este umplut de ideea nemuririi sufletului omenesc. Aşa încât, chiar dacă omul creştin trăieşte pe pământ în frustrare, în « jale şi înstrăinare », tot ca personajele camusiene, acest om creştin nu trăieşte, în schimb, în indiferenţă, în refuzul de-a participa la viaţa celorlalţi şi nici nu crede, tot ca personajul camusian, că, o dată trecut din lumea viilor, în spaţiile morţii, el nu mai reprezintă nimic. Dimpotrivă, omul creştin, crede poetul, chiar negându-şi evidenţa, negându-se pe sine, pentru păcatele sale, el nu afirmă că « infernul sunt ceilalţi », ci crede în « zborul sufletului », în eternitatea lui, chiar dacă « repetata cădere în trup » este adevăratul său infern. Dar el, eroul lui Dorcescu, totuşi, crede, faţă de eroul absurd camusian, că ceea ce rămâne divin, în om, după trecerea sa din spaţiul pământean, spre spaţiul ceresc, este matricea sa nemuritoare, şi este suflarea misterioasă a sufletului şi reîntoarcerea sa iluminată spre sursa divină, de unde, cândva, el, sufletul, a purces şi unde, la ceasul sortit, va reveni.

VII.

La începutul lui noiembrie, 2007, Eugen Dorcescu scotea, de sub tipar, la o editură ajunsă, în câţiva ani buni, o instituţie notabilă, numindu-se ea Editura Marineasa, scotea, deci, un volum nou de poeme, pe nume În Piaţa Centrală . O operă densă, străbătută, ca şi alte două volume dinainte, Elegii şi Moartea tatălui, de un ax filosofic, de un Trivium, ca să zicem aşa. Care semnifică punctul nodal, unde se întretaie trei drumuri care se întâlnesc: Puterea divină, Puterea sufletului omenesc, Puterea răului, a demoniei oarbe a sufletelor mulţimii rătăcite, din oricare Piaţă Centrală a lumii, unde acea a treia putere demonică încearcă să-şi exercite presiunea asupra sufletului divin şi etern al omului.

O dată cu apariţia acestui volum de poeme, În Piaţa Centrală, se poate vorbi, în lirica lui Eugen Dorcescu, de o poezie de extracţie filosofică creştină, bine argumentată reflexiv şi artistic, precum o argumentaseră, de altfel, şi celelalte volume, mai vechi, Elegii şi Moartea tatălui. Poemul recent, În Piaţa Centrală, pare a fi cel mai strâns, mai argumentat şi mai armonic structurat filosofic, prin tezele sale interne, şi prin discursul poetic, de un patos creştin arzător şi tragic, dintre toate volumele sale dinainte. Noul volum devine, Aici şi Acum, un gen de program spiritual de esenţă al poetului, la această oră. Şi un vârf, ca un munte alb, pentru întreaga sa ideologie creştină filosofică şi poetică. El atinge un nivel al dorinţelor sale creatoare, în sensul expresivităţii, al densităţii şi unităţii ideilor urmărite de poet. Şi al temelor puse în lumină, şi în dezbatere, traversate de filosofia unui nou existenţialism creştin, şi românesc, şi de o mărturie a credinţei autorului, a unui drum novator, pentru un poet şi un gânditor, contemporan cu noi, şi cu lumea spirituală românească de astăzi.

VIII.

Ideea bazală a lungului poem (căci textul poate fi perceput şi ca un unic poem, segmentat, doar, prin cele trei momente), deci ideea bazală, de esenţă, este una de Crepuscul al fiinţei pământene, ajunsă în criză (dar nu de ideal religios, pe care ea, fiinţa, îl posedă şi îl recunoaşte), ci în criză de autoperfecţiune a sinelui, a Sufletului, care, atârnând de Trup, este, încă, incapabil de atingerea idealului de perfecţiune şi de vâslire spre divin şi, deci, spre atingerea sublimului, a idealităţii şi a splendorii cereşti. Din această criză de esenţă a perfecţiunii spirituale, se naşte întregul accent tragic al cărţii. Şi tot ea devine Baza, pentru multitudinea de stări, spiritual-umane şi paradoxale ale eroului cărţii.

Punctul de pornire şi de gândire al volumului pare a fi Ecclesiastul biblic. După care, omul, făptura sunt trecătoare şi, în urma lor, nu durează, etern, decât sufletul, care, şi acela, intră în dilemă şi derută, intră în disoluţie, suferă, disperă, sugerează poetul, sub influenţa nefastă a trupului neprietenos, « care-l aduce îndărăt, din zenit,/îl obligă a suferi şi a plânge/în abisul de carne, în mocirla de sânge ».

Secţiunile sub care se desfăşoară, în planul interiorităţii, poemul, sunt trei la număr: I. Omul din oglindă, II. Sub cerul Pustiei şi III. În Piaţa Centrală. Prima secţiune, Omul din oglindă, semnifică purtarea crucii personale şi calvarul sinelui, dus de către eroul liric până la capăt şi până la propria-i disoluţie.

În această primă ipostază, sufletul-conştiinţă încearcă mereu desprinderea sa de trup. Ceea ce este o imposibilitate. Căci omul, şi conturul său, care se priveşte în oglindă, este chiar sufletul, « în singurătatea lui absolută ». Aici, pe Terra, trăim toţi o « farsă sinistră », « ontologică », prin care, murind, putem ajunge la o viaţă superioară, spiritualizată, dar, trăind, pe pământ, de fapt, trăim în ... moarte. Eroismul uman, ca şi la Camus, ar consta în rezistenţa conştiinţei noastre faţă de angoasele vieţii şi de teama morţii, privite, de se poate, cu eroism şi seninătate. Tot ceea ce-i rămâne omului, pe lume, este doar trecutul şi imaginea sa, acea Poiană miraculoasă a copilăriei, cu Zăvoiul ei, cu Râul şi Casa. În faţa lor, sufletul (omul) este mereu în extaz. Rătăcitor în trecutul copilăriei, rătăcitor prin prezentul de umbre al oraşului, sufletul (omul) se îndreaptă spre « susurul divin creator », unde « Vântul morţii mă poartă ca pe-un bulgăre – fiu/către muntele – Tată./Duh arzând, renăscut/şi uitucă ţărână/cum am fost la-nceput./Sub a Domnului talpă/în a Domnului mână ».

Până la acest moment, la întâlnirea cu Divinul, zece tablouri lirice, din cele 27, câte numără prima secţiune, din cele trei, ale poemului, întregul Poem trăieşte, prin fiecare tablou în sine, istoria şi istoricul vieţii unui suflet, aflat în căutarea lui Dumnezeu. Cu toate extazele sale, temerile, angoasele. Iar tablourile devin amintiri, regrete, reminiscenţe, resturi şi fărâme informe ale fiinţei sufletului, în această harnică şi obsedantă căutare a Divinului Tată. În survolul său, Sufletul-(om) surprinde luna de sus, nucul bătrân, apoi, transformat în « vultur de-azur », survolează sate, drumuri, cetăţi « şi le absoarbe, în oglinda-i planată, pe toate ». El ajunge, spre ziuă, deasupra livezii şi a Poienii părinteşti de-acasă, unde el devine chiar « infinitul cel mic », navigând, pierdut, « în abisul fiinţei », după care se îndreaptă spre Piaţa Centrală, « prin târgul idolatru », prins în crepusculul uman, unde « streşinile plâng hohotind/şi morţii surâd, cu pietriş, cu nisip şi cu apă în gură ». Acum, tablourile devin terifiante desene contorsionate ale sinelui, ale propriului Suflet şi chip, într-un « tragic rictus ».

În secţiunea a doua a Poemului, Sub cerul Pustiei, se ia contactul Sufletului-(om) cu Duhul divin. El, Domnul, este Lumina, « substanţă a eternităţii », El este ziditorul, este Biserica, cu « chipuri de duh şi ţărână ». Cu ce venim noi înaintea Duhului divin ? Cu « cuvântul şi fiinţa mea./Tremurătoare, firavă/ca trestia ». În sufletul omului « E atâta lumină./Toată făptura îl aşteaptă pe Domnul/să vină ». Şi natura îl doreşte, îl aşteaptă pe Domnul. Doar oamenii au uitat, ei, care sunt nişte « semne fără sens ». Poiana de-acasă, şi ea, e străbătută de zefir, iar, printre « pomi fericiţi, în zori, se plimbă Dumnezeul Oştirilor sub cerul genezic/sub al soarelui sfeşnic ». Dar, pe când lumea trăieşte în agonia şi euforia sa inconştientă, uitând de păcatele sale, Domnul arată, celor aleşi ai săi, viitorul mic paradis, « înainte de stingere », sub acest cer al Pustiei. Căci Duhul divin, în faţa omului acestei lumi, e inflexibil « ca un ax de argint/şi oţel/traversând universul ». Această secvenţă, a doua, a Poemului, devine, simbolic, începutul Apocalipsei. O descriere a apogeului lumii noastre. Totul e calm în razele soarelui. Duhul nu-şi schimbă starea şi mersul. Natura vibrează şi ea. Ai crede în eternitatea acestei lumi. Doar vântul mai bate. Puţin. Soarele e printre nori. Iar luna răsare, şi ea, cadaverică, şi proiectează filmul străvechi al Pustiei « peste oraşul dement/peste târgul ce doarme, cu bale la gură ». Toate « cele ce sunt se-mpart, neîmpăcat, între cer şi pământ ». Iar moartea mediază « între carne şi duh ». Dar, sub toate acestea, care mai trăiesc, şi respiră, în aparenţă, armonios, « vremea pare un râu », alteori pare « friabilă precum nisipul ». Şi, lângă toate acestea, Eremitul-(poet) şi scrib al Cronicii « se gândeşte la inutilitatea sa/la încercarea/mereu eşuată, de a salva de nimicnicie nimicul », pe când « Sufletul e acest cristal de neant,/e strâns în angoasă şi în sine ca un atol,/Sufletul, singurul lumii liant », care-l caută mereu pe Domnul. Acolo, « la capătul însorit al singurătăţii » este Domnul. Şi « la mijlocul singurătăţii » este găsit tot Domnul. Şi în « pustiul depărtării » se ascunde tot El. « În negarea lui Da,/În afirmarea lui Nu ». Prezenţă eternă şi ubicuă. Şi persoană triontică.

IX.

Trebuie, înainte de a trece în revistă şi secţiunea a treia, şi ultimă, a Poemului, să poposim, la finele acestei a doua, asupra raporturilor dintre Dumnezeu şi om-poet, dintre supremaţia Duhului divin şi Sufletul omenesc solitar. Spre deosebire de unii poeţi religioşi, interbelici sau contemporani cu poetul nostru, cultul lui Eugen Dorcescu, faţă de Divinitate, porneşte, mai degrabă, de la Cuget, decât de la inimă şi simţire. De aceea, poate, şi forma sa personală de percepere, a lui Dumnezeu, se face de o manieră senină, austeră, dar calmă, la care imaginaţia, obolul simţirii sale, cât şi tonul grav şi sever poematic al poeziei nu inventă peisaje, sau personaje, altele, ale unei imaginaţii prea flexibile, sau prea angelice, care să ducă spre zone celeste, ci Domnul Dumnezeu este văzut şi descoperit şi semnificat, pentru poet, în zone de viaţă fireşti, în inima unei naturi apropiate poetului, ca şi în realităţi umane vecine cu realitatea de viaţă şi de naştere a poetului şi a eroului său. Sunt peisaje, stări sufleteşti, tablouri obişnuite, care, pe lângă modesta lor înfăţişare, poartă şi amprenta unei gravităţi omeneşti şi pecetea locului, dar şi energia şi supremaţia Puterii universale şi divine. În preajma unei asemenea Puteri, poetul, şi eroul său liric se simt, dacă nu stingheri, cel puţin într-o uimire firească, discretă, pusă lângă grandoarea cerească a Tatălui Nostru, unde comunicarea pare a fi imprevizibilă, numai cea pur afectivă şi reflexivă, prin undele herţiene ale meditaţiei şi revelaţiei celeste, nicidecum simţuală, impasibilă, în prezenţa unei Puteri fără de margini, copleşitoare. De aici, din grandoarea cerească, pusă în cântar faţă de firava prezenţă a omului insignifiant, înfloreşte, real, şi o latură de veneraţie specială a liricii poetului. Un sentiment de prosternare şi de iubire filială, duse până în pragul uitării de sine a fiinţei poetului şi a eroului său, însoţitorul atât de umil, din preajma Divinităţii. Aici, sentimentul liric devine unul fără greş şi el dă măsura şi întreaga substanţă şi înţelegere, ale omului neînsemnat, şi ale sufletului său, faţă de forţa şi devotamentul creştin, puse în faţa dumnezeirii, care interferează poeziile, conferind acea aură şi legătură intimă, inexstricabilă, afectuoasă, notabilă şi totală între om şi divinitate, puse într-un curent viu şi electric, de simţăminte supreme. De aici, lirica aceasta nu duce nicidecum spre poezia veche religioasă, cu accesoriile şi sonurile sale prăfuite, ci ea se încarcă de gravitatea unui om, în umbra elanului divin, printr-o formă de apropiere şi fervoare cerebrală intensă, modernă, căreia îi sunt subsumate toate celulele fiinţei, ca şi celelalte simţăminte şi emoţii ale sale, ca şi toate actele de dăruire şi de fervoare şi de bucurie spirituală, toate aprecierile prea senzoriale, sau prea colorate metaforic, pentru ca accentul religios şi aplecarea spre divin a poeziei să se facă printr-o legătură fragedă, totală, supusă şi subterană profundă, chiar ancestrală, între om şi Dumnezeu, precum în timpurile imemoriale, când totul, în această legătură, se armoniza pe calea undelor spiritului sublim, şi prin visele, pline de accentele lor fermecătoare şi magice cuceritoare.

Partea a treia a Poemului, ca să revenim, numită, ca şi titlul generic, tot În Piaţa Centrală, încheie şi acest excurs al nostru prin lirica volumului. Finalul poemului rezonează la atmosfera sumbră, în care totul semnifică moartea, pe un pământ încă, aparent, viu. Doar angoasa mai rămâne în suflet şi în om, pe când semenii, din jur, par « fantasme de ceară », « ce pier precum au venit ». În jur, sunt aceiaşi eterni « câini leproşi », strigătele beţivilor, iar întregul oraş se întinde, « în dimineaţa mizeră, grea ca o lespede ». De peste tot, vin demoni « în amurgul târziu » şi, atunci, se furişează şi în suflet, în om, « icoanele morţii ». Imaginile terifiante, tensiunea, deşi nu simbolistă, dar simbolică, reeditează stări bacoviene, o provincie pustie, cu cimitire, cu moarte, deşi ne desparte un veac de ele. Aceleaşi versuri stranii, strivite de aceeaşi angoasă, ce ţine artistul departe de o lume bolnavă, aspiritualizată, care se stinge, prin ea însăşi, în vulgaritate, şi în ceţuri spectrale. Cerul, pământul sunt atinse de « lamele ploii ». Oamenii, lumea sunt străpunse, strivite. Natura, în întregime citadină, este rănită mortal, aidoma soarelui, care « stropeşte cu sânge ». Şi « se leagănă în van deasupra abisului ». Şi, peste tot, « dintr-o zare în alta », « numai Duhul se poartă pe deasupra genunii », ca în primele zile ale creaţiei Terrei. Finalul poemului prinde un ton vaticinar, de supremă satiră socială, în genul marilor romantici : « Tu, rob viclean ! Şi tu, stăpân poltron !/N-aţi cunoscut că trebuie să vină/Răsplata pentru merit, pentru vină ? »...

Poem profund şi amănunţit structurat, în plan filosofic şi ideatic, creştin, între toate volumele sale, şi înşurubat pe o axă şi pe o analiză neiertătoare şi infinitezimală a sinelui rănit al omului, fie acela scrib, eremit, exilat pe propriul său pământ, volumul În Piaţa Centrală se impune, în poezia lui Eugen Dorcescu, cu rol de program spiritual de vârf, pentru întreaga sa creaţie poetică, de după Revoluţia din ’89. Volumul este şi cel mai înalt vis al dorinţelor şi aspiraţiilor poetului, de expresivitate, dar şi un cumul al temelor sale obsesive, ce ţintesc fervoarea sa ideatică – creştină. Dar el este şi impulsul filosofic şi al existenţei umane de azi, acela al propriei sale mărturisiri, de gânditor şi poet, în lumea de acum, românească.

În singurul spaţiu, rămas viu, din Poiana pustie a casei părinteşti, unde angoasa clatină sufletul, peste el, « Peste suflet/se lasă, uşor,/vulturul nopţii/cu sufocantul său zbor... » Iar « Sufletul, răspândit chiar, în trup,/dar niciunde,/nicicum,/se târăşte, rănit, către-al/zorilor drum,/se târăşte departe, mereu mai departe,/singur, în imensul deşert/dintre/viaţă şi moarte »...

Similar unui discurs delirant, faţă de alte poeme ale poetului, aici, în corpul acestui ultim volum, imaginile devin mai dure, smulse, parcă, din carnea unor depresii şi angoase, sau din cumplite şi sângerânde stări tragice. Chiar şi peisagistica poemului readuce, pare-se, în prim plan, fragmente din tumultul şi viscolul lăuntric al Eului, convulsii şi rictusuri umane, evocând scene, când grandioase, cereşti, când treceri cucernice şi simple omeneşti, ale omului-suflet, supus misterelor credinţei şi învins de puterea Duhului tutelar. Iar lectorul are bucuria rară spirituală să descopere cum poemul, prin versetele lui, cele 27 de stanţe, egale, în fiecare din cele 3 secţiuni ale volumului, să descopere, zic, cântul lăuntric de frenezie, incantaţie, slavă şi sfioasă rugăciune, afirmat cu toată gura, sau în şoaptă, de parcă slăvirea Duhului Sfânt s-ar petrece într-o rugăciune fără de cuvinte, făptuită în tine însuţi, ca şi cum numai şoaptele vântului şi mişcarea neauzită, a cuvintelor din adâncurile poetului-eremit, ar umbla prin aerul rarefiat şi sfânt al rugăciunii. Iar, între interstiţiile fragede, printre care colindă aceste cântece-rugăciuni, fără cuvinte, ele aduc cu stări ale vântului cosmic al înălţimilor, cu nişte chemări duioase către Domnul, în vreme ce se ivesc, pe neaşteptate, în omenescul obscur sufletesc, din nou, demonicele angoase, « semne fără sens » ale omului-suflet. Întregul poem este purtat, astfel, pe lângă fervoarea cucernică a credinţei, şi de imaginile sumbre, crepusculare, ale fărădelegilor omeneşti, iar omul, şi aici, ca şi în alte poeme şi volume, este amendat şi pus la zid. Doar în Poiana de-acasă, unde poposeşte, adesea, Sufletul-om, pentru a-l întâmpina pe Domnul, doar acolo totul devine vis edenic, iar Domnul se plimbă, « printre pomi fericiţi ». Tot acolo, « pe covorul fânului », « mi s-a părut a zări urma Lui...Dumnezeul Oştirilor/sub cerul genezic/sub al soarelui sfeşnic », în vreme ce, tot acolo, sufletul e aidoma vântului, sufletul îşi opreşte, în pragul Poienii, goana..., « Sufletul – singurul lumii liant/Sufletul, acest cristal de neant ». Dar, tot acolo, Domnul se plimbă printr-un « Paradis fără oameni ». Accentul acesta, al purificării definitive a lumii, de către Creator, printr-un act final, al eliminării murdăriei terestre şi umane, revine, ca un laitmotiv, cu tărie şi nelinişte, în mai toate volumele de după ’89, ale poetului, cu un accent obsesiv al fărădelegilor omeneşti, care ar trebui să fie plătite, cândva, de om, Cerului.

XI.

Tortură a unui suflet-om, care nu se poate, încă, salva pe sine, prin credinţă şi devoţiune, dar care tinde să reziste şi să spere, şi, mai mult, să sufere, agonic, pentru visul său etern, de limpezire a sufletului, aşezat în preajma proniei divine, eroul din volumul În Piaţa Centrală, volum construit pe un conţinut ideatic triontic : Divinitate – Suflet de om – Umanitate, înalţă accentele sale izbăvitoare, aidoma eroului din Elegii sau celui din Moartea tatălui. Se simte, şi aici, istovirea interioară a sufletului-om, este evidentă, de asemenea, şi erupţia angoasei, care prinde fiinţa, după cum este evidentă tristeţea fără leac, care ia locul tăriei sufleteşti a eroului din Cronică şi Abaddon, mai vechile volume. Acum şi aici, în Piaţa Centrală a Târgului vechi, « Noaptea se târăşte pe trotuare », iar « în discoteci, sunt schelete şi se zbat flăcări ». Anotimpurile, vara, toamna, sunt fie ucigaş de toride şi « varsă văpăi », fie toamna vine cu « ploile morbide », cu « ceaţă şi lut », cu odaia tulbure, « străpunsă în inimă » şi cu « cerul greu, nemilos », ce trimite « lamele ploii, reci, ascuţite », care pătrund în sânge, trup, gând. Şi toate acestea « se zvârcolesc în tine ».

Spre finalul poemului şi al volumului, reapare Poiana din vis. Poiana, cu viţa de vie, cu ograda pustie, cu bolta viţei, care învăluie inima. Şi, peste toate ale lumii, din Piaţa Centrală, şi ale Poienii din vis, ştim, de acum, că sufletul se târăşte, rănit, mai departe, în imensul deşert « dintre viaţă şi moarte ».

XII.

Scris, într-o viziune sumbră, profetică, neconsolată şi dinamitardă (venind vorba de răul demonic omenesc şi universal), atins de un ton de sceptic nemântuit, peste Sufletul-om, peste Piaţa Centrală a vieţii, a lumii întregi, se lasă, iată, vulturul nopţii. Şi, din această zbatere, nu există ieşire. Cât timp sufletul e legat, încă, de lanţuri trupeşti, chiar dacă el tinde, continuu, spre Cer şi spre unirea sa, din eternitate cu Duhul divin.

Îngemănare între tonusul filosofic şi biblic arzător creştin şi unda fremătătoare socială, care umflă valul satiric-amar al meditaţiei poetice, îmbinare fericită între puterea credinţei umane şi aspiraţia sa spre armonie şi divin, poezia, din acest concentrat volum al lui Eugen Dorcescu, relevă accentul tragic şi mângâietor religios al unui poet creştin de seamă, dar şi respiraţia sa aspră, profetică, cu o expresie de ultimatum şi de apel, trimise în pustietatea lumii, spre atenţionarea omului şi spre îngrijorările ultimative ale veacului. Lângă apele neliniştite, ale atingătoarelor poeme, ale unui scriitor, dintre cei mai reprezentativi şi marcanţi ai literaturii noastre de azi, sufletul poetului, dar şi sufletele lectorilor retrăiesc, sub tragica însingurare crepusculară şi omenească, zbaterea eroului acestor versuri, retrăiesc speranţele sale de viitor, atinse de lumina tremurător – mângâietoare a Duhului divin atoatevăzător şi domnitor.

Timişoara, 28 ianuarie 2008

Ion ARIEŞANU

* Eugen Dorcescu, În Piaţa Centrală, Cu o Prefaţă de Virgil Nemoianu, Editura Marineasa, Timişoara, 2007.

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)