|
Impactul meu cu occidentul de acum 13 ani a declanşat prima criză de
personalitate. Nu este chiar aşa de simplu cum pare, când eşti pus să
alegi între siguranţa materială şi împlinirea spirituală sau chiar
mulţumirea sufletescă. Sunt căi diferite de urmat, stări fin nuanţate,
aspecte de viaţă, făcute parcă, să tragă în direcţii opuse. E ca şi cum ai
conduce o căruţă trasă de cai nărăvaşi, fără hăţuri, doar cu puterea
minţii! Cum, cât, de ce? Doar nu ne naştem toţi paranormali, nici măcar
perfecţi şi de cele mai multe ori nu ştim nici cele mai elementare
lucruri: ce ne lipseşte, ce dorim. Dacă m-a şocat, de ce nu am plecat?
Aceasta este întrebarea, nu a fi sau a nu fi român sau neamţ, sau om? Se
începe cu visurile dinaintea plecării, cu bagajul, pe care ţi-l pregăteşti
cu grijă, începând de la valiza scumpă şi de calitate, pe care ţi-o
cumperi, până la alegerea exclusivă a garderobei. Doar n-o să arăţi
nemţilor că eşti un coate goale, care vine să le ocupe un loc de muncă
sau, chiar mai rău, să le încaseze ajutoarele sociale! Se continuă cu
petrecerile de despărţire, cu lacrimi vărsate, uscate repede de cuvinte
frumoase de îmbărbătare ale celor din jur. Când şi când se strecoară câte
un ghimpe răutăcios al unei foste prietene, invidioasă că te măriţi cu un
sas şi ea rămâne mai departe să tragă la „plug” în sărăcie. Dar aşa este
şi trandafirul primit la despărţire de mama, ca în viaţă: plin de parfum,
la fel de plin de spini!
Drumul nu pare greu, mereu se schimbă peisajul, încă nu am realizat la ce
renunţam, nu ştiam ce ucid, la ce înmormântare o să asist în curând. Aveam
grijă să -mi păstrez ţinuta impecabilă, să nu-mi şifonez nici hainele,
nici speranţele.Aşa m-am simţit atunci - copleşită de frumuseţe, dar a
nimănui, când am zărit pentru prima dată marea de lumini a Vienei, apoi
impunătoarea gară din Stuttgart şi am realizat că am ajuns la destinaţie.
Totul era măreţ, impunător, strălucitor, dar sufletul îmi era gol. Eram
străină. Nimic nu-mi amintea de ceva care ar fi avut legătură cu viaţa mea
anterioară. Eram o oarecare, un număr, o altă statistică. În gara din
Stuttgart nu mă aşteapta nimeni. Gara forfotea de oameni, dar era goală de
cei pe care îi aşteptam. Bluza modernă, tricotată din mohairul cel mai
moale a început să–mi zgârie pielea. N-am înţeles atunci că nu este uşor
să-ţi iei liber de la serviciu, invocând o problemă personală, am crezut
doar că am ajuns la capătul celei mai cumplite disperări şi nu mai există
cale de întoarcere. Era doar începutul!
Noroc cu un taximetrist de culoare, cu un suflet de aur, care m-a convins
prin semne să mă urc în maşina lui. I-am strecurat în palmă 20 de mărci şi
hârtiuţa mototolită, pe care scria adresa, unde trebuia să ajung şi
zâmbetul lui mi-a confirmat că suma este în regulă şi locul destinaţiei
mele îi este cunoscut. N-am risipit nici o clipă vreun gând la faptul că
aş putea fi răpită, jefuită, ucisă. Sufletul nu-mi era încă intoxicat cu
fobiile moderne ale occidentalilor. Un stol de gânduri mi-a tot dat
târcoale în zbor, pâna când, enervată de insistenţele lui, l-am lăsat să
aterizeze de-a binelea pe mintea mea, unde şi-a făcut cuib: „Dacă n-o să
mă descurc? Când o să învăţ limba? Ce se va alege de viaţa mea? O să-mi
găsesc locul printre oamenii aceştia străini? O să câştig mulţi bani? Am
pierdut deja ceva? Se merită sacrificiul? Ce fac cu dorul de ţară? O să
suport?” Răspunsurile nu sunt niciodată de ajuns să hrănească gurile
flămânde ale unei întregi colonii zburătoare de întrebări chinuite.
Clipele zboară şi ele, zilele nu stau pe loc, până şi anii trec, insidios
dar sigur şi orice rană provocată se vindecă. Am găsit destinaţia,
am primit, în loc de flori, scuzele de rigoare, am realizat că pe nimeni
nu interesa valiza mea de piele şi bluza nouă de mohair, că mă aflam în
pragul sărbătorilor de iarnă şi mă aştepta intrarea în lagăr, nu
colindatul. Cineva trebuia să se ocupe de întocmirea de acte, la care m-am
uitat ca mâţa în calendar, să-mi ofere de Crăciun un cadou de preţ:
senzaţia că sunt proastă. Este un cadou grozav, ajută la modelarea
personalităţii. Trebuia să mă lovesc de pragul de jos, ca să-l recunosc şi
pe cel de sus. Dar, cum am spus, timpul e prietenul tuturor, vine -
trece, rezolvă probleme. Am găsit o locuinţă, ca de basm, cu scări
interioare, la fel de întortocheate ca şi cele din sufletul meu, flori la
geam şi chirie mică, dar cu vecini reci ca sloiul ca şi prima iarnă trăită
în Germania. Primăvara ne-a adus o maşină ieftină dar bună, cu care am
explorat dealurile Alb-ului şvăbesc, dar totodată a adus, alături de
ghiocei, şi constatarea că nu este valabil carnetul de şoferi din România.
Aceasta s-a dovedit a fi cea mai mică problemă. Bacalaureatul nu era
recunoscut, meseria învăţată nu avea valoare.
Ce naiba, doar suntem tineri, putem trage linie şi o luăm de la capăt,
ceea ce am şi făcut. Locuinţele le-am schimbat, mai urâte, mai frumoase,
mai bune, mai rele, important a fost preţul chiriei şi apropierea de un
loc de muncă. Oricum, acasă mă simţeam tot în România, aşa că nu m-a durut
schimbul. În tot răul este şi un bine...aveam măcar un ţel în faţa
ochilor! N-am privit această repetiţie ca pe o acţiune inutilă, ci am
încercat să-mi imaginez că fac ceva cu totul nou. Şi era oarecum nou.
Limba germană a început să se prindă de mine, insistent, ca scaiul,
„alterându-mi” cu expresii noi, ciudate, acurateţea limbii române.
Trei ani nu am scris nici un rând, nici un vers, nici măcar scrisori. Am
avut satisfacţia escaladării unor altfel de culmi, am reuşit să capăt
siguranţă pe terenul ”minat cu sloiuri de gheaţă” al Germaniei, să-mi
imaginez că eram pe drumul bun, că este de datoria mea să-mi ajut
financiar familia rămasă acasă. Ca să nu fiu nedreaptă, trebuie să
recunosc că „defectul” Germaniei, legat de sentimentele mele, este acela
de a nu-mi fi patrie mamă. Cred că tragedia unui scriitor este aceea, de a
se lega prin limba maternă (cea care este de fapt obiectul muncii şi
creaţiei lui) de ţara lui de baştină. Îmi imaginez această legătură la fel
de strânsă ca aceea între mamă şi făt, prin intermediul cordonului
ombilical. Orice încercare de rupere este dureroasă şi de multe ori supusă
eşecului.
Da sau nu? Pleci sau stai? Rişti sau aştepţi? Atunci m-am confruntat
pentru prima oară cu unele din acele întrebări, la care nu le-am găsit
vreun răspuns concret. Calvarul interogatoriului condus de propria
conştiinţă continuă:Ce condiţii de creaţie are un scriitor în afara
graniţelor ţarii de origine? Limba străină capătă tot mai multă
însemnătate, în limbaj se înfiltrează expresii noi, câteodată greşite, se
pierde treptat simţul pentru propria limbă. Efortul de o păstra integră
este colosal. Limba vorbită în ţara de origine se dezvoltă, este vie, se
află într-o continuă schimbare. Evoluţia curentă a limbii materne o ratăm,
poate, dar intervine a doua mare întrebare: Cine să-ţi citească versurile,
gîndurile, cine să se bucure de rândurile scrise? Un artist plastic
comunică prin obiectele create, un pictor se face înţeles prin imagini, un
scriitor este pentru început degradat, aruncat în rândurile unui oarecare,
ce nici măcar nu reuşeste să se facă înţeles. Şi un copil mic reuşeşte
să-l „bage în buzunar” in folosirea limbii germane de zi cu zi. Începutul
este greu, diferenţele de cultură şi concepţii sapă prăpăstii între
relaţiile interumane. Scriitorul se trezeşte supus supliciului, de a se
exprima într-o limbă străină, pe care întodeauna o va vorbi cu accent şi
în cele mai rare cazuri o va stăpâni atât de bine, încât să jongleze cu
ea, să creeze liber şi fără nici o constrângere. Este văduvit de cea mai
sacră prioritate a lui: comunicarea fără constrângeri.
Rămâne deci, păstrarea limbii materne, singura soluţie de a-şi continua
fluxul creator, ceea ce are marele dezavantaj că întăreşte legătura cu
„acasă” şi transformă scriitorul într-un dezrădăcinat: unul care umblă cu
cordonul ombilical după el şi la fiecare mişcare deranjează puţin somnul
străbunilor, care la rândul lor îi trimit săgeţile otrăvite ale dorului de
casă. Acest dor devine tot mai acut, după care, prin netratare repetată,
se transformă în maladie cronică. Fiecare drum înspre casă înaripează,
fiecare despărţire de ţară deschide răni. Asta este si tema noului meu
roman – al patrulea, aflat în lucru. Astfel mă bălăcesc eu în hiperbolele
şi metaforele limbii materne, născând imagini colosale, ce-mi macină
sufletul. De multe ori m-am întrebat: Ce mă ţine aici în Germania?
Mediocritatea combinată cu siguranţa. O situaţie materială modestă, care
totuşi îmi permite să-mi public lucrările. Banii sunt arcul de suport al
scriitorului român de peste hotare. Suntem un popor grozav, din păcate,
aşa de înfometat de comunism şi vlăguiţi de anii de tranziţie, că aproape
nu ne mai arde să dăm puţinii bani, pe care-i deţinem, pe o carte, când
copiilor le lipseşte strictul necesar.
Din două rele obligatorii, l-am ales pe cel mai puţin rău: familia este
importantă, copiii sunt un dar nepreţuit, pe care este păcat să-l ignori!
Este adevărat că mă simt singură în mijlocul a 80 de milioane de oameni,
ca trăiesc anonim printre străini, ca nu mă pot desfăşura, aşa cum aş
dori, dar am şansa odată la câţiva ani să-mi pun numele pe o carte, să
particip la un cenaclu literar, să îmi lansez un gând în lume şi să pot
scrie unui cititor o dedicaţie, semnând:
“Cu simpatie- Autoarea”.
Simt acum că n-aş mai avea suflul necesar să o iau de la capăt. Sunt
mulţumită ca am reuşit să-mi redobândesc o parte din valorile pierdute.
Saltul de la asistenta medicală, cu un salariu de mizerie în România şi
„ştergătoarea calificată la fund”, retribuită în valută grea, nu este unul
mortal, dar se produce fără plasa de siguranţă. Rănile, pe care le poţi
căpăta, dacă nu eşti un acrobat excelent sunt de ordin sufletesc,
invizibile cu ochiulul liber, deci nebăgate în seamă de semenii tăi.
Sunt din nou asistentă medicală şi am un carnet de conducere valabil, pot
să comunic cu lumea din jur, clar, răspicat, dar cu accent. Între timp mă
pot numi şi autoarea unor cărţi. Sunt tot eu şi totuşi alta, stigmatizată,
supusă la tot felul de experienţe noi. Cine a spus că noul este bun sau că
nu doare? Cred că am devenit alergică la întrebări de genul: „Nu sunteţi
de aici, de unde veniţi? Vreau altă asistentă, nu aveţi o colegă liberă?
N-am înţeles, mai repetaţi încă o dată? Aha, deci din România veniţi?
Reacţia colerică, dată de astfel de întrebări şi pe care trebuie neapărat
să o ţin sub contol ar fi: „Da, nu sunt de aici, sunt din România şi nu am
coborât de curând din copac, nu am avut neamuri la SRI, nu am nimic de-a
face cu bandele de hoţi care vă jefuiesc magazinele, nu-l cunosc pe
individul care a violat şi ucis, nu am mâncat lebede la Viena, nici n-am
umplut leagănele de copii cu orfani şi nici n-am de gând să terorizez, să
vă asediez altceva, decât poate sufletele voastre, ca să vă pot înţelege
mai bine! „
Odată cu pastila umilinţei, cu cea a ghinioanelor şi nerecunoştinţei, am
înghiţit şi destulă fericire. Nu cred că pot să spun dacă ajunge pentru
toată viaţa, dar este suficientă pentru a-mi reda speranţele şi încrederea
în „steaua mea” şi în mine.
Am realizat ceva. Munca ultimilor ani a adus roade. Mi-am oferit o bază,
mie şi familiei mele. Am descoperit comunitatea de români de aici, şi pe
cei răi şi pe cei buni, am sortat cu timpul, am luat şi câteva „ţepe”, cum
se spune între şmecheraşi, dar am şi întâlnit oameni grozavi şi, cea mai
mare realizare:
am reuşit să scriu şi să public, am reuşit să îmbin plăcutul cu utilul, să
câştig, nu la loto, ci un loz mai mare. Sunt acceptată, pot să accept, am
redobândit încrederea în viitor. Ştiu că mulţi din România au pierdut-o!
De aceea mă încearcă, dincolo de mulţumire, sentimentul de vină, vina
celui sătul, care totuşi mai crede celui flămând şi însetat. Poate că este
bine să te simţi mai des vinovat. Astfel eviţi să te imbolnăveşti de altă
boală cumplită a societăţii moderne în care trăim: indiferenţa. Cred că
aceia care nu au lipsit când s-a predat lecţia umilinţei, n-au cum deveni
vreodată indiferenţi. Aşa cred. Aştept să mă contrazică o teorie futuristă
sau să-mi dea în viaţa altă lecţie de purtare...
Simona Anomis |
