|
Europa văzută
prin ochii unor adolescente
“Tut
fetele est frumoaaaseee!”
Ioana Cozmina Dragusanul
Impresii si pareri personale in FORUM
Eram 15
liceence, 15 adolescente buclucaş de inteligente,
supravegheate îndeaproape de trei profesoare. Mergeam
spre Europa. Visam la Europa ca la un viitor mai bun.
La vama cu Ungaria,
“şogorii” au vrut
să verifice bagajele, dar, văzând cât de înghesuite
stăm, nu s-au mai îndurat, aşa că, după ce ne-au
“vămuit” cu priviri pofticioase, ne-au dat cale
liberă, oftând păgubos: “Tut fetele est
frumoaaaseee!...”.Nu ştiu de ce,
poate că doar din
cauza vârstei, admirativa admiraţie nu ne-a mirat.
Cum am
intrat în Ungaria, nu am observat nici o diferenţă
faţă de România. Abia după ce am mai înaintat, am
descoperit o ţară mai curată, cu case foarte
îngrijite, vopsite în diferite culori, una mai vie şi
mai optimistă decât cealaltă, asemeni celor din
Bistriţa. Dar parcă tot casele din Bistriţa sunt mai
mari, mai cochete şi mai contemporane cu visurile
noastre adolescentine.
Ungurii,
observăm îndată, au cam renunţat la maşini, în
favoarea bicicletelor. Nu sunt din cale-afară de
prietenoşi, iar dacă ai nevoie de vreun ajutor, ar fi
bine să le cunoşti limba. Altminteri, nu te iau în
seamă, chiar dacă-i abordezi năvalnic ba în engleză,
ba în germană, ba în franceză. Foarte puţini dintre ei
pricep boabă din vreo limbă străină şi, în plus (sau
minus), nici nu le face plăcere. În schimb, dacă le
cunoşti şi le preţuieşti poeţii, poţi să le vorbeşti
chiar şi în limba ta daco-romană şi-i vezi radiind de
plăcere: “Da’ tu cum ştii, că nu obligat nime la
tine?!”.
Viena,
capitala muzicii
Prima
noastră oprire în Europa-Europă a fost în Austria,
într-una din cele mai frumoase capitale ale lumii,
Viena. Un oraş a cărui arhitectură îmbină armonios
stilul medieval cu cel modern. Plimbările pe străzile
Vienei te transformă parcă într-un personaj de basm ce
păşeşte în mijlocul unui peisaj feeric, cum numai în
cărţi mai poţi găsi. Dar, ca să te trezeşti la
realitate, e destul să priveşti la tinerii de pe
stradă, trăsniţi şi mutilaţi de tot felul de coafuri
şi care se dau cocoşi ai unor individualităţi
distincte doar pentru că poartă pe ţestele rase, goale
şi pe dedesupt, stupide butaforii din păr netuns ale
unor creste de cocoş. Jalnice ni s-au părut şi
tinerele fete, a căror naturaleţe era brutal strivită
şi dezafectată de nişte ochi strident accentuaţi cu
creionul dermatograf, de gesturi groteşti şi aproape
rebele, menite să le consacre drept puştoaice rebele
şi fără nici o urmă de feminism.
Părăsim
Viena, capitala muzicii, fără să ne amintim că, pe
aici, şi-au trăit fremătătoarele lor tinereţi Mihai
Eminescu, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu sau Ion
Grămadă, Eroul Bucovinei. Nici spiritualitatea
inconfundabilă a Vienei nu ne mai sensibilizează,
pentru că o simţim, în mod instinctual, prea departe
şi prea înstrăinată. Înstrăinată, pentru că nici Viena
zilelor noastre nu pare să fie din cale-afară de
preocupată de epoca de aur a istoriei sale.
Monumentele şi monumentalitatea fac parte din peisaj
şi atât. Ca şi Dunărea care, lângă Viena, e un râuşor
oarecare, precum Suceava la Suceava.
În sfârşit,
Parisul!
Şi ne
îndreptăm spre Paris, oraşul marilor iubiri, izvorul
viitoarelor aduceri-aminte ale îndrăgostiţilor şi, de
asemenea, centrul mondial al culturii. Traversăm
Austria, o parte din Germania, poposim pe Rhin cât să
pricepem că, la jumătatea podului, s-ar afla graniţa
dintre Germania şi Franţa, dar nimic nu ne
impresionează, oricât ar fi de impresionant. Visăm
Parisul şi vedem în faţa ochilor numai Parisul
imaginat. Dormim la Strasbourg, apoi grăbim spre Paris
cu sufletele doldora de epitete şi de admiraţie.
În sfârşit,
Parisul! Dacă Viena, văzută noaptea, îţi inspiră o
nostalgie ... medievală, Parisul te transpune în lumea
romanelor de dragoste. Turnul Eiffel, văzut ziua,
vorba celebrului Rică Răducanu, nu pare a fi altceva
decât o sondă uriaşă; în schimb, noaptea, când e
complet luminat, Parisul îţi inspiră un sentiment de
măiestrie şi de frumuseţe inegalabilă prin înălţimea
şi strălucirea sa, un adevărat “oraş al luminilor”.
În Paris, am
poposit mai mult şi, după ce am vizitat Louvre-ul,
Domul Invalizilor, Arcul de Triumf, Notre-Dame,
Catedrala Sacre-Coeur, a trebuit să mergem şi la un
spectacol de circ ţigănesc, în scopul documentării
proiectului european pentru care am ajuns până aici,
proiect vizând condiţia ţiganilor din România şi
Franţa.
La
periferie, desene care de care mai urâte pe pereţii
blocurilor, iar prin împrejurimi – tot felul de
gunoaie aruncate la nimereală, “peisaj” care ne
demonstrează că şi Franţa face parte din ...
latinitate, ca şi România.
La
spectacolul obligatoriu, am avut surpriza să descopăr
că aşa-zişii artişti ţigani francezi erau din ...
România. Ei cântau, improvizau, slobozeau triluri
lăutăreşti, aclimatizând “ariile” lui Adrian Copilul
Minune şi ale fostei formaţii “Exotic” cu mai mult
succes decât o făcea ministrul Agathon cu palmierii.
Versurile, improvizate pe loc de “marile talente”,
duhneau de înjurături neaoş româneşti adresate
francezilor.
După
ineditul spectacol de aşa-zisă “culturalizare în ceea
ce priveşte arta ţigănească”, ne-am întors în centrul
Parisului, dezamăgite de tentativa indecentă a
lăutarilor rromi români de a ne umbri identitatea
culturală. Şi, din păcate, nu ne-am amintit de
Brâncuşi, deşi aveam nevoie de o mângâiere care să ne
reamintească tuturor că, uneori, înseamnă o mare
demnitate să fii român.
“Mica Veneţie”
de lângă Dijon
După o cură
de desfătare pariziană, care a ţinut trei zile şi tot
atâtea nopţi, am plecat la Charolles, un oraş în
apropiere de Dijon, numit de locuitori “Mica Veneţie”,
datorită numeroaselor izvoare ce scăldau oraşul.
Liceul, singurul din oraş, dar înfrăţit cu
“Rareşoaiele” din Suceava, ne aştepta pentru a ne
dovedi cum şi cât învaţă francezii. Am asistat la un
curs de limbă franceză, unde elevii descopereau, abia
la 17 anişori adolescentini împliniţi, marile taine
preşcolare: cele şase simţuri, secretele ortografiei
franceze, făcând zarvă şi haz (ca toţi preşcolarii).În
curtea liceului însă, tinerii deveneau mult mai seioşi
(pe semne că studiul limbii lor materne îi extenua
peste măsură), pufăind cu nesaţ ţigări cu marijuana.
Întrebat de ce recurge la un astfel de “stimulent”, un
tânăr plictisit a urnit greoi cuvinţelele unui
răspuns-nerăspuns: “Pour le off”.
Cei care
reprezintă “viitorul“ Franţei, tinerii, ni se
înfăţişau apatici şi neospitalieri, dar, în ciuda
inconsistenţei lor, ne tot priveau de sus, de la
înălţimea unei civilizaţii deja mutată în muzee, de
care nu le păsa şi n-aveau ştiinţă, dar care pe noi,
răsăritenii, ne atrăgea şi ne va atrage mereu ca un
magnet.
Am vorbit,
totuşi, cu tineri francezi, dornice să pricepem ce i-a
îmbrâncit în alienare. Cei mai mulţi dintre ei se
declarau atei, căci aşa au fost cică educaţi (oricum,
noi văzusem, deja, că nu mai aveau nici un Dumnezeu);
îi vedeam dansând, abandonându-se dansului pe scările
unei biserici catolice şi privindu-ne chiorâş, când
noi, după datina noastră, făceam semnul crucii.
Când ne-am
cam plictisit de contemporanii noştri francezi, am
fost şi am vizitat împrejurimile, am admirat pajiştile
îngrijite, atât de îngrijite încât nu creştea nici o
floare prin fâneţe; am privit, apoi, deja molipsite de
apatie, şi spre vacile albe charolleze, de care
localnicii sunt atât de mândri.
După vreo
zece zile în care am văzut şi am cunoscut locul în
care cu adevărat nu se mai întâmplă nimic, ne-am
îndreptat spre faimoasa Coastă de Azur, spre sudul
Franţei.
Coasta de Azur, Milano, Alpii
Ne-au întâmpinat, pe neaşteptate,
palmierii, lămâii, portocalii. Am pătruns într-un
ţinut vegheat de palmieri, un ţinut cam sterp, cam
pârjolit,
dar, datorită palmierilor, parcă înfăşurat într-o
atmosferă de calm, de liniştire,
de vacanţă mult visată.
Pe malul
Mediteranei, o sumedenie de vile somtuoase se
îngrămădesc la soare. Aici este locul celor mai
“avuţi“ oameni ai Planetei Albastre, care deja sunt
familiarizaţi cu aceste frumuseţi, pe care alţii le
consideră rupte din rai. Aici trăieşte “lumea bună”
(halal să-i fie!), închisă, autoîntemniţată în
palatele ei cu piscine; aici veghează cei incapabili
să simtă, vreodată, bucuria pe care am trăit-o noi
doar atingând cu picioarele nisipul fin şi apa
limpede, lăsând deoparte toate gândurile şi
bucurându-ne de minunăţiile pe care Dumnezeu ni le-a
dăruit.
Italia.
Drumul, mai mult decât superb: numeroase tunele ce
străpung bătrânii Alpi; privelişti, paradis. Ne-am
amintit, fără voie, de o vorbă de-acasă: “frumoase
meleaguri, păcat că-s locuite”. La Milano, aveam să ne
convingem că zicerea asta românească descinde, ca şi
limba, din latinitate.
Am ajuns
seara la Milano, unde am rămas peste noapte. Pe
străzile oraşului, forfotă mare: poliţişti ce patrulau
grăbiţi, nepăsători faţă de aurolacii de pe trotuare
şi, mai ales, faţă de tinerele domnişoare dornice de
câştiguri rapide. În faţa hotelului, două maşini se
întreceau într-un periculos raliu, apoi, după un
scrâşnet de frâne şi fum, din ele au coborât nişte
tipi deja primitivizaţi.
Europa e
superbă şi, totodată, demnă de milă
Alpii, mai
înalţi, mai solemni decât Carpaţii, dar nu la fel de
frumoşi. Alpii – o catedrală catolică lângă Voroneţ
(Carpaţii).
Din nou,
Viena, inegalabila Vienă, apoi – acasă. Înainte să
plecăm din ţară, noi, care nu mai văzuserăm Ardealul,
am rămas impresionate de frumuseţea şi de curăţenia
Clujului.
La
întoarcere, Clujul era deja urât şi murdar, deşi nu se
adunase nici o pată, nici o frunză peste el, în
absenţa noastră. Europa ne marcase sufletele şi ne
năucise. Cu ce? Prin ce? Cu opulenţă şi trai bun, cu
normalitatea mileniului trei de după Hristos a
civilizaţiei umane? Poate că şi cu asta, dar, dincolo
de normalitatea nouă străină, Europa e superbă şi,
totodată, demnă de milă. Superbă prin măreţia
trecutului şi demnă de milă prin decadenţa viitorului,
ale cărei semne deja au prins consistenţă în prezent.
Ana Cozmina DRĂGUŞANUL,
studentă, Facultatea de Studii Europene Cluj-Napoca
|
