|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana |
|
EXPRESUL DE LA 20:07 George Licurici, Suceava, Bucovina
Impresii si pareri personale in FORUM
Intr-o lume in care valoarea este o notiune atat de controversata privita din perspective diferite, iata ca un concurs national initiat de Delegatia Comisiei Europene in Romania a pus in discutie acest nod gordian al existentei. Va supunem atentiei textul eseului premiant. Autorul
Călători în expresul pentru Europa. Suspinele şi speranţele integrării. Un Decameron CFR. Percepţia integrării din perspectiva neoficială a călătorului. Aquis-ul, acest anabolizant neinţeles al aderării. Valorile mele, valorile tale, valorile noastre, valorile lor. Conştiinţe diverse, opinii diverse, percepţii diverse. Diferenţe şi indiferenţe. Despre un model aproape practic de convieţuire comparată. Renaştere si reformă. Etica şi morala - nedeterminarea absolută a sistemului.
Prolog
Gara unui mic oraş din Bucovina. Gerar. Zi grea, viscolită. Câţiva oameni înfofoliţi, cu fulgi prinşi obraznic de sprâncene. Statui încet mişcătoare, aplecate în faţă, cutezând să taie furia vântului. O linişte aspră, întreruptă de scarţâitul domol al trenului oprit la peron. Călătorii îşi împing cu gesturi încete valizele pe culoarul îngheţat. Travelling : Expresul se urneşte cu greu, gara rămâne încremenită în depărtare, un confuz punct cartezian de origine, din ce în ce mai mic în decorul alb-incert al iernii. Umbrele serii prind să se amestece încet cu viforniţa albă…
Capitolul 1 Un expres numit speranţă
În vagonul aproape pustiu, un singur compartiment ocupat. Pe viscolul ăsta numai oamenii cu treburi importante pornesc la drum. O aventură. Cei trei călători şi-au ocupat locurile şi privesc temători afară, hăul alb răscolit de vântul în rafale. Nimeni nu scoate vreun cuvânt. La geam, un bărbat trecut de amiaza vieţii, îmbrăcat simplu, cu mâini aspre de muncă. Căciula brumărie din blană de miel, o ţine pe genunchi. Lângă el, o tânără în bluegeans prespălaţi. În faţa lor, un domn cu ochelari, într-un costum bine croit, cu o carte alături. Bătrânul, foindu-se de neastâmpăr, aruncă o privire ageră celorlalţi : - Apăi numa’ la drum, pe aşa o vreme uşarnică să nu te porneşti ! Da parcă trebile aşteaptă? Vânt-nevânt, trebuie să le rânduieşti pe toate după soroc. Câ mi-o zâs mie muierea: « Asta nu-i vreme de pribegit prin lume, măi omule! » Da’ eu când am grăit o vorbă nu mă las pană nu fac aşa cum am cugetat. Asta am deprins de la tata; «Muntele nu te aşteaptă pe tine » îmi spunea el mereu. Eu sunt de la munte şi munca la pădure o faci chiar dacă vremea îi potrivnică. Altfel nu-i chip. Dacă stai şi aştepţi, n-ai nici cu ce tulbura apa din ceaun… - Frumoase vorbe moşule, intră în discuţie domnul cu ochelari; Îmi cer scuze că-ţi spun aşa, dar sfătoşenia matale se potriveşte bine cu numele ăsta… - Moş Luca, aşa îmi spune toată lumea de pe la mine, chiar dacă nu-s aşa de bătrân. N-am nici 70… Apoi să ştiţi voi că dacă mor, eu mor împăcat. Am doi copii deştepţi şi cuminţi; Fata-i farmacistă în Dorna, la casa ei. I-a plăcut cartea şi s-o tinut de ea. Mânzul cel mic de fii-miu o fost mai zburdalnic, da’ l-am învăţat să fie om de omenie şi să-i placă munca ; L-am luat cu mine de tanăr la pădure, o învăţat să muncească cu folos. Cand s-o împlinit sorocu’ s-o însurat cu o fată din Sadova, bună şi gospodină. Acum vreo cinci ani or plecat în Spania la muncă. Eu ştiam c-or să izbutească ; amândoi îs de ispravă ; Şi ce crezi c-or făcut ? El o lucrat la unu’ care avea peste o sută de camioane de marfă ; Om bogat, nu glumă… Al meu, aşa de tare o vrut să-şi facă un rost, că mereu când era o cursă mai grea, sâmbata-duminica, zâua-noaptea, el era primul. Patronu’ l-o îndrăgit şi l-o plătit bine. Anu’ trecut, cam pe vremea asta, seful ăsta o făcut 75 de ani. A spus că-i de ajuns cât o muncit şi că vrea să-şi ducă ultimii ani în linişte. A vândut toate maşinile. Da’ înainte de toate astea, l-o chemat pe-al meu, l-a pus să-şi aleagă un camion şi l-o ajiutat să-şi facă hârtiile. N-avea copii şi prinsese drag de hărnicia băiatului. I-o povestit că aşa pornise şi el afacerea în tinereţele lui. Uite aşa, acum fii-meu are camionul lui şi câştigă bine; Nevastă-sa, nu stă nici ea degeaba; Grijeşte de plozii spaniolilor: îi bebisister… Cei din compartiment râseră cu poftă… - Ce-oi fi grăit strâmb, măi oameni buni ? - Ba ai spus chiar ceva drăguţ, Moş Luca - interveni amuzată tânăra de langă el ; - Şi asta n-o fost tot, continuă el; Fii-miu i-o povestit atâtea despre munţii şi pădurile de-acasă, că omul curios o spus că vrea să vină în Bucovina. Aşa că, intr-o bună zî mă trezesc cu o scrisoare de la copchii ; că ei nu pot să vină, că îi mult de lucru, da’ spaniolul lor vine o săptămână încoace ; are să stea la hotel, numa’ să-l conduc să vadă împrejurimile ; Aşa că într-o sară opreşte la poartă o maşină sânilie. Eu când am văzut-o i-am spus muierii: ‘Hai tu, câ ne-o vinit spaniolu’. Se dă jos din maşină, unu’ cari sămăna fix cu mine. Muierea zâce : « Luca, parcă ţi-o vinit frati-tu di la Panaci ! » El Luis, eu Luca. Ne-am îmbrăţişat de parcă ne ştiam di când lumea. Ni uitam unu’ la altu’ şi râdeam de cât de mult sămănam. El s-o băgat în maşina lui ş-o scos de acolo ce-mi trimeseseră copiii: scofeturi din ceea lumi. Din partea lui Luis, tot felu de albume cu poze ş-un celular să pot vorbi cu ai mei. Apoi el zâce: “-Hotel, hotel!” Îi arăt casa me şi-i zîc: Aista ţi-i hotelu, cumetre! El, ‘no-no, imposible senor’, da’ eu, aici-aici, posible, până în cele din urmă s-o muiet străinu’. Şî vă spun că dâcă nu-s bogât, âpoi nu-s chiar un sărăntoc; toată viaţa, ce-am agonisit cu mânurile aiestea, am adus în tindă. Aşa că în casa me cu cinci odăi di sub poala codrului, l-am băgat pi spaniol aproapi fără sâ vreie. I-am dat o odaie faină cu mobilă di brad făcută de mine şi amirosând a cetină. Era o primăvară friguroasă şi în sobă trosnea focul. Luis tot privea în jur şi zicea ceva pe limba lui. Dar se vedea limpede că nu se aşteptase la aşa ceva. Ce-o urmat îi uşor di priceput; când o văzut masa pusă, el o zâs: Stop! Îl văd că-şi pune repede ceva pe el şi iese în ogradă la maşină: scotoceşte ce scotoceşte şi vine îndărăt de acolo cu două sticle de vin de-al lor ; Am uitat cum îi zâcea… - Malaga, poate, îl ajută domnul cu ochelari… - Aşa, aşa, Malaga. Că râdeam cu fimeia : Ei cu Malaga, noi cu măliga! Da’ în sara aceea n-am mai băut Malaga, cum îi zâci matali. Mie îmi adusese cu vreo două săptămâni în urmă, fii-mea, o ţuică de pere de pe la Bistriţa. El tot o mirosea şi se minuna într-una. După asta, l-o desfătat Anica me cu o ciulama de gălbiori cu măliguţă, că spaniolu’ mă tot bătea pi umăr şi zicea bravo-bravo! Că atâta lucru înţelegeam şi eu. Era obosât di drum, da ne-am dat la gura sobii şi am mai gustat cate o chiroşcă fierbinti, mieji di nucă prăjiţi pi plită, ş-am băut încă un păhăruţ di ţuică. Iaca aşa am pitrecut, cu un om vinit di diparti, în sara aceea di primavară. Îmi mai lua doru de la copchilu’ meu… Bătrânul făcu o pauză şi privi întunericul de afară. Îi simţeam tremurul glasului. Trenul înainta cu greu prin viforul nopţii. Furaţi de poveste nu aprinsese nimeni lumina. Nici nu se simţea nevoia. Numai de pe culoar, un foşnet blând de lumină tulbura discret clar-obscurul compartimentului. - Da’ povestea frumoasă s-o început abea a doua zi, continuă bătrânul; l-am luat pe Luis să-i arăt muntele meu. Aşa îi spun: Muntele Meu. Acolo am copilărit, acolo am crescut. În locul ăla sunt de toate vro douăzeci de case. Aşa s-o moştenit, fiecare îşi cumpără pădurea din spatile casei lui. Graniţa imperiului era pi pârâul din ogradă. Bunicu’ avea aici vreo douăzeci de hectare de pădure; Încă nu l-am recăpătat. Da’ asta-i altă istorie… L-am urcat pi poteca din spatile casei, prin pădure. L-am dus pe munte unde ţinem vacile la păscut; Nu s-o sfiit, se vede că era un om învăţat cu de toate, o pus mâna pe o vacă ş-o mângâiet-o. Puţini oameni fac asta. Apoi, am tot urcat cu el până pi culme. Acolo am dat de o poiană albastră. Ziceai că toate brânduşile muntelui s-au adunat acolo. Eu tot trăgeam cu coada ochiului la oaspete să văd ce zice, să văd dacă nu-i ostenit şi dacă nu-i fac rău cu atâta urcuş. Da’ el era la fel de uşor ca un om de la munte. Numai că atunci când vedea câte o minunăţie, ofta dom’le aşa de adânc că mă uitam în jur să nu fie vreo lighioană… Şi uite-aşa, zi de zi, în maşina spaniolului am colindat toate coclaurile : mănăstirilile vechi, culmile înalte, codrii bătrâni, stânele… Mă învăţasem cu Luis aşa de bine, că după vreo două zile vorbeam de toate împreună. Fiecare în limba lui, fiecare cu vorbele lui, fiecare cu gândurile lui; chiar dacă nu ne desluşeam unul altuia graiul, ştiam mereu despre ce povesteşte sau ce cugetă despre un lucru… S-o minunat ca un copchil cand o văzut Voroneţul sau când o mâncat prima dată păstrăv afumat în cobză de brad. Când o văzut că am izvorul ruginiu cu borcut langă casă – aşa-i îi spune la noi apei minerale - numa dădea ochii peste cap de mirare. Balmoşul i-o plăcut aşa de tare că nu s-o lăsat pană nu i-o arătat Anica pi îndelete cum se face… Fierbea fimeia me’ smântâna cu untul şi sarea. Spaniolu’ dă-i cu blitzu! Presăra muierea mea încet mălaiul, mosafirul, suit pe un scaun, dă-i la poze… Punea Anica brânza frământată, musafiru scria tot ca la spiţerie… Tare i-o mai plăcut… …În altă sară când scotea femeia me câte o tavă de poale-n brâu de la cuptior nu ne lăsam pană nu le dovedeam pe toate… Şi vă mărturisăsc că grozav mai merg plăcintele noastre cu vinul ăla al lui cu etichete albe… Intr-o sară am reuşit s-aducem profesoara din sat care ştia şi o brumă de spaniolă. Atunci am aflat şi noi despre băiatul nostru mai multe, atunci ne-o chemat neapărat să mergem la el, să-i vedem Spania ; Acu, ce să vă zic, iaca se împlineşte acuşi un an ; Copchilu’ ne scrie că încă nu poate veni, că are mult de lucru, îşi face casă, avem un nepot mic de două luni, da ni ceri să mergem noi acolo. Ne-am vorbit şi ne-am răs-vorbit, da Anica o zâs că ea stă acasă să vadă de orătănii. O merge la vară cu maşina fii-mii. Aşa că eu am pornit-o moşnegeşte la drum. Mi-o trimis şi băiatul două bilete de avion şi Luis încă două. Dacă îmi mai trimiteau vro două, puteam să iau tot satu’ cu mine. Nu mi-am văzut copchilu’ de cinci veri – şi Moş Luca îşi numără unul cate unul, degetele de la o mână să-şi verifice matematic spusele - şi-mi arde inima în chiept de doru’ lui… Dacă-s sănătos şi dacă Dumnezeu mă ajută, mâine îl am în faţa ochilor… Se lăsă o linişte adâncă. Trenul opri într-o gară mică. Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. Pufnind cu greu, expresul porni din nou să înfrunte viforniţa albă… - Eu vă cer iertare că v-am împuiat minţile cu poveştile mele, continuă Moş Luca. Da’ pentru mine-i un drum tare greu şi cred că de spaimă vorghesc atâtea… - Tot ceea ce-ai spus – interveni domnul cu ochelari - pe mine m-a fascinat. Este o lecţie de viaţă greu de primit într-un amfiteatru… Cred că pe aşa o vreme toţi de aici avem treburi importante de făcut dacă ne-am pornit la drum. Eu, ca să răspund politicos la prezentarea lui Moş Luca, trebuie să vă spun că sunt profesor de fizică şi filozofie. Aşa am simţit eu nevoia. N-am făcut două facultăţi ca să-mi atârn două diplome pe perete, ci pentru că mi-au plăcut amândouă. Acum merg în Capitală pentru o lucrare de doctorat în care vorbesc despre conştiinta locală în raport cu nivelul de gândire global. Luni dimineaţă trebuie s-o susţin şi, Moş Luca, trebuie să-ţi spun, că am emoţii la fel de mari cu ale matale… Acolo sunt oameni care te ascultă şi pe care nu-i vezi des la televizor; dar au minţi ascuţite şi oricând iţi pot demonta teoriile… Eu spun că sunt bine pregătit pentru că am făcut totul cu paşi temeinici, dar un examen, rămâne un examen… Moş Luca, privi spre tânăra de lângă el şi intrebă : - Da tu, copchila tatii de ce n-ai stat pe cuptior pe o grozăvie de vreme ca aiasta ? - Aş fi stat bucuroasă dacă n-ar trebui să fiu şi eu mâine la examen. Sunt studentă în ultimul an la drept şi la noi este sesiune. Aşa că nu v-am lăsat singur pe viscolul ăsta… - Apoi dacă înţeleg eu bine, suntem toţi în aceeaşi dandana: înconjurati pe dinafară de primejdia vremii potrivnice şi pe dinăuntru cu sufletele măcinate de grozăvia zilei ce vine. Eu n-am mai văzut avion în viaţa me, profesoru-i cu spaima întâlnirii lui cu oamenii ăia de vază, iar studenta noastră aproape gata să gătească şcoala. Vreu să vă zâc un lucru: Dacă Moş Luca mâne zboară cu avionu’, apoi voi n-aveţi de ce vă mai temi; că, una-i pi pământ şi alta-i în văzduh… Râseră cu totii… Drumul în noapte, nu mai păru, dintr-o dată, atât de greu…
Capitolul 2 Decameronul : viscol şi amintiri
Profesorul, un bărbat la 45 de ani, îşi şterse ochelarii şi începu să vorbească rar şi egal : - Am să vă spun ceea ce-mi vine mie acum în minte: În Florenţa anilor 1300 o cumplită molimă de ciumă bântuia oraşul. Zece personaje se întâlnesc într-o biserică numită Santa Maria Novella şi hotărăsc să se retragă într-o vilă fiesolană pană grozavia se îmblânzeşte. Pentru a-şi trece timpul în cele zece zile, stabilesc ca fiecare dintre ei să spună câte o poveste pe zi. Acesta este pe scurt vestitul Decameron al lui Boccaccio, o culegere de o sută de nuvele istorisite în zece zile. Noi, suntem aici asemenea acelor personaje, înfruntând, nu ciuma bubonică, ci viscolul şi incertitudinea. De fapt, un exerciţiu de solidaritate. Corneille spunea că ‘Cine învinge fără primejdie, triumfă fără glorie.' Vă mărturisesc, eu sunt oarecum dominat de lucrarea la care robotesc de o bucată bună de vreme. Am citit, am fişat, am comparat. Acum însă, îmi dau seama că povestea lui Moş Luca este de fapt capitolul care-mi lipseşte. Nu vreau să vă plictisesc, dar este important ca acum, când toată lumea vorbeşte despre integrarea în modul de viaţă continental, când şi eu şi dumneata domnişoară şi Moş Luca, vom deveni prin lege cetăţeni Europeni sa încercăm o adaptare conştienta. Nu un mimetism superficial. Legile nu schimbă întotdeauna oamenii, aşa este ; Cineva chiar a spus că avem peste 35 de milioane de tratate juridice pentru a impune Cele 10 Porunci. O afirmaţie suficient de minimalistă. Dar este esenţial să acceptăm că unele lucruri nu avem de ce să le facem. Asta în interesul tuturor. Chiar dacă nu le pătrundem uneori sensul. Chiar dacă ne este mai comod să ne facem că nu există. Ca pe autostradă: de multe ori mă întreb de ce or fi pus în acel loc indicatorul cu restricţie la depăşire, când eu nu văd nici un pericol; Şi-mi răspund singur că cei care l-au pus acolo, au avut desigur motivele lor. Dar acest mod de gândire, pentru a supravieţui ca teorie, trebuie să devină colectiv; Sigur că unele obiceiuri prost formate vor putea fi corectate cu greu, dar trebuie ca aceste bariere să existe. Ca să explic mai adânc am să vă povestesc o întâmplare pe care am trăit-o eu însumi cu vreo 5 ani în urmă: eram în maşină şi ne îndreptam spre Budapesta, în concediu. La Monor, cu vreo treizeci de kilometri înainte de capitală, căutând o pensiune, oprim la o cale ferată care traversa drumul. Bariera coborâse în faţa noastră, era aşteptat să treacă trenul. Langă noi, fiind în localitate, a oprit un biciclist. V-am spus că bariera coborâse de curând, nu se vedea nici un tren din nici o parte; cu toate astea biciclistul s-a oprit şi a aşteptat la barieră liniştit trecerea pericolului. M-a uimit acest comportament. Biciclistul avea tot timpul din lume să-şi vadă liniştit de drum. Dar, nu a făcut-o… M-am întrebat ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost pe acea bicicletă. Probabil că aş fi trecut. Când bariera s-a ridicat, am mers mai departe, simţind că încă nu făceam parte din acea lume… Moş Luca se aplecă puţin în faţă, lăsă un moment de respiro şi spuse: - Apăi cum grăieşti matale, numa’ pi preotu’ Colibă din sat di la noi l-am mai auzit grăind duminica la bisărică… Şi mai aveam un injiner di la brigadă, care stătea nopţile şi citea la cărţi; a doua zî, când stătem o chicătură să ni tragem sufletu’, ne istorisea câte în lună şi în steli. Dă-i înainte, că atunci când nu disluşăsc ceava te întreb… - Ei, aici este toată socoteala, continuă profesorul, trebuie să învăţăm să respectăm nişte reguli cu toţii. Şi să fim mai uniţi în cele bune. Există în acest moment în lume, un experiment ştiinţific în curs de desfăşurare, atât de interesant, încât merită să vi-l descriu şi vouă în câteva cuvinte. Iată la ce se referă: s-a observat că în unele cazuri oamenii pot influenţa cu gândul realitatea din jur. Unii îndoaie furculiţe, alţii ridică obiecte gândindu-se atent la ele. Savanţii şi-au pus intrebarea: dar dacă, mase mari de oameni se gândesc simultan la acelaşi lucru, oare se poate modifica ceva în jur ? Dacă un milion de oameni se gândesc, de pildă, să vină ploaia într-un an secetos, aceasta ar putea chiar veni ? Şi astfel a apărut ‘Proiectul conştiintei globale‘- iniţiat şi condus de un psiholog şi cercetător recunoscut, pe nume Roger D. Nelson, în cadrul laboratoarelor de pe lîngă Universitatea Princeton. Experimentul a debutat în august 1998 la Princeton şi s-a extins treptat în întreaga lume. În prezent, el cuprinde o reţea din 55 sisteme electronice interconectate, răspândite din Alaska până în Noua Zeelandă. Unul dintre acestea se află şi în România la Cluj-Napoca. Ce fac aceste calculatoare ? Ca să fiu pe înţelesul tuturor, acestea generează numere la întâmplare. Ca şi cum eu aş începe să spun acum, ce numere îmi vin în minte, dezordonat fără nici o regulă. Această dezordine nestructurată este în deplin acord cu legile cunoscute ale fizicii. Sigur că toate aceste numere sunt înregistrate automat şi urmărite îndeaproape. Ce s-a observat ? Atunci când undeva în lume se produce un eveniment major, cum ar fi o catastrofă naturală, un eveniment sportiv, o olimpiadă, un accident de proporţii, un conflict militar, o eclipsă, sau multe altele, care atrag atenţia unui număr important de oameni, impresionându-i, şirul de numere generat de calculatoarele de care tocmai am pomenit, începe să se ordoneze intr-un fel ; nu are importanţă acum structura; Ca şi cum, dacă Moş Luca ar spune numerele la întâmplare în locul calculatorului, deodată ar începe să spună nişte numere cu înţeles… - Cum ar fi număru’ la pantofii lu’ Anica… explică şugubăţ Moş Luca. - Exact aşa, răspunse profesorul zâmbind. Experimentul are deja multe ipoteze confirmate şi continuă şi în prezent. - Impresionant, spuse aproape în şoaptă studenta… - Aşa este! Dar nu v-am spus toate astea, decât pentru a vă sugera cât de important este ca un grup de oameni să gândească într-o privinţă la fel. Cred că românii, poate mai mult decat alţii, generalizând poate nepermis de mult, nu găsesc împreună cauze comune. Fiecare gândeşte pentru el şi din acest motiv nici atitudinea publică nu este unitară atunci când ar trebui să fie. Filozoful Noica spunea că ,,dacă omul va dori să asfalteze planeta, o va asfalta, iar dacă va dori să o înverzească, o va înverzi.'' - Mai ghine am asfalta uliţile ş-am înverzi câmpurile! completă şugubăţ Moş Luca… Studenta, care ascultase cuminte până în acest moment, îndrăzni: - Vreau să vă spun că fac parte dintr-o organizaţie neguvernamentală care militează, am zis noi, împotriva indiferenţei. Un soi de luptă cu inerţia şi cu obiceiurile păguboase. Fără a considera ca inerţie, tradiţiile care transmit valori valabile, fără a căuta să urgentăm modernizări asortate la mode efemere, fără a încerca să impunem Hamburgerul în fata pârjoalelor moldoveneşti, să zicem, dar să încercăm o convieţuire elegantă pe bază de argumente reale. În acest context, am iniţiat un proiect care încerca să corecteze modul de a privi a funcţionarului public colectivitatea care l-a acreditat. Nu vreau să probez decât cu un singur exemplu : Am făcut o analiză, atât cât am avut noi posibilitatea, a modului de administrare a drumurilor municipale din cinsprezece localităţi, în paralel cu modul de administrare a propriilor proprietăţi imobiliare ale directorilor acestor Direcţii. Rezultatul? În foarte multe dintre cazuri drumurile erau în general prost intreţinute, dar în curtea directorilor totul era foarte bine pus la punct. Vile cochete, peluze cu flori, alei cu pavele colorate şi aşa mai departe… Nu cred că trebuie să mai adaug ceva; Proverbul acela care spune că ‘Omul sfinţeşte locul’ ar trebui revizuit. În varianta Europeană acesta ar trebui sa fie ‘Omu-şi sfinteşte vila, dupa ce sfinţeşte locul’… În felul ăsta meseria de funcţionar public chiar dacă ar deveni mai puţin atractivă, ar fi cu siguranţă mai utilă comunităţii… - Apoi în copchiii ăştia eu îmi pun mare nădejde ! spuse din umbră Moş Luca. Chiar dacă pi mulţi îi zăhăieşte de cap becurile acelea colorate şi reclamele deşuchete, eu trag speranţa că or să facă mai mult decat am reuşit noi să facem la vremea noastră… Că m-o chemat şi pe mine la Primărie, să stau aşa, la un soi de sfat, că ce-i în comună, că ce mai trebuie făcut, că nu-s bani destui, că trebuie să ne pregătim pentru Europa. Acolo erau vro trei pe care-i ştiu la Primărie de când lumea. O vinit ş-un tinerel, unu’ care îi tot trăgea că toţi oamenii trebuie să facă, să dreagă, că primarul trebuie să fie cel mai bun prieten a sătenilor. Era tot aşa ca domnişoara noastră, băiet cu carte, de la o organizaţie, pe mine mă ungea la suflet. Ăştia, bătrânii, numa’ ce învârteu ochii în cap şi-şi dădeu coate la prezidiu. Tânărul o propus că a doua zi să-i strângă pe săteni şi să le arate un film cu nişte sate de prin Elveţia pe unde fusese el şi văzuse cum merg trebile. Eu cu politica nu-s pretin pre bun, că nu mi-o plăcut niciodată, da’ cred că politica trebuie să fie în slujba oamenilor. La noi, acolo în varfu’ muntelui, vă spun ce-am inţăles eu, oamenii sunt slujbaşi la politică. Se închid în ei după ce îi alege lumea şi fac aşa ca o horă în care nu gioacă ori şi cine. Poate că nu toţi îs aşa. Da-s mulţi. Am încercat şi eu să le vorghesc, că-i aşa, că-i pe dincolu şi mi-o zâs unu’ că ce mă mai sfarm atâta, că-s bătrân, că nu ia nimeni nimic cu el pe ceea lumi… Da’ pi mine aşa mă mânca limba să spun vreo două şi ca să mă liniştesc le-am zâs o vorbă pi care o ştiem di la bunicu’: ‘cui nu-i place vârsta me, sa n-o prindă !’ Ce să mai zică? Or râs cu toţii. Şi eu, încălzit, le-am mai slobozât una : « Cică stăteu doi megieşi de vorbă la marginea satului, despre toate cele, lângă un lan de cucuruz. La o bucată, unu din ei zâce : ‘Apăi când oi lua-o încolo, la cele sfinte, doar n-am să ieu nimic cu mine’ şi arătă înspre ţintirimul care se afla în spatele păpuşoilor. Da’ celălalt, sprinten la minte, ca să-l mai îmbune, privind înspre lan, îi răspunde: ’Măi omule, ştii la ce mă gândesc eu ? Ca să pleci cu sufletu’ împăcat, ia şi tu în drum, la subsuori, măcar doi bostani !’ … Râseră cu poftă; Trenul opri undeva în câmp respectând un semnal incert. Vântul se opintea cu osârdie în geamuri. Trombe de zăpadă, într-un dans bizar, după o partitură scrisă în pianoforte ... Un dirijor nevăzut, împătimit parcă de vigoarea unui Stravinski dezlănţuit, cârmuia cu o fermitate impresionantă, irealul concert. Studenta, ezitând, scoase o agendă din geanta de umăr şi continuă conversaţia : - Este foarte important, după părerea mea, ceea ce aţi început să spuneţi; am întâlnit foarte multă resemnare, dar în acelaşi timp, un amestec nefiresc de îndoială şi indiferenţă la mulţi din cei care ne conduc; un soi de interes exagerat pentru interesele proprii; idealurile europene înseamnă de multe ori, un steguleţ albastru cu steluţe, afişat la loc vizibil. Aşa că, atunci când, acum un an în urmă, candidaţii ieşeau din nou la rampă pentru ocuparea primăriilor, am simţit nevoia să facem ceva. Am tipărit vreo 20.000 de volante, am trimis articole la presă, am pus şi vreo sută de afişe… Punctul nostru de vedere se afla sub titlul Aşteptându-l pe Godot şi pentru că încă mai este cale lungă de mers, aş dori să vi-l citesc, dacă sunteţi de acord… - Chiar m-ai făcut curios, domnişoară, o incurajă profesorul. Eu unul, ascult bucuros… - Apoi nici eu, n-am de prăşât în ţarnă şi nici de dat la vite în sara asta - o încurajă în felul său sfătos şi Moş Luca… Tânăra se aplecă uşor spre geamul de la culoar ca lumina să-i ajute la bună citire şi începu lectura cu glas scăzut: - « Scrisoare deschisă pentru viitorul Primar : Să ştii Domnule Primar că te aştept de multă vreme. Din vremea copilăriei, din miracolul poveştilor spuse de bunici la gura sobei, ştiu că doar oamenii buni biruiesc în viaţă. Vreau să-ţi spun că de o bună bucată de vreme am început să mă cam îndoiesc de lucrul ăsta. Şi nu este deloc normal să se întample aşa... Vreau să te rog, că atunci cand vei ieşi dimineaţa la fereastra Primăriei să nu priveşti oamenii nici cu răutate, nici cu indiferenţă, nici cu infatuare. Dacă poţi, priveşte-i cu dragoste. Dacă poţi, gândeşte-te în fiecare dimineaţă ce ai putea face bine pentru cei care traversează zi de zi oraşul Tău... Încearcă să fii acelaşi pentru omul care strange cartoane şi pentru omul prosper de afaceri. Încearcă să fii acelaşi pentru fiecare, fie el copil sau om de vază. Încearcă să dăruieşti oraşului care te-a ales, cât mai mult din energia, timpul şi experienţa ta. Uită că faci parte dintr-un partid şi aminteşte-ţi că urbea Ta merită mult mai mult decât ceea ce are în momentul de faţă. Incearcă să nu te gândeşti deloc la expediente personale şi vei fi răsplătit întotdeauna mai mult decat te aştepţi. Nu-ţi cer să fii un altruist, dar cu cât interesul tău va fi depăşit de interesul public, vei deveni mai bogat şi mai împlinit. Nu uita că orice lucru, oricât de strâmb este, poate fi îndreptat: trotuare, asfalturi, opinii. Înconjoară-te de oamenii care doresc să le îndrepte la fel de mult ca şi tine şi vei fi răsplătit cu generozitate. Ceea ce ai văzut la Viena, la Madrid sau la Praga, este făcut cu sprijinul unor oameni ca şi tine. Nu uita că interesul nostru comun este de a trăi într-un oraş mai civilizat, mai sigur, mai modern, mai bine cârmuit, mai frumos şi de ce nu, mai prosper... Să ştii că dacă ai să fii convins că poţi şi tu să faci ceva pentru acest oraş, vei fi îndrăgit, iar în campanie nu va mai trebui să promiţi lucruri imposibile. Oraşul te va realege… Oamenii care traversează zi de zi aceste străzi nu-şi mai doresc redute politice, contradicţii sterile, ameninţări puerile, ci măsuri reale, inteligenţă şi imaginaţie. Trebuie să colaborezi cu cei mai buni pentru ca oraşul Tău să devină cel mai bun. Este timpul ca Primarul să poată traversa oraşul printre oamenii care l-au ales fără să se jeneze de ei. Să ştii, Domnule Primar, oricare ar fi numele Tău, că Societatea civilă te va susţine, dar în acelaşi timp iţi şi cere să o iubeşti. Este un exerciţiu greu, dar necesar. Insă, numai aşa, ne va fi cândva, tuturor, mult mai bine… »
Studenta işi închise uşor agenda. Moş Luca se foi pe locul său, căutându-şi o poziţie mai comodă. Diplomat, bătrânul aştepta impresiile profesorului… Acesta, simţind că trebuie să umple golul de cuvinte rămas în finalul lecturii, cumpănind atent, spuse : - Cred că de această sinceritate suferim cu toţii în momentul de faţă. Este esenţial să aibă loc un salt înainte. Ne-am obişnuit ca viaţa publică să devină un teatru de operetă, din patru în patru ani. Atunci se iese în lumina reflectoarelor: unii la bis, în ploaia de confetti, alţii la bătaia cu roşii… Iar după aceea, din nou, patru ani de linişte… Toate cuvintele grele, spuse atunci, nu mai trebuiesc probate, candidaţii redevin cetăţeni de frunte, respectabili… Alegătorii se întorc obosiţi, dar descărcaţi aparent de zgura nemulţumirilor, la goana zilnică pentru existenţă… Este ca o piesă de teatru absurd, asta este percepţia mea, în care, după ce situaţiile erau insuportabil de grave, totul se linişteşte ca prin farmec, devenind în final, de o convenienţă bizară. Este, dacă vreţi, un clişeu rulat invers al Furiei lui Eugen Ionescu în care toată catastrofa probată iniţial se dovedeşte a fi generată de o banală muscă aterizată forţat şi nefericit în supa aburindă a obştii… Eu cred că ideea asta de Europă unită, este în adâncul ei de o generozitate impresionantă. Nu îmbrăţişez scenariul de a bea numai Coca-Cola pe orice meridian, ceea ce ar însemna o globalizare austeră şi lipsită de fantezie, ci o osmoză benefică a unor modele de bună practică… - Dacă am ajuns aici, completă studenta, trebuie să remarcăm polarizarea care există în societatea românească. Influenţe de tot felul au divizat şi au construit baricadele. Fără a coborî în istorie prea mult, ultima perioadă dinaintea anului 1989 a împărţit în mod radical oamenii în tabere. Atât de adânci prăpăstii s-au deschis, încât după revenirea la o oarecare normalitate am întalnit situaţii în care nu mai puteau comunica între ei fraţii, părinţii şi copiii, prietenii de o viaţă… Prietenii care s-au asociat pentru a porni împreună afaceri profitabile la început, au ajuns datorită diferenţelor de idei, să se acuze reciproc în sălile tribunalelor. Nu cred că astfel de polarizări extreme sunt normale. Am întâlnit pe cineva care îmi povestea că atât de mult urăşte cealaltă parte a baricadei încat atunci cand se roagă în taină înainte de culcare, sare de fiecare dată pasajul «… precum şi noi iertăm greşiţilor noştri… ». După perioada antedecembristă pe care Zenoviev o considera ca având o ‘stabilitate de cimitir’ a urmat erupţia, ceea ce analiştii au numit ‘deceniul disperării în Balcani’. Poate prea dur, poate prea direct, poate exagerat, dar ilustrând suficient de coerent balansul între extreme, o maladie socială greu vindecabilă… De fapt, integrarea ar trebui să constituie cel puţin teoretic, convalescenţa spre o viaţă cât de cât normală… - Păi dragii mei, intră în discuţie şi Moş Luca, în locu’ ista până şi babele trebuieu să ştie a se bate; Când era un pic mai ghine, alt război, altă nenorocire; Când nu vineu turcii, vineu ruşii, cand n-ave treabă cu noi leşu’, vinea grecu’ şi aşa tot înainte… Cand s-or săturat tăţi să ne tot prade, am găsât noi sânguri cum să ni pedepsâm : ne-am încăierat întri noi. Apoi una-i să ai tihnă măcar vro sută di ani şi alta-i să fiarbă ţara din una-n alta… De asta ni-i greu sâ ni liniştim. Noi suntem învăţaţi aşa ca-n trenu’ ista, să ne zgâltâim fără răgaz… Acu’, lumea de la mini din sat se teme că vini Europa peste noi. Nu toţi, da’ sunt destui. Noi ăştia cari avem copchiii plecaţi la muncă prin lume, chibzuim altfel. Ne-am mai invăţat cu gandu’ că se poate trăi mai ghini… Da’ alţii, nu… Dacă vreţi, pot să vă spun o istorie din satu’ meu… Moş Luca scrută întunericul după un răspuns. Profesorul, fără să lase ca vraja din jurul vorbelor bătrânului să se destrame, încuviinţă, dând din cap… Moşul îşi drese glasul şi continuă să povestească : - Acu’, să fie vreo cinci ani, Iliuţă, un copchil din vecini, o plecat în Italia la muncă, cu nişte veri din părţile Iaşului; Era baiat bun, cuminte şi ager. Venea mereu pi la a meu şi meştereu împreună tot feliu de năzdrăvănii… Mamă-sa, Leana, ramasă fără bărbat de tânără, îl creştea şi ea aşa cum putea… Da băiatu’ sprinten la minte s-o lichit bine acolo, la unu care avea sere de flori ; Ei, şi acu’ un an, ce crezi, vini Iliuţă a nostru acasă. Cu maşină, c-o fătucă, româncă şi ea. O zâs el c-o venit să-i arate mâne-sii mireasa şi să ieie iertăciune, cum ii obiceiu’ pi la noi. Or stat ce-or stat, după două zile, numa’ ce s-o văzut colbu în urma maşinii şi Iliuţă a nostru, s-o dus la treaba lui. La o vreme, vine mă-sa, Leana, la Anica me, să-i dea niste lapte, că ea n-are vaci. Noi ii dăm mereu, aşa, de omenie. Făceam şi noi o pomană. Acu’, Leana i-o indesat Anicăi în buzunarul şorţului o hârtie pusă-n două, fără să spună nimic. Muierea vine la mine, scoate hârtia şi mi-o arată. Scria mare: 100 Euro. Am luat banii şi m-am dus puşcă la Leana, peste uliţă. Când m-o văzut venind, o înţeles pricina; ‘- Nu fi mânios pi mini, Moş Luca, pentru ce i-am lăsat Anicăi, voi ştiţi mai bini ce să faceţi cu ei ; mie mi i-o dat băiatul, is bani de-a lor, de-acolo…’ Şî mi-o arătat că mai avea vreo cinşpe hârtii la fel. Aşa am aflat că mai dăduse pe la unu’- altu’. A doua zi, am luat autobuzu’ ş-am mers dimpreună la Dorna s-o invăţ cum să şi-i schimbe. Tare s-o mai minunat, cat amar de bani fac hârtiile alea… Acu’ Leana are casa învălită cu Lindab şi la geamu’ dinspre miază-noapte o pus termopane. De-o săptămână şi-o luat o viţica balţată. Acuşi nu mai trebuie să vină după lapte la Anica. Tot satu’ vuieşte. Abe acu’ am înteles noi, vecinii, cum di are Mihai - poştaşu’, bicicletă nouă… De fiecare dată cand îi aducea pensia de urmaş, de vreo cinci suti di mii, Leana ii dăduse bacşâş, cate o hărtie dintr-aceea fără pre mare valoare…
Zambiră amuzaţi. Poveştile lui Moş Luca reinstaurau necondiţionat optimismul. Realităţile obsedante se topeau ca neaua pe plita fierbinte în graiul molcom al omului coborât din munţii încărcaţi de istorii.
Capitolul 3 Quo vadis ? Drumul lung şi greu de la aquis la praxis
Trenul înainta pufăind cu greu prin nămeţi. Întunericul se instalase definitiv. Uneori, printre palele de vânt se zărea vreo casă stingheră cu geamul sticlind de-o lumină îndepărtată. Profesorul îşi drese glasul; Era limpede că vroia să spună ceva ; Se aplecă în faţă şi începu să explice: - Am atins cred, un punct important. În fapt, Europa înseamnă un mod de viaţă bazat pe o mână de reguli. Regula apare în general, după ce practica o confirmă. Aşa a apărut acel aquis comunitar despre care toată lumea vorbeşte… Moş Luca prinse din zbor vorbele profesorului. - Aiasta-i lucrul de care voiam să întreb; că ne mai strângem şi noi de sărbatori pi la unu, pi la altu’ şi tot vorghim. Intr-o zi de Sfântu’ Neculai o venit şi secretarul de la primărie la un vecin şi din una, din alta, am ajuns la minunea asta de se spune mereu la ştiri. Secretaru’ ştia că achisu’ aista îi o treabă care nu trebuie să ne lipsească ca să intrăm în uniune. Da’ cate chicioare are, n-o ştiut nici el să ne explice. - Hai să o luăm temeinic, zise profesorul : Termenul „acquis“ provine din limba franceză şi înseamnă „ceea ce s-a dobândit“. Aquis-ul comunitar, este corpul drepturilor şi obligaţiilor comune care trebuie respectate de toate Statele Membre ale Uniunii Europene şi cuprinde conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor, legislaţia adoptată pentru aplicarea tratatelor, declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de Uniune, măsurile referitoare la politica externă şi de securitate comună, la justiţie şi afaceri interne; Astfel, aquis-ul comunitar conţine atât legislaţia comunitară în sens strict, cât şi toate actele adoptate în cadrul Uniunii Europene, precum şi obiectivele comune ale Tratatelor. Ţările candidate trebuie să accepte aquis-ul comunitar înainte să adere la Uniunea Europeană. Scutirile şi derogările de la aquis-ul comunitar sunt acordate în circumstanţe excepţionale şi sunt limitate ca arie de acoperire. Uniunea Europeană s-a angajat să menţină aquis-ul în integralitatea sa şi să îl dezvolte. În cadrul pregătirilor pentru aderarea noilor State Membre, Comisia examinează conformitatea legislaţiei ţărilor candidate cu aquis-ul comunitar. Pe scurt, un pachet de reguli care trebuie respectate de toţi membrii. - La noi în sat lumea o inţăles că vin aşa nişte reguli, de nu mai ai voie să tai porcu’ de Crăciun, că viile din juru’ caselor trebuie tăiate, că sarea din murături nu-i pre bună… - Bine, s-o luăm întâi cu tăiatul porcului ; hai să ne închipuim că ar exista în lume aşa nişte balauri care la anumite zile ar mânca oameni. Închipuieţi-l, Moş Luca, îl vezi la poarta matale cu un cuţit cât toate zilele şi vine sa te ‘aranjeze’ pentru piftie. Cam cum te-ai simţi în momentul acela ? - Bătrânii de la noi, cred că în noaptea de dinaintea Ignatului, porcul îşi visează cuţitul, şopti Moş Luca fără să răspundă la întrebarea profesorului. Cei miloşi n-au voie să caşte gura la tăiatul porcului, pentru că el moare greu şi carnea nu mai este aşa de bună. În ziua de Ignat copiii sunt însemnaţi în frunte cu sângele animalului. Aşa-s obiceiurile de când mă ştiu eu pi pământu ăsta. - Normele europene prevăd că animalul să fie antesteziat sau asomat în termeni mai de soi, înaintea sacrificării, pentru a i se evita suferinţa şi stresul. Din această perspectivă, modalitatea tradiţională de a tăia porcul de Crăciun sau mielul de Paşte poate fi considerată barbară. Autorităţile au făcut o paralelă intre tradiţia românească de a tăia porcul de Crăciun şi luptele cu tauri din Spania. Corrida este singura “activitate” în care Comisia Europeană şi-a dat acceptul ca un animal să fie ucis fără să fie asomat. - Şi ce facem cu tradiţiile noastre? întrebă insistent Moş Luca. - Tradiţiile sunt valabile atât timp cât nu sunt identificate ca fiind anacronice, interveni studenta în discuţie. Şi apoi, nimeni nu interzice creşterea porcului şi sacrificarea lui, ci doar impune o condiţie suplimentară, greu acceptabilă desigur, în contextul unor practici seculare. De altfel, în teoria aceasta a tradiţiilor, există în lume multe dispute. Unii cercetători susţin că tradiţiile se formează în mod continuu. Este interesant pentru ilustrare, aşa zisul experiment al celor cinci maimuţe. Dacă nu-l ştiţi cumva, aş dori să vi-l creionez în câteva cuvinte. Bărbaţii îi făcură semn tinerei studente să continue… - Se iau cinci maimuţe şi se pun într-o cuşcă. În mijlocul cuştii li se pune o banană. Când o maimuţă se atinge de acea banană, porneşte un duş rece care udă simultan toate maimuţele din cuşcă. După o vreme, maimuţele învaţă să nu se mai atingă de banana din mijlocul cuştii. Se scoate o maimuţă şi se introduce una nouă. Maimuţa nouă, la un moment dat, fireşte, vrea să se apropie şi ea de banana din mijlocul cuştii. Celelalte, disperate că nu vor să facă iar un duş rece, o iau la bătaie şi nu o lasă să se apropie de ispită. După o vreme şi maimuţa nouă învaţă să nu se atingă de fructul oprit. Se scoate o maimuţă din cele iniţiale şi se introduce alta nouă. La fel, cea nouă, vrea să se apropie de banană, dar şi această maimuţă este oprită (inclusiv de cea introdusă mai târziu, care nu ştie de duş). Şi tot aşa, se scoate câte o maimuţă din cele iniţiale şi se introduce una nouă şi în cele din urmă în cuşcă sunt cinci maimuţe care nu se ating de banana din mijlocul cuştii şi care iau la bătaie pe oricine încearcă să se atinga de ea, neştiind însă de ce… Moş Luca, amuzat de povestirea fetei nu putu să se abţină, fără a evada inefabil, în concret : - Acu’ înţăleg eu de ce, când se aduc banane la noi la prăvălie, nu s-atinge nimeni de ele! - Aşa s-a întamplat şi cu tradiţiile, continuă tanăra, râzând fermecată de imaginaţia bătrânului, unele au avut rădăcinile înfipte adânc în fapte petrecute în negura timpurilor. Condiţiile iniţiale au dispărut treptat, s-au schimbat, dar obiceiurile s-au transmis. Desigur că acestea au farmecul lor, identifică regiunea, o sacralizează. Dar trebuie să înţelegem că prin aderare nimeni nu impune schimbarea tradiţiilor sau interzicerea lor.
- În ceea ce priveşte viile cu
soiuri hibride, interveni profesorul, vă pot relata cu suficiente
amănunte situaţia, pentru că tatăl meu este viticultor şi m-am interesat
în mod special de acest subiect. La sfârşitul
secolului IXX şi începutul secolului XX, filoxera a distrus o mare parte a
plantaţiilor existente în Europa. Refacerea s-a facut în timp îndelungat
şi s-au preferat soiurile hibride rezistente la acest flagel. Printre
soiurile importate s-au aflat şi şase soiuri considerate azi de
specialişti - nocive pentru sănătate. Cei mai răspândiţi hibrizi
consideraţi nocivi sunt Noah, Othello, Isabelle, Jacquez, Clinton şi
Herbemont, care au fost aduşi în România din America, se pare, prin
filiera franceză. În momentul în care s-a descoperit că vinul obţinut de
la aceşti hibrizi ar fi nociv, francezii au fost primii care au trecut la
încrucişarea acestora cu soiuri nobile, rezultând hibrizii interspecifici
(frantuzeşti) care în ultimii 20 de ani au căpătat o mare răspândire în
România. Aceştia, se pare, sunt acceptaţi în negocierile de aderare. Însă
istoria interzicerii acestor soiuri începe în Franta anilor 1930, când
crizele de supraproducţie au determinat guvernul francez să voteze la 24
ianuarie 1935 o lege pentru a proteja producţia metropolitană de vinuri de
calitate împotriva acestor vinuri de producător direct şi a vinurilor
algeriene, care invadau piaţa franceză. În monitorul oficial emis la acea
dată stau înscrise toate cele 6 soiuri de vie interzise şi în prezent.
Aceste soiuri, foarte productive de altfel, au şi calitatea de a fi foarte
rezistente. De altfel, în anii 1939-1942, ani de producţii slabe a viilor
nobile, producătorii direcţi au salvat piaţa franceză a vinului. Acestor
vinuri li se reproşează un conţinut ridicat de metanol, cu toate că unii
specialişti în vinuri declară că în condiţiile unei prelucrări corecte,
procentul de metanol nu este mai mare decât al altor vinuri nobile. Ceea
ce oenologii însă declară la unison, este gustul uşor ‘foxat’ (engl:
fox=vulpe) al acestor vinuri, sau de ‘ploşniţă strivită’. Acesta este
motivul pentru care soiurile în discuţie nu se utilizează decât pentru
obţinerea vinurilor spumante. Am încercat să vă redau un tablou cât mai
complet al disputelor purtate pe marginea acestui subiect. Este lupta
vinurilor nobile împotriva vinurilor ‘de streaşină’. Sigur că vinurile
nobile sunt de o calitate şi un rafinament deosebit, numai că nimeni nu
poate să uite vinul parfumat din bolta de lângă casă a bunicilor. Revenind
la restricţiile de aderare, trebuie reţinut că nu se pune problema
desfiinţării viilor familiale care sunt destinate în special consumului şi
nu comercializării. - Măi copii, eu am început deja să înţeleg un lucru, spuse Moş Luca ; că de fapt regulile astea nu-s chiar aşa de anapoda cum îmi tot spune mie unu’ şi altu’… - Nu-s anapoda de loc, Moş Luca, interveni studenta, de fapt toate aceste legi trebuie să reflecte o lume normală în care deciziile trebuie să se bazeze pe argumente reale, coerente. Oamenii trebuie să înţeleagă motivul apariţiei legilor pentru a le putea accepta mai uşor. Dar de multe ori, reguli sau legi evidente sunt încălcate frecvent din obişnuinţă sau comoditate. Noi am avut cu aproape un an în urmă o iniţiativă care a fost finanţată din fonduri europene prin care am încercat să inoculăm comunităţii urbane răspunderea convieţuirii în spaţiile publice. Totul a plecat de la observaţia că în oraşele noastre se aruncă pe jos, la întamplare, cantităţi impresionante de hârtii, ambalaje, chiştoace de ţigări… Tocmai mă întorsesem de la Helsinki, un oraş european în care dacă măturătorii de stradă ar face grevă, nu ar observa nimeni. Este acolo o curăţenie greu de imaginat. Şi asta nu datorită unui serviciu de salubritate impecabil, ci datorită unor principii de existenţă, educate ani şi ani la rând. Auzisem şi la noi tot felul de campanii: despre tutun, despre băutură, despre copii agresaţi. Corecte. Necesare. Nici un cuvânt însă despre elementarul ‘Nu mai aruncaţi nimic peste umăr !’ Am scris tot felul de mesaje pentru presă, pentru radio şi televiziune ; am fost prin şcoli, am ieşit cu elevii pe străzi cu panouri pe care scria: Oraşul este şi al tău ! Păstrează-l curat! Am supravieţuit celor care îmi aminteau pesimişti vorbele lui Turgheniev: 'Degeaba dăm de mâncare lupului, totdeauna se va uita în direcţia pădurii.' ‘Da, le răspundeam eu, dar din ce în ce mai rar !’ Tot acest demers a culminat cu un munte de hârtii strâns de pe străzile oraşului şi depozitat în centrul civic. Într-o zi, toţi trecătorii au văzut ce au lăsat ei înşişi în urma lor pe străzile oraşului, fără nici un motiv. Alături, am instalat un panou: Aici sunt gunoaiele Dumneavoastră ! O oglindă în care s-au privit. Unii cu jenă, alţii cu uimire sau cu indiferenţă. Dar un lucru a fost demonstrat cu prisosinţă: indiferent câte eforturi ar face o primărie sau un grup de oameni bine intenţionaţi, ei pot fi depăşiţi cu uşurinţă de armata bine organizată a indiferenţilor. De atunci, când trec pe străzile oraşului meu, încerc să sesizez diferenţe… Sunt mici, e drept, dar poate, importante… Se lăsă linişte până când se auzi uşa de la capătul culoarului. Controlorul. Rumen la faţă. ‘ Intârziere recuperabila, 60 de minute’ ne comunică el oficial, în timp ce verifica atent biletele. Glisă în urmă-i, cu un scârţâit, uşa compartimentului şi se îndepărtă legănat pentru a-şi continua conştiincios rondul de noapte… - Am un nepot de lângă Humor, zise bătrânul după ce paşii pe culoar se stinseră, care-i controlor pe un personal. În doi ani ş-o făcut cea mai faină casă din sat… Bună meserie şi controlatu’ ista… Da’ cu Europa parcă văd c-o să le încurce şi lor socotelile… Bine că nu-i de mâine; mai au timp şi oamenii să cumpănească… - Procesul de adaptare este lung şi anevoios, încă oamenii nu-şi cunosc toate obligaţiile, interveni profesorul. Încă nu sunt toate lucrurile puse la punct. Şi n-or să fie încă multă vreme. Chiar în înţelegerile semnate, sunt termene care depăşesc cu mult data integrării. Despre unele prefaceri se vorbeşte că se vor încheia în 2014 sau chiar mai târziu. Însă sunt şi lucruri pe care oamenii trebuie să le înţeleagă repede. Cum ar fi, hai să luăm un exemplu comun, salvarea pânzei freatice. Ştiu, o să spuneţi ‘ce poveste mai este şi asta ? Cum pot eu să protejez pânza de apă din adâncuri ?’ Iată cum: s-a observat, făcând analize chimice complexe că apa cea cristalină din fântânile gospodăriilor nu este chiar deloc atat de cristalină precum ne-am aştepta. Sigur că motivele sunt multe, dar cred că principalul motiv este lipsa de educaţie. Groapa de gunoi, coteţul de păsări, grajdul, padocul, scurgerile din ploi, pesticidele, evacuarea fără precauţii a apei menajere, amplasarea incorectă a latrinelor, toate acestea şi încă multe altele pot influenţa calitatea apei. În prevederile semnate, completa definitivare a însănătoşirii apei se va încheia în anul 2016. În mediul urban situaţia gravă este dată de reţelele vechi, uzate. Sunt zone unde apa este practic de neconsumat… Dar până la intervenţia guvernamentală şi alocarea de fonduri, cred că fiecare gospodar trebuie să se gândească atent dacă îndeplineşte condiţiile minime de precauţie… - Eu vreau să vă zic că la noi la munte o vinit unu’ şi-o măsurat ba la un şâpot, ba la altu’. Apa-i aşa de bună că-i mai grozavă ca cea de la prăvălie. Dar Vasile a nostru’, un vecin, numa’ ce vine el o dată de la un văr de-a lui din Cacica şî-mi zâce: ‘Măi Moş Luca, uite ci mi-o zâs mie vărâ-miu: că borcutu’ tare ghini face la vacă. Cică dă lapte mai vârtos.’ După ziua asta l-am tot văzut pe Vasile cărând la borcut în butoaie, cu faetonu’. Borcutu’ pi la noi îi aşa o apă minerală roşiatică pentru că-i bogată în fier. În zona mea sunt izvoare peste tăt. I-am povestit minunea şi Anicăi, da’ ea o râs a ducă-se pe pustii şi noi ne-am văzut de treabă. Trece o zi, trec două, trece săptămâna. Numa’ ce îl văd pe Vasile într-o dimineaţă cu vaca di funie, pe uliţă. ‘Da’ce faci cu vaca, bade Vasile ?’- îl întreb eu. Se codeşte el, se suceste, îl văd că nu pre vre să spună mare lucru… ‘Moş Luca, izbândeşte el într-un sfârşit, eu cred c-o bolunzât vaca; nici laptele nu-i mai mult, îi chiar mai puţân şi are o roşaţă în el că nu-ţi vine să-l vezi… Mă duc cu ea la veterinar, sa-i deie ceva, s-o scap’. ‘Măi Vasile -ii zâc eu pretineşte - lasă vaca în grajd că n-are nimica, da du-te tu la izvor şi dă-i să bea apă din cea curată, că-i trece…’ Şi ca să-l năcăjăsc îi mai zâc una : ‘dar dacă te dai tot fudul, adu-i de la prăvălie nişte apă deceia plată, că borcutu’ nu-i prieşte. Ş-apoi mă gândesc eu cu mintea me, să-i dai ş-o lingură de ulei în fiecare sară; Măi Vasile, laptili-i roşu’ că ţi-o ruginit vaca pe dinăuntru…’ Ăsta era Moş Luca. Răstălmăcea totul încât din pricinile cele mai grave scotea partea care strălucea cel mai tare. Chiar dacă din trenul acela asaltat de nămeţi nu se zărea încă capătul drumului, cel puţin vremea trecea în felul ăsta, pe nesimţite… - Am înţeles acu’ ce-i cu minunea aceea de achis – reveni bătrânul în matca discuţiei. Abe aştept să ajung iar acasă şi să-i strâng pe vecinii mei să le explic eu ci-i cu Europa… Că nu mă prinde pe mine Sfantu’ Gheorghi în ţara spaniolului. - Oricum, continuă ideea profesorul, urmează partea cea mai grea, aplicarea legilor… Drumul de la aquis la praxis este lung şi greu. Pentru noi, integrarea reprezintă un efort de adaptare suficient de anevoios; legile sunt mai uşor de scris, decât de aplicat; cum spunea cineva: 'Este mai uşor să cumperi o carte decât s-o citeşti şi mai uşor s-o citeşti decât s-o înţelegi!'…
Capitolul 4 Ce e rău şi ce e bine : valori autohtone, valori europene
Bătrânul se ridică şi trase geamul în jos de-o palmă. Viscolul dezlănţuit biciui într-o clipită aerul cald al compartimentului cu o zvârcolire îngheţată. Moş Luca, surprins, dădu drumul mânerului. Geamul se închise cu un zgomot sec, lăsând fiara îndrăcită să scurme mai departe în liniştea neagră a nopţii… - Ti curentează dacă scoţi mânurile afară… Afurisâtă vreme, bolborosi ca pentru dânsul bătrânul, aşezându-se ca un copil ordonat la locul său. - Oricum, ne aflăm într-o perioadă ingrată – repuse profesorul discuţia în matrice; Sistemele de valori s-au cam răsturnat periodic în ultimii, hai să spunem, 60 de ani. Binele şi răul se află încă într-un echivoc înfiorător. De fapt, nu prea mai ştim de care cui să agăţăm punctul de referinţă. Filozofii sunt şi ei conectaţi la teorii diferite, până şi morala creştină este de multe ori incertă. Eu am un băiat de 16 ani care se află cam de multă vreme la vârsta întrebărilor. Datorită întrebărilor lui, am fost determinat să citesc despre fascism, satanism, budism şi câte altele. În timpul de azi valorile îmbracă forme uneori derutant de contrare. Într-una din zile vine lângă mine şi mă întreabă ce părere am despre canonizarea lui Ştefan cel Mare. Mă aşteptam la întrebarea asta, dar speram că mi-o va pune mai târziu. N-am apucat să-i răspund; Observasem că de-o vreme tot frunzărea Letopiseţul Ţării Moldovei. Să ştiţi că n-a aşteptat răspunsul meu; Oricum, după acest episod, am observat la el o schimbare; a devenit de atunci, mult mai rezervat în opinii şi probabil, mai dezamăgit… - Această morală aleatorie, interveni studenta, este consecinţa schimbărilor repetate. Asistăm la o dinamică socială, fară doctrine profunde, sprijinită pe principii echivoce. Sistemul de valori se află ori în dezechilibru, ori într-un echilibru indiferent. Am văzut de curând într-o expoziţie, un desen extrem de sugestiv al unui brazilian celebru; Încerc să vi-l povestesc ; Piaţa Roşie văzută de sus: lângă Mausoleul lui Lenin, s-a deschis un restaurant McDonald’s. Lenin mai atrage doar câţiva curioşi. În schimb, coada mare este acum la McDonald’s fast food restaurant… O ironie, desigur. O demitizare aproape tandră a perioadei în care trăim. Euforia extremelor. Sau poate, viaţa de la Komsomol la colesterol… Nu ştiu dacă aţi remarcat : nimeni nu vorbeşte despre principii, de frică să nu-l deranjeze pe cel de alături. Un bonjourism, chiar dacă elegant, democratic-îi spunem noi, tolerant-îi spun cei democraţi, riscant totuşi într-o nimfă de fluture în formare. Indiferent cât de autentic ar fi exerciţiul nostru democratic, trebuie să avem puterea de a renunţa din când în când la McDonald pentru a intra într-o librărie. Trebuie ca măcar din când în când să ascultăm câte un Pleşu sau Liiceanu, chiar dacă aceştia nu au piercing nazal, mamar sau ombilical. Trebuie din când în când să ne sprijinim de umărul câte unui Moş Luca pentru a înţelege că la rădăcinile noastre există valori care ne pot feri de impostură. Spun asta pentru că trăiesc între tineri şi aceştia se află în pericolul unei iminente crize de identitate. Într-un climat mercantil, epidermic şi dominat de lupta pentru cel mai sofisticat celular, valorile fundamentale sunt de multe ori ignorate. Am cunoscut şi tineri extraordinari ; modeşti, cultivaţi, greu de amăgit de profesioniştii în prozelitism gregar. Nu despre aceştia vorbesc; Ei constituie sublima elită, chiar dacă nu vor avea poate, niciodată, cele mai elegante roadstere… Probabil nici nu şi le doresc… Cred că este timpul să avem înţelepciunea să aşezăm valorile în ordinea lor firească, indiferent de vociferările neelegante din public. Cervantes spunea: ' Ocupă locul ce ţi se cuvine, ca să nu fii nevoit să te ridici ' …Noi încă n-am reuşit să ne aşezăm pe locurile noastre. Cei care s-au urcat primii şi-au ales nonşalanţi locurile… - Iată că noua Constituţie europeană adoptată recent şi aflată în proces de ratificare, stipulează valorile comune statelor membre ale Uniunii Europene: demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, drepturile omului, drepturile minorităţilor, pluralismul, toleranţa, justiţia, solidaritatea, nediscriminarea, egalitatea între bărbati şi femei- interveni profesorul. Dacă vreţi, iată tabloul valorilor pe care le vor recunoaşte oficial europenii. Sigur că există nuanţe şi interpretări; libertatea, de pildă, îmbracă forme diverse. Nu întotdeauna libertatea are urmări benefice. Este o mărime vectorială. Are o direcţie, o valoare şi un sens. În fizică, pe aceeaşi direcţie coexistă două sensuri potenţiale. Plus şi minus. Dar aceste aspecte trebuie reglementate prin legi. Prin aquis, dacă vreţi să asortăm. Partea cea mai complicată este dată de stabilirea valorilor. Aristotel, încercând o raportare, spunea că ‘binele este lucrul spre care aspiră toate lucrurile şi este suficient în sine’ Dar binele înseamnă şi virtute ? Tot Aristotel considera că ‘virtutea nu este scop, întrucât e compatibilă cu inactivitatea, sărăcia şi suferinta’. Aşa că negru şi alb deseori înseamnă ‘mai negru’ sau ‘mai alb’. Din acest motiv pentru valori există o sumedenie de unităţi de măsură. Cred că este suficient de greu să-i explici asta unui copil. În multe cazuri chiar şi unui adult. Trebuie să fim conştienţi că în concertul european participăm cu valori autohtone importante. Complexul de inegalitate se datorează unor cauze istorice; Generalul francez Galliéni, cuceritorul Africii, declara: ,,Popoarele nu sunt inferioare. Ele sunt doar diferite.'' Aceste vorbe nu trebuie să devină o consolare. Valoare europeană înseamnă hotărârea de a respecta condiţii. Chiar străzile bine asfaltate, chiar trotuarele cu borduri aliniate corect sunt în ultimă instanţă valori. Nu putem trece indiferenţi pe lângă acestea fară să intervenim. În oraşul meu, uneori se reasfaltează câte o stradă. Presa scrie, utilajele duduie, oamenii muncesc harnici. Toate bune până aici. Odată treaba terminată observi cu multă uşurinţă că gurile de canal, banale şi răzvrătite sunt ba mai sus ba mai jos de nivelul asfaltului proaspăt turnat. Elementar, dragă Watson ! Eu sunt un simplu conducător auto şi observ asta fără nici o greutate. Mă întreb, inginerul, sau mă rog, responsabilul lucrării, sau cei care îi verifică pe aceştia nu ar trebui să observe mai bine decât mine ? Este vorba de valoarea profesională în acest caz. Iar ţările europene din hora steluţelor au depaşit de mult acest prag. Sigur că acest mod de lucru indiferent, evitând să privim adevărul în ochi, trebuie să înceteze… Vă mai povestesc un lucru: întâmplător, având de dat o consultaţie tehnică unui complex de magazine, acum vreo câţiva ani, într-una din zile, vine o femeie la mine, care avea de vânzare în peturi de 2 litri, parfumant de rufe. Mi-am exprimat îndoiala că ar fi de bună calitate. ‘Vai domnule, mi-a spus ea ofensată, este parfumant de la săpunurile Lux !’ Ei bine, ajungem în sfera cosmeticelor si a detergenţilor. Ne întrebăm deseori cu naivitate, de ce un produs manufacturat în ţară este ‘altfel’ faţă de unul identic produs în exterior. Răspunsul îl aveţi în exemplul anterior. Nu vreau să spun că vreunul dintre noi este scutit de amestec în aceste disfuncţii. Unii sunt implicaţi direct, alţii nu verifică exemplar ceea ce fac primii, iar alţii, ca noi de pildă, nu iau o poziţie fermă. Acest lanţ al slăbiciunilor ne zguduie permanent sistemul de valori... Moş Luca se tot foia pe scaun ; se vedea că are de spus ceva, dar că nu găseşte calea potrivită să intre în discuţie. În cele din urmă îndrăzni : - Măi copii, vrau să vă spun că tare mai ticluiţi voi bine cuvintele astea ; Da’ să nu uitaţi că ţara asta vine dintr-o negură zbuciumată. Că datorită lipsurilor, oamenii ‘se descurcau’ aşa cum puteau şi ei. Ăla de lucra la Combinat aducea acasă ceea ce avea la îndemână. Ăla de la Fabrica de mobilă, altceva. Ţăranul, ziua lucra la colectivă si noaptea îşi încărca căruţa pe câmp. Câmpu nu era a nimănui. ‘Nevoia te învaţă’ o fost scuza cea mai folosită. Aşa o fost. Din cauza asta oaminii ş-or strâmbat sufletul. Nu vreu să vorghesc mai mult despre aste pricini ; Unii zâc că era bine, da’ nu-i aşa. Omu’ trebuie să muncească şi să câştige destul cât ii trebuie să trăiască. Ia videţi voi prin achisu’ acela, nu este aşa ceva scris acolo ? Buba-i că la noi, încă nu caştigă omu‘ cât să-i ajungă a trăi omineşte. Trebuie socotit şi asta. Şi atunci? Dacă-ţi spun câţi bătrâni sunt în sat care nu mai pot munci; medicamenti trebuie, corentu’ trebuie plătit, de mâncare, nu mai spun ; Cum să facă ? Stau tătă zâua şi suschină, da’nu-i auzi zâcând nimica. Îs oamini credincioşi şi gândesc că poate aşa îi vrerea Celui de Sus. Nu-i întocmită treaba aşa cum s-ar cuveni ; Bătrânii ăştia după ce că nu mai au putere, nu mai au nici un strop de bucurie în suflet. Ştiu ce gândiţi în mintile voastre … ‘Da’ Moş Luca’, matale cum o duci ?’ Eu zâc că am avut noroc, am fost, când eram în putere, şef de brigadă. Nu mă pre dure capu de politică; da’ nici nu m-am luat în colţi cu ei; i-am lăsat pe ei cu politica şi eu am rămas cu munca; Flăcăii mă iubeu ca pe tata lor; În pădure nu era politică. Aveam plan de exploatare. Ataţia metri cubi pi chicior aveam di făcut, atâta făceam; mai şi depăşam planu’ cand ştiem că se dau bani. Câştigam bini; Şi ca sâ nu vă mint, doar eu trăiesc în pădure, mai puneam şi mai pun ş-acu’, câte-un şmâc pi la iepuri. Să avem şi noi cate-o fripturică sau cate o mâncare răce. Da’ asta când şi când. Mie iepurii îmi vin în ogradă. Eu şi cu Anica avem noroc că suntem sănătoşi şi putem munci; Avem şi păsări şi dobitoace, nu mă plâng ; Am şi vreo doi stupchi ca să am cu ci îndulci ceaiu’ dimineaţa; mai dăm şi di pomană pi la cei cu trebuinţă, atâta cât putem… Da’ norocu’n satu’ nostru o fost că acu’ vro doi ani o vinit la noi o Fundaţie de prin Elveţia… Numa’ ce-i văd la poartă ; doi străini arătoşi, Culiţă de la consiliu şi un băiet de le ştia graiu’. Intră ei, ‘-Zâua bună, Mister Luca!’. Eu le zâc: ‘La noi, Meşter Luca sâ zâce, da’ mie spuneţi-mi Moş Luca să ştiu şi eu cu cine vorghiţi…’ Mai şădem noi la o dulceaţă de afine pe prispă şi ei tot învârteu nişti hârtii ; ziceau că s-or înfrăţât cu noi şi or aflat că eu am o vârstă frumoasă şi că fac şi acuma fân şi dacă nu mi-i greu la cosât, şi alte vorbe din astea… Ştieu toate cele despre cei din sat. Cum o duc, ce nevoi au… Mie mi-o adus o cosâtoare ca sa-mi fie munca mai uşoară. Mai vroieu să-mi dea şi nişte hârtii din alea pentru cumpărături, da’ eu le-am zâs să le dea la cei care au mai multă nevoie de ele. Ce să vă zâc, eu m-am bucurat de cosâtoarea mea, că taie iarba ca pi fum, când ii dau drumu’ sar găinili din ţarc în sus di parcă li cântă fanfara… Da’ bucuria mare îi pi copchiii din sat, că le-o cumpărat o maşină să-i ducă la şcoală în comună, pe cheşu’ Andrei, că i-o adus o mână din gumă, că şi-o pierduse la munca în codru, pi părintele Colibă, că i-o dăruit o presă de făcut lumanări şi pre mulţi alţii… Am văzut poze din Elveţia, le-am vazut munţii şi codrii, vreu să vă spun că tare samănă cu ai noştri, numa’ că oaminii lor nu azvârli atâtea gunoaie pe pârâu… - Exact, ii luă studenta vorba din gură, respectă valorile naturale. Asta trebuie să învăţăm şi noi. Sentimentul naţional, valorile tradiţionale trebuie apărate cu respectul cuvenit, nu ca pe nişte motive de a proba uneori o superioritate inconsistentă. Faptele deosebite ale înaintaşilor nu ne oferă dreptul să ni le asumăm fără a le adăuga valoare. Sigur că trebuie să ne pese atunci când, Brâncuşi, apare de pildă, că s-a născut în Franţa. Sigur că valorile reale trebuie aşezate exact pe locul lor, cu răbdare şi înţelepciune… Sigur că valorile exportate şi importate trebuiesc bine cântărite. Bine filtrate. Pentru asta trebuie să se spună ; trebuie să se ia atitudine ; trebuie să se dezbată în mod eficient ; Sunt necesare campanii de analiză. Este nevoie de educaţie. Complet greşită teoria că educaţie inseamnă constrângere sau atentat la libertăţile individuale. Integrarea inseamnă în mod esenţial educaţie. Există perfidele tentaţii : prostituţia, exagerarea funcţiilor epidermei, drogurile, alcoolul, violenţa, modelele de viaţă alienante, artificiale… În acelaşi timp, trebuie să acceptăm că valorile europene consacrate ne sunt absolut necesare pentru a coexista într-un univers cultural corect şi coerent administrat. Prosperitatea este un câştig european cert, la care trebuie să ajungem, cu toate punctele de inflexiune pe care vom fi nevoiti să le parcurgem ; - În esenţă, spuse profesorul, se pun două întrebări : Avem valori pe care sa le transmitem ? Există valori pe care le vom primi ? Absolut sigur că există ; Într-un sens şi în celălalt. Indiferent că valorile sunt mănăstirile pictate în exterior, sărmăluţele în cuib sau ciulamaua de pui cu hrean, fie că sunt împletiturile de răchită, jocul de oină sau Mioriticul carpatin, ultimii zimbri continentali sau rapsodiile lui Enescu ; Purtăm în noi, chiar dacă nu prea avem răgaz s-o recunoaştem, viziunile mirabile ale lui Balga, horele lui Grigoraş Dinicu, dulcele grai al lui Creangă şi Dumbrăvile minunate ale lui Sadoveanu. Balada lui Ciprian Porumbescu se ascultă cu acelaşi farmec pe prispa unei case tărăneşti din Bucovina sau din Maramureş, cât şi în sala fastuoasă de concert a vreunui superb castel de pe valea Loirei. Nu trebuie să cădem în păcatul banalizării valorilor. Chiar dacă avem sentimentul acela de ‘deja vu’. Chiar dacă o parte din noua generaţie percepe mai direct, să spunem, pe Eminem decat pe Eminescu. Sutem atât de împovăraţi de marile valori încât aproape nici nu ni le mai amintim. Cum poţi să uiţi un Grigorescu sau un Luchian, un Eliade sau un Arghezi, un Vlahuţă, un Călinescu sau un Iorga, un Lipatti sau un Caragiale, un Coandă, un Moisil sau un Mangeron ? Rostind aceste nume, sunt convins că înfăptuiesc o greu scuzabilă serie de omisiuni. Însă înainte de a pretinde ca valorile noastre să fie recunoscute, trebuie să avem înţelepciunea să le recunoaştem şi să le respectăm noi inşine. Sigur că percepţia lor largă, depinde inefabil şi de preţurile din vitrina alimentarei de la colţul străzii. Eu am însă convingerea că integrarea va constitui în cele din urmă şi o emancipare economică absolut necesară… În compartiment interlocutorii ascultau cu atenţie. Se auzeau doar sunetele înăbuşite ale încleştării dintre monstrul de metal şi îndârjirea sălbatică a văzduhului. Profesorul trase uşor aer în piept şi încurajat de liniştea auditoriului îşi continuă firul gândurilor: - Dacă stăm şi cumpănim drept ceea ce primim în schimb, este mult de povestit. În primul rând, o experienţă acumulată temeinic şi verificată în timp. Rezultatele se văd fără prea mare efort. Am putea numi aceasta, o demnitate a bunăstării. Apoi, o sumedenie de reglări ale mărimilor de ieşire-dacă e să vorbim ca în teoria sistemelor- reglări ale funcţiilor sociale şi economice prin filtrarea rezultatelor nedorite. Toate aceste filtrări au ca rezultat în general produse industriale şi agricole cu un nivel de calitate garantat, servicii prompte şi eficiente, un nivel de trai demn. Sigur că nimic nu este perfect, dar este modelul democratic care a reuşit să asigure în acest moment coabitarea suficient de armonioasă a claselor sociale. Apoi, Europa unită aduce un portofoliu de valori impresionant : arhitectură, filozofie, literatură, ştiintă, tehnică, politică, muzică ; O civilizatie care s-a desăvarşit, corectându-şi greşelile. Ne trebuie mult timp să cutreierăm cu gândul prin civilizaţia Europei de la Platon şi Aristotel şi până la Curie sau Kirkegaard, de la Leonardo pana la Einstein, de la Van Gogh până la Dali, de la Volta până la Marconi, de la Marco Polo până la Daniel Defoe, de la Schopin pană la Byron, de la Nietzsche pană la Blaise Pascal, de la Guttenberg pană la Umberto Eco, de la Vermeer pană la Kafka, şi cu aceşti - de la…până la - am putea să petrecem o noapte întreagă în acest compartiment fară să fim nici atunci suficient de aproape de capătul listei. Aşadar, eu vreau să vă sugerez că nu de valori ducem lipsă în acest mariaj iminent. Trebuie doar să avem suficientă tandreţe de a decanta esenţele, de a conecta valorile noastre solide la valorile incontestabile ale Europei… - Cu alti cuvinte- continuă Moş Luca ideea profesorului, dacă eu ii duc lu’ Luis a meu o păreche di colţuni şi un comanac din lână de oaie împletite de Anica me’, însamnă că ni conectăm ? Râseră cu toţii. Dar Moş Luca nu se opri la planul teoretic. Foşnind într-o sacoşă de rafie pe care o ţinea la picioare, scoase elementele concrete ale demonstraţiei : colţunii şi comanacul împletiţi cu măiestrie de Anica. Lâna albă era atât de groasă încât aceste obiecte domestice dezvăluiau o întreagă lume arhaică, impresionantă, necunoscută, aproape uitată… - Când o fost la noi, spaniolu’ ăsta, tare se mai minuna de colţunii pi care-i dădea muierea me să umble prin odaie. Nu mai zic de comanac. Cand o plecat, Anica i-o promis că-i face şi lui. Şi acu’ uite că i le-o facut. Sper să-i placă… Numa că la ei nu-i aşa un pui vârtos de iarnă… Bătrânul şterse cu podul palmei ceaţa care aburise geamul rece. Afară, pomi îmbrăcaţi în omăt, defilau rar, obosiţi parcă de atâta zbucium. Viscolul părea că se mai potolise. În depărtare se zăreau clipind luminile palide ale oraşului…
Capitolul 5 Urmează Europa, atenţie se deschid uşile…
Se aude uşa culoarului. Paşi apăsaţi se apropie. Conductorul deschide uşa compartimentului şi informează scurt : ‘ Suntem la semnal! Urmează Bucureştiul!’ Se îndepărteăză repede, parcă de frică să nu spulbere încă vraja conversaţiei… Călătorii readuşi în prezent dintr-o lume îndepărtată, se ridicară brusc, se îmbrăcară, îşi coborâră bagajele pe banchete. Trenul se încăpăţâna să rămână încremenit. Aştepta semnalul. Cei trei se aşezară din nou, unul câte unul… - S-ar părea că avem noroc – spuse profesorul. Mă gândeam că dacă ne împotmoleam pe drum, pierdeam cu toţii câte o şansă importantă. Oricum, eu aş fi avut o recompensă în discuţia interesantă la care am avut prilejul să particip. - Măi copchii, zise Moş Luca, eu pot să zâc că am uitat de tot spaima cu avionu’ meu de mâine; Am tot trăncănit vrute şi nevrute, am aflat că sunt în juru meu oameni pe care te poţi sprijini ca-n toiag. Că nu-i puţân lucru să afli într-un tren scuturat de crivăţ mai multe decât aş fi aflat într-o viaţă, acolo în cătunu’ acela al meu din vârfu muntelui… Acum, că ajungem, iaca respir şi eu uşurat şi mă bucur şi pentru voi. Da’ tu, fătuca tatii cum ai sâ ti discurci cu bagajul aista ? - Mă aşteaptă prietenul meu în gară, Moş Luca, îi răspunse tânăra zâmbind…
Trenul se puse negrăbit în mişcare. Încet, imaginile din depărtare începură să devină reale. Peronul prinse contur, mogâldeţele deveniră siluete, apoi personaje reale, zgribulind în aşteptarea expresului. Nu mai sufla deloc vântul. În noaptea îngheţată prinseră a clipi îndepărtat, stelele…
Epilog
În intersecţia Gării de Nord, trei taxiuri opresc la semafor. Trei călători, păstrând în gând cu surde ecouri vorbele celorlalţi, îşi fac semne de bun rămas prin geamurile aburite. Verde… Maşinile pornesc în noapte, purtând cu ele, contra cost, cele trei destine… Era trecut uşor de ora 20:07…
George Licurici Cetatea de Scaun a Sucevei, Martie 2005
Construcţia eseului se sprijină în mare parte pe întâmplări şi fapte reale auzite sau trăite de autor. Pentru realizarea logicii discursului şi a elementelor de atmosferă au fost incluse şi elemente imaginare. Eseul are un caracter subiectiv, atât modul de interpretare a faptelor cât şi opiniile personajelor reprezintă o încercare de zugrăvire a realităţilor Bucovinei începutului de secol XXI, prin oglindirea lor in percepţia autorului. Coperta reprezintă prelucrarea electronică făcută de autor a unei lucrări de Danny Bezak.
|
|
index |
revista agero |
poezie |
proza |
cultura |
istorie |
jurnalistica |
anunturi
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
WEBMASTER :
Conceptia paginilor,
redactarea Revistei Agero : ec.Valeriu-Lucian
Hetco
Prezentarea grafica, design: Lucian Hetco. |
