GEORGE STANCA ŞI INFERNUL NEPIERDUT AL TANDREŢEI

Eugen Evu

      Niciodată nu-i târziu a-l (re)cunoaşte pe celălalt, poetul, prin cartea sa într-o primă ispită de auto-portretizare (antologia de autor „Angel radios”) - de astă dată numit George Stanca. Trimiterile aluzive (sintagma din titlu sau aluzia la romanul Margueritei Yourcenier, ba chiar şi numele rapidist al editurii „Giuleştino”, se vor motiva cvasi- ironist prin discursul liric de fapt sorescian, de fapt villonian, de fapt geo- dumitrescian, de fapt – culmea! – luciferist (formula lui Ulici şi apoi cea surescitat- urzicată a lui Marius Tupan) – este o capcană pentru cetitorul post- decembrist – treacă-meargă, însă când prefaţatorul Ion Cristoiu îl cadoriseşte cu un text, în afară de o opinie serioasă, nu pot ignora câteva marginalii fix la acest vip al jurnalisticii cras-giuleşteniste.

      Ion Cristoiu titrează aiurea ironist-bombastic prefaţa „George Stanca are ceva la cap”, o face ieftin, neserios, pe dinafara organon-ului critic al poeziei, ca şi a psihanalisticii zig-zagate. O face cu manierism conotativ, vorbind de cu totul altceva, o face persiflant,flamboaiant, o face gurist-manelistic. O face în deserviciul inclusiv personal şi - să fiu primit - o face şâşcav, iritat şi ardeiat, dacă vreţi, cu un text vorba lui „cam rupt în fund”, fluturând propriile-i inhibiţii faţă de actul scrierii lirice. Niciodată nu am citit ceva mai vidat de intenţie ca pretinsul său „certificat de garanţie” la un autor care aşteaptă ceva pe măsura gestului antologator. După ce am repetat lectura, am închis cartea şi am reluat-o abia seara, când răcoarea a devenit ceva mai uman decât Africa zilei.

      Auto-ironistul Cristoiu, evenimenţial mai ales când evenimentele dorm, şi când obsesiile au insomnii cioraniene, acum când „femei ochiaşe îndreaptă spre cumpărător, ca pe nişte revolvere, pulpe nelinişitor de goale...” (citat I.C.), bate cuie-n primele două pagini ale unei cărţi ce se vrea cunoscute fără  „explicator”, ale unei cărţi care eventual dă ştire despre un poet. Ei bine, după  ce vorbeşte despre orice în afară de autor - confrate jurnalist - Ion Cristoiu conchide, totuşi, vorba sa, „năpraznic”, cu „fălci înfricoşătoare”, vorbeşte, despre o eventuală patologie a tandreţei, a poeziei-poetului însuşi, în acel tembelism dâmbovicios care aduce în răbdătoarea-ne provincie (restul ţării) - bâzâzania de vuvuzele al Casei Scâncelii d’antan. Cu alte cuvinte, m-a oripilat „antre-ul pretins prefaţă şi ca să nu cad eu însumi în subiectivismul fără cauză al acestuia, iată la ce se rezumă Cristoiu ca „ judecată proprie”, privitoate la poetul George Stanca : „Da. Neîndoielnic George Stanca are ceva la cap. Volumul său, „ Angel radios”, conţine poezii de dragoste ! Cu dureroasa visare (sirop, n.a.) în aşteptarea unei priviri neîmpărtăşite... Cu dureroase strângeri de mână virgine (?! - pardon, carivazică palma virgină?,  voila subcorticale,  cavernoase enunţuri...evenimenţial-zig-zagate!) pe aleile de toamnă ale parcurilor.” La atât se rezumă anal-istul în textul scris, un text hermafrodit, niţel speriat, culmea, într-o zi de 13 iunie 1994..., musai datat.

       (Îi cer scuze prietenului culocvial, confratelui  George Stanca - aşadar cititorilor săi - şi mă scutur de tentaţia indusă de Cristoiu, de a ardeia bulgăreşte ceea ce - a doua zi - caut să aflu eu, cititorul  poeziei altuia, eventual să primesc, eventual să resimt). Bucuria firească a cunoştinţei directe a poetului-editorialist, îl numesc „adeverist”, mi-a ajuns, fie doar şi în cele două ceasuri de „discuţii”  la Hunedoara, pentru a răspunde prin câteva consideraţii mai serioase. Stanca îşi selectează subiectiv piesele pe care le consideră concludente, deocamdată, din cărţile anterioare: „Tandreţe maximă”, Albatros, 1981, Poeme pernicioase, Eminescu, 1983 şi „Excursie cu liftul, 1981, Albatros. Numai titlurile şi ne ajung să deducem un pragmatism al autorului, auto-scrutător, structural, al ceea ce aş numi „reporterism” al radiografierii zonelor subconştinte ale Erosului, în „ecuaţia” cu Thanatosul. Aşadar un poet al culturii poetice, un poet care intuia conflictul dinamic revelatoriu (sic! n.a) - al propriului adânc abisal. Atitudinal, Stanca - pe care îl văd înrudit cu Francoise Villon, este un post-baladist (are şi numele unui alt Stana, ce cultivase acelaşi umblet prin „infernul tandreţei”) -  înrudit peiorativ zicând. Când slast-ismul cristoian făcea zig- zaguri post-moderniste, paralele oarecum cu alde Păunescu (flăcărism) , Dinescu (claunism  cu dinamith subversiv  şi ulterioare „bweţii cu Marx), Sorescu (Nea-Mărinism) etc. - George Stanca, opta pentru culuoarul Albatros (aluziv labişian-baudelarian). Războinicul furtunii „zvârlit între moluşte”, mai anţărţ, între molii, conform unei tiribombe de „cafenea” exaltate, oţărâte, prin anii 90. Scriu astfel, mizând pe acei cetitori care „ştiu prieteneşte de ce”.

Un pasaggio subiectiv

       Am cetit  cele patru cărţi plus una şi înţeleg la rece că George Stanca, oricât s-ar situa referenţial în boema post-Crailor Curţii Vechi, nu poate fi contaminat de cei cu voci mai îngroşate, nici de cei subtil-perfizi sentenţioşi „maeştri” din jur; prin aceea că erosul sublimează în estetic şi agonicul thanatic nu eşuează în orgasmele din  care – colateral psihotic-buşniră aMuşinând subculturile porno-lirismului, nietszche pârloaga troznetelor rebele, ca delir de suprafaţă, mimes al Abisalului, ce uzurpă acum o literatură în fond... paideumatică-milenară. Cum s-a spus şi mereu se uită, nu ai ce începe în poezie, dacă nu eşti psiholog. George Stanca este. Dacă o dominantă epigonică a liricii giu-giuleştene o vedem nu în „angelicii radioşi” ori văcăreşti, nice în experimentismele induse alogenic, este Geo Dumitrescu (din care opinez că se trag Marin Sorescu, A. E .Baconsky şi mulţi alţii, Stanca ştie că are libertatea de a trage cu puşca, dar are nevoie şi de cercuri, remember „nolli me tangere”. Numai că acolo, zona obscură a post-sintezismului care ucide prin moravuri pseudo-boematice, poeţii din poezie, într-un obsedant deceniu care durează de vreo 60 de ani, se scrie cu piciorul .

     Să ne ştergem frunţile de pragul de sus al stării necesare şi să intrăm în cartea „maximei tandreţi” stanciene,fie ea una rock. Există un metal-ism, un subcurent poate cărtăresciam,  ori te miri ce transmodernist, în teribililul triaj de artere coletarale de după 1990? Cred că Stanca este în arealul psihedelic, probabil indus de pasiunea sa pentru muzică, pentru folk şi rock, aşadar el debutează printr-un  trubadurism modern, amintind de sintagma generaţiei în blugi a cenaclului păunescian. Ars poetica primului volum este poemul unui romantic electrizat de saund-ul unei interiorităţi rezonante optzecist: „ şi dragostea mea creştea mai mult/ dinspre partea de nord/ venind odată cu marele crivăţ/ peste casa ta ca un seif îmbrăcat în zale”... Simbolismul pune pecete stilistică: „lada de zestre” - seiful ferecat „cu spini de roze”, se impregnează semantic de semnificat: „în care te-ai cuibărit spre a medita/ la apucăturile neruşinate ale peştilor de abis” e o cutie rezonantă a vietăţii iubite, în care poetul răsuceşte cheiţa plurisemantică. George Stanca are darul de a resemnifica metaforic cuvântul – sunet - culoare de care vorbeşte Baudelaire. Erosul funciar al unui poet viguros, sublimează în acest stil ironic-sceptic, plasticizând ceea ce el defineşte un „E.K.G”, dacă vreţi o radiografie a spectrului esoteric, psihologic auto-referenţial: „păru-ţi electrizat/ risipea scurtcircuitte albastre/ ozonizând perna păcatului nostru/ făcându-ne/ să visăm „ ...” 999 de salve în cinstea/ a g r e g a t u l u i”/ înscăunat într-o tranşee de zmeură/ unde/ fuma trabuce din petale de crin”.

         Insist pe primul poem din care ni se anunţă (se enunţă), de fapt, un pragmatism ce esenţializează explicit ecoul manifestului postmodernist: Stanca aparţine  promoţiei ’70, însă şi a postmodernismului ce  avea să rămână suspendat odată cu demotivarea substanţială a sa, imediat după căderea sistemului totalitar, a autocenzurii şi sintezismului care perversita exotic limbajele artelor.

Această vocaţie-instinct intelginet al auto-scrutării, prefigurează evoluţia sa în exerciţiul „iniţierii” călătoriei itinerante, pe trei dimensiuni: muzică,poezie, jurnalism.

       Vizionarismul spectral, oarecum afin electiv şi graficienilor boemei giuleştene, se vădeşte a fi premoniţial; cărţile autorului vor fi tot atâtea pietre kilometrice, borne, de marcaj ale „poveştii personale”, ale discursului între eros şi tanathos, între „extaz şi agonie”. Ca ecuaţie răsturnată, numai o lectură euristică, psihanalistică, poate fi lămuritoare la George Stanca. Iată-l în ipostaza sceptic-diogenică a dualismului său, amintind vag de Nichita etapei de trecere de la inhibiţia faţă de geniul lui Labiş, „spiritul adâncului”, la „antimetafizica” necuvintelor: „Galben sufletul de toamnă/ delirăm şi delir, doamnă” (excelent joc ce parafrazează mantramica invocaţie divinatorie din colind laic transilvan : „lerui- delir”, delir pseudo- metafizic: „Negru şarpele de os/ şi călare şi pe jos/ roşu cerul de duşmani/ la anu’ şi la mulţi ani/ prin amurgul violet/ scos dintr-un dosar secret”.

        Onirismul dimovian, reminiscent, prinde altoi regresiv prin melos, în butucul îngropat al paideumei ancestrale, suprarealism desuet: „Unde-s visurile mele”? Rebeliunea limbajului este desacralizatoare, se decompune. Urâtul baudelairean, urâtul de sine şi faţă de „cititorul făţarnic” - „semenul meu, frate”. Sub umbra de spânzurătoare a fostei cenzuri, a memoriei dosarelor, ţâşneşte un astfel de pamflet – distihial, stihial, eliberator, catarsic.

Eros şi Psiche vor delira dimpreună un amor desuet, un infern al tandreţei, un  înşir-te mărgărite”, delirul controlat al rostirii bacoviene. Stanca aude - ca toţi poeţii semeni lui - „materia plângând”, dar şi nonmateria râzând. Verisifcaţia uşurel contrapunctică, moare pe lima ei în al treilea poem-cheie al primei cărţi, uşor romanţios, cu duioasă naftalină în rufăria retro-simbolismului: „Acolo unde ninge cu polen de crini/ ( motiv  morfologic- morfic,n)...” păduri ce-ar fi putut să fie / şi niciodată nu vor fi” (Lucian Blaga); „zăpezile sunt galbene de ceară/ Iarna e-adâncă, are în gheaţă spini/ Crivăţul suflă uneltind a vară/....Florile mor asfixiind pământul/ Miresma creşte larg în galaxii/ Planetele de sloi şi-ascut cuvântul/ Polenizând cu crinii în vecii/ Acolo unde ninge cu polen”.

        Am ales primele trei poeme ca un eşantion semnificativ în care intuim Întregul. Vom parcurge sub bunul augur şi inspiraţia alegerii volumul antologic, şi recentul volum bilingv, cu versiune engleză a unei excelente traducătoare, Murguraş Maria Petrescu – „Angel radios/ Beaming Angel”, editura Paralela 45 - şi ne vom lumina dacă avem flerul insinuat din aceste trei poeme.

        George Stanca oricât s-ar juca, nu poate fi un zeflemist, cum este opinentul prefaţator al primei cărţi, una definitorie, previzibilă ca traseu. Predictivitatea acestei triade lirice, nu poate scăpa lecturii psihanalitice, semioticianului. Ceea ce se manifestă (l’sprit c’est quelle s’agit) în poezia acestui (şi) poet, este fiinţa, este metafizica ordonatoare a „electrocardiogramei”, dar este şi o succesiune de „fotografii mişcate”, holistic, perindând magic rostirea unui duh ce sare de pe orbitele captivităţii – fie şi atunci când Starea ia proporţii prin extenso, cosmice („mireasma creşte larg în galaxii”, ori terifierea - transa auto - spunerii teleportează mintea în Nordul hyperboreean-druidic: „dragostea mea creştea mai mult/ dinspre partea de nord/ venind odată cu marele crivăţ”.

         Recunosc, eu însumi fiiind , ca tot creierul, un „ sistem bioenergetic deschis”, poate captez pe vreme de ucigătoare caniculă (ce dor ne e de Peştera lui Platon !) rumoarea de vuvuzele, de albine ucigaşe, din metatextul solar. Starea poetică proprie, interferează  cu a altuia, eventual fuzionează rezonant, cum o resimt eu însumi acum, în „interiorul sferic al textului.

         Poeţii auto-conspectivi din această sorginte ratează frecvent. Cred că mereu revenind pe cărţile sale, rescriindu-le (căci asta facem, ne rescriem şi ne rezidim) - George Stanca va fi mai el însuşi, nicicum ce-cine anume i se năzărea, ca ţipenie, prefaţatorului.

Eugen Evu 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com