|
O poezie a armoniei si luminii
Impresii si pareri personale in FORUM
Sursa: Crai nou nr. 3817 : Literatură & artă: Miercuri, 22 Decembrie
Constantin Blănaru
În contextul "fracturismelor" si al altor numeroase experimente pretinse
artistice, Carmen Veronica Steiciuc cultiva, în Poeme de religii diferite
(Editura Augusta, Timisoara, 2004), o poezie de o încântatoare
originalitate, reconfirmându-si palmaresul national si international si
onorând aprecierile criticului literar Adrian Dinu Rachieru, din Poeti din
Bucovina (Helicon, Timisoara, 1996).
Câteva aspecte specifice poetei, care se impun. Având o deosebita
sensibilitate, reactivitate si disponibilitati ludice, ea nu construieste
atât realul, cât irealul. Reperând componentele realului în amintiri, le
reactiveaza si le proiecteaza în spatii supraterestre, astfel
reconstituindu-se pe sine, dobândind independenta interioara si
deschizându-si „productivitatea" în „joc secund". Frecvent, îngerul este
agent, martor, mentor, imbold si „judecator" blând, tolerant si benefic,
iar instrumentul transgresarii cotidianului si terestrului este oglinda:
(…) „nu mai stiu daca visele ne creau pe noi sau noi // cream visele cert
este ca îngerul ne masura în fiecare zi / inimile apoi trimitea
coincidentele în lume sa ne / zapaceasca de tot pentru o vreme eram
privighetoare // glasul meu îti aducea diminetile la fereastra / prin
faldurile subtiri îti atingea pleoapele si zâmbetul dintâi / din când în
când ma preschimbam în soare // (…) uneori eram vânt (…) // (…) de cele
mai multe ori însa / eram miezul fierbinte din care îngerul modela un alt
fel de iubire ca o rugaciune în care ne prabuseam amândoi / dincolo de
traficul dement ca o liniste în care ceata disparea / si o lumina de
smarald ne perchezitiona sufletul" („departe de lume"). Precumpanitor
erotica, poezia C.V.S. nu expune „arsenalul" feminin (senzorialitatea,
nurii, senzualitatea etc.), nu cauta identitate seducatoare si nici
ipostaze spectaculoase, ci idealitatea, aura, irealitatea armonizanta; un
fel de traire „în oglinda" pura, delicata, transparenta, aspatiala si
atemporala, orfeica si narcisista. Fundalurile / planurile secunde sunt
extranee (Navy Pier, Moody Blues, Traverse City, Glen Ellyn, meciul de
baseball si altele) si / sau autohtone (realitati geografice, urbanistice
etc.), detaliile materiale genereaza amintiri, amintirile - existenta
virtuala, virtualitatea - prezentizare si „concretizare" a tot alte
metamorfoze, uneori acestea derulându-se în ceremonialuri lunecoase
(niciodata siropoase): „apartinem aceleiasi lumini între / oglinda si
imaginea ei dinlauntrul ei pasim / dincolo de emotie cu un singur zâmbet /
curcubeul îsi preschimba culorile în / iubire se rostogoleste moneda
viselor din / care îngerul te priveste cu ochii mei" („moneda viselor").
Aproape la fel, în „ultimul dans", „undeva pe tarmurile Atlantidei",
„buburuza de lemn".
Rar întâlnim vagi „chemari" erotice, „ispite" adresate lui („e timpul sa
vii"), cele încercate fiind iscari de miraje, „sugestii" spre comuniune
pentru - a lui - comprehensiune, clipuri de luminiscenta, nicidecum
„jocuri ale Daniei" holbaniene. De altfel, tentele ei semnifica bucurie si
alte forme de benefic, compensatii prin menire, nu prin finalitatile unui
duo pasional. Mai mult, confesiunile facute lui au si ceva - transverbal -
de adoratie, de rugaciune, de invocare în sensul lingvistic initial de
invitiare = învietuire. Dar, demna, poeta nu tinde sa faca din confesiune
mijloc de „conversiune" a lui. Neaspirând la „nuntire", deci la
„convertire" spre lumeasca împlinire, fluxul constiintei individuale se
confunda, ca la marii cântareti ai iubirii, cu fluxul universal. Nu cred
ca, aici, confesiunea nu e atât comunicare, cât noiceana cuminecare. De
unde si prezenta de multe ori a oximoronului autentic. De aici, cred,
receptionarea detaliilor exterioare, declansatoare de amintiri, care
echivaleaza cu reîntâlniri cu sinele, autorecuperare, unificare, echilibru
între obiectual si subiectual. Astfel se justifica si titlul volumului,
dat de o poezie (nu numaidecât si cea mai consistenta). Tot asa se explica
si voluptatea - numai de câteva ori exprimata mai amplu - a caderii în
vis, iluzie, care nu înseamna pierdere în abisuri albe, beatitudine,
eludare, ci „certificare", autorealizare, autoconfirmare, iluminare.
Interesant este ca în toate ipostazele / metamorfozele ei nu este nici
urma de animism sau / si panteism , dovada a unui realism poetic (de o
noua modernitate).
Nu toate reperele realitatii produc fluiditati, volatilitati si
evanescente îmbatatoare / extaziante; poeta îsi „traduce" în imagini
simbolice esecurile sentimentale („prin linistea padurii", „dineul
montan", „fara un cuvânt", „sebastian", „de câteva seri la rând"),
intensitatea apare si ritmata prin punct („de niciunde" , "îngerul
negru"), visatoria este taiata de „tipatul rândunicii" („învoiala
dintâi"), are fobie fata de aglomeratie si cotidianul banal („când te
îndragostesti") sau artificial („în culoarea înserarii"), iar în momente
de disconfort (cu cauze exterioare) apeleaza, pentru optimizare, la
practici mentale („channeling""). Acestea sunt, însa, putine. Desi
eminamente contemplativa, nu este si pasiva, reusind un „scenariu" si o
„regie" a unei alternative luminoase („întâmplari la gura sobei"). Suflet
pozitiv si pozitivizant, poeta da multor aspiratii ton - fie si implicit -
de ruga, iar „lumina învierii" este o poezie religioasa meritorie.
Pentru a nu parea prea laudativa, lectura subsemnatului s-a confruntat si
cu câteva poezii … neorfeice si mai ales neorfice. De exemplu, „dineu
montan" e prea psihologica si rationala, „peste câmpie" - cam laxa, alte
câteva - instantanee repetate. Dar nu e cazul cautarii de pete în soare.
Mai degraba sunt de remarcat ilustratiile lui Victor Traian Rusu, unele
geometrizante, altele fluid - geometrizante, toate - complementare
textelor. Nu este, însa, si complimentara exprimarea asteptarii ca
autoarea noastra sa fie recunoscuta si pe alte planuri…
Constantin Blănaru |
