„Ollin coborî cu o săritură elastică în groapa ce mirosea a pământ proaspăt. Se foi puţin pentru a-şi găsi locul, cu dreapta mai mângâie părul de mătase şi, în lumina dimineţii ce se lupta cu noaptea, mai privi o dată ochii ei întredeschişi. Mulţumit, ridică braţul stâng şi strigă:
- Acum!
Mai auzi zbârnâitul celor două arcuri ce-şi sloboziseră săgeţile, apoi o lovitură surdă în partea din stânga a coşului pieptului. O strânse cât putu pe Xochitl la el cu mâna dreaptă. Mai simţi pământ căzând asupra lor. Ochii i se închiseră. Totul ţinuse câteva clipe. […]”

Vasile Iliescu, “Poveste cu azteci” (1992)


Ne-a părăsit, după o îndelungată suferinţă post-operatorie, încă unul dintre colegi şi prieteni. Este o ştire tristă şi gravă, care ar trebui să dea de gândit multora – şi mai ales celor care se cred alfa şi omega a lumii acesteia pe care o vizităm temporar, pentru a o părăsi, definitiv şi iremediabil, la primul semn al Divinităţii.
Poate – vor simţi unii din speţa amintită - nu s-ar cuveni să pomenim aici o temă care pare a ţine de spectrul politic. Fiindcă, dacă ţinem seama de “palma-re-sul” lui Vasile Iliescu, al prietenului şi colaboratorului nostru, ar trebui (poate) să ne limităm la meritele “literare” ale omului: vechi membru - şi, temporar, “director de şedinţă” - al cenaclului literar românesc din München, “Apoziţia”, membru fondator (1988) al Asociaţiei Scriitorilor Români şi Germani (înregistrată la München în 2003), membru al Institutului româno-german (fondator Dr. Dimitrie Ghermani) din München, al Academiei Româno-Americane (SUA, din 1980) şi al Uniunii Scriitorilor din România (din 1997), autor, printre altele, mult mai multe, al micronuvelei “Poveste cu azteci”1.

Dar: suntem oare obligaţi să rămânem în această îngustă limitare profesională? Acum, când prietenul, colaboratorul, dătătorul de direcţie care a fost Vasile Iliescu, a plecat dintre noi, avem oare voie să-I limităm cei aproape 80 de ani de existenţß, între îngustele pro-prii noastre frontiere? Sunt convins că nu. De aceea, îl citez, fragmentar, din păcate, pe prietenul dispărut.
“M-am născut la 16 iunie 1925 în comuna Jegălia, satul Beilic, judeţul Ialomiţa, România.
Părinţii mei au fost: tatăl, preot ortodox şI profesor de religie; mama, casnică, în prezent decedaţi. La data naşterii mele familia locuia în capitala Bulgariei, Sofia… Pentru a nu veni pe lume în ţară străină, preotul Stelian Iliescu îşi aduce soţia însărcinată în ţară, lăsând-o la părinţii acesteia,Anica şi Dumitru, care trăiau în localitatea amintită, situată la graniţa de sud a Bărăganului, pe şoseaua Călăraşi-Feteşti… Urmez cursurile şcolii elementare la şcoala primară nr. 2 “August Treboniu Laurian”, iar cele opt clase de liceu la “Matei Basarab”, ambele în Bucureşti… În 1944, după 4 aprilie, în evacuarea de la Călăraşi, trec cu brio examenul de bacalaureat, iar în iunie acelaşi an reuşesc la examenul de admitere la Facultatea de Medicină, de Farmacie şi Institutul de Cultură Fizică, toate din Bucureşti… Am acordat o atenţie deosebită disciplinelor chirurgicale (chirurgia, urologia, ortopedia)… Efectuez două stagii de câte şase luni, unul la Maternitatea Donca Simo şi apoi pe celălalt, la Clinica de Ortopedie şi Traumatologie a Spitalului Brâncovenesc de sub conducerea Prof. Alexandru Rădulescu, care inten-ţio-nează să mă oprească drept preparator. ‘Tovarăşul’ Poszgay (Pojghie), şeful de cadre al Ministerului Să-nătăţii şi mafia UTM-ului au decis însă altfel. Tânăr absolvent am fost trimis în surghiun la Miercurea Ciucului, unde am ocupat postul de medic sportiv, pe limba locului ‘sport-ovos’.”
Au urmat în viaţa doctorului Vasile Iliescu, “graţie” “partidului tuturor celor ce muncesc”, alte mutări: Braşov (“Oraşul Stalin”) – unde se căsătoreşte cu Helene Majlath şi se naşte fiica lor, Ruxandra -, Ploieşti, şi, în sfârşit, “acasă la Bucureşti”, unde devine medic specia-list în ortopedie. În 1974, după publicarea a 40 de lucrări ştiinţifice din cele 130 scrise, “văzând că americanii nu mai vin şi că dictatura ceauşistă paraliza treptat orice iniţiativă, fără perspective de promovare din cauza ‘dosarului’ personal”, Vasile Iliescu părăseşte România şi se stabileşte în Germania Federală.
La München, doctorul Vasile Iliescu îşi deschide în februarie 1979 cabinetul de ortopedie, traumatologie şi reumatologie unde va activa până la 1 aprilie 1996.
Aici îi va cunoaşte pe Pamfil şeicaru, azilant la Dachau, şi pe George Ciorănescu, animator al Cenaclului literar “Apoziţia” (fondat de Ion Dumitru), care, potrivit lui Vasile Iliescu, “reînviază vechi pasiuni ce zăceau sub cenuşă”. “Astfel se naşte publicistul Vasile Iliescu, care va colabora cu o serie de articole la publicaţiile din afara ţării: Curentul, Universul, Observatorul münchenez ş.a.”
Apariţiile editoriale de după 1989, în majoritate în ţară,confirmă, în opinia noastră, valoarea zăcămintelor “de sub cenuşă”: 1994, Povestirile unui exilat la München, Timişoara; 1995, “Erzählung mit Azteken” apare în volumul Zuagroaste – Rumänische Prosa aus München und Bayern, ed. Radu Bărbulescu, München; în 1996 apare volumul Savonarola, în ed. Dacia, Cluj ; deasemenea, primele două volume ale vastei lucrări “Statul, utopie şi realitate”…
Autorul acestor rânduri scria, în 2001, referindu-se la cea mai recentă (atunci) apariţie în volum a doctorului Vasile Iliescu: “Considerată de autor drept al patrulea volum din seria "Statul - utopie şi realitate", vasta lucrare nou apărută a doctorului (în medicina) Vasile Iliescu trebuia, de bună-seamă, să fie consemnată aici. Nu numai pentru faptul că Vasile Iliescu este unul dintre vechii colaboratori ai revistei noastre, nu numai pentru acela că este membru al Uniunii Scriitorilor din România (şi al ASRG/DRSV Mü./Bay.), ci fiindcă se cuvine apreciat la justa lui valoare travaliul intens de documentare şi însuşire care a dus la apariţia Criticii statului..., se cuvine evidenţiată preocuparea temeinică şi argumentată a autorului pentru o temă aparent aridă şi considerată de unii nu doar aridă, dar poate şi uşor desuetă la acest început de secol XXI.
Desuetă pot considera o astfel de lucrare eventual adepţii lui Fukuiama şi ai ‘post-istoriei’ d-sale sau cei care văd în globalizare semnele unei inerente ‘dispariţii’ a statului, sau, cel puţin, a statului naţional, care pare, în opinia d-lor, să-şi fi încheiat ‘misiunea’. În ce ne priveşte, considerăm că omenirea e prea departe de de ‘implementarea’ unui astfel de ‘scenariu’ – pentru unii un vis, pentru alţii un coşmar. [...] Fiindcă, de la micile polisuri greceşti, peste statul naţional şi inclusiv în statul universal, rămâne valabilă sentinţa aristo-teli-că: "Numai un zeu sau un animal poate trăi în afara Cetăţii.", specia umană fiind sortită să trăiască în mod comunitar şi acest mod de existenţă se poate concepe doar administrat. Problema, unică de la apariţia Politi-cii lui Aristotel, fiind, în esenţă, aceeaşi - ce înseamnă o gu-vernare (administraţie) ‘bună’? -, Vasile Iliescu şi-a dedicat o însemnată cantitate de energie şi timp temei, oferindu-ne această vastă lucrare. […] …va trebui să remarcăm faptul că, în Critica... sa, autorul aduce, pe lângă argumentele istoriei generale, pe cele livrate de dezvoltarea, în interiorul statelor pre-zen-tate, a sis-te-melor sociale, economiei, libertăţilor (lipsei aces-to-ra). Dar până şi bibliografia citată de Vasile Iliescu este prea voluminoasă pentru reproducerea în aceste rânduri: 83 de titluri (de prestigiu) folosite pentru ‘Statele Unite ale Americii - statul liberal-democrat’, 65 de titluri privind ‘Rusia şi URSS - statul totalitar bol-şevic’, 137 de titluri privitoare la ‘Cel de-al treilea Reich – statul nazist’ şi alte 51 de titluri care privesc partea a IV, ‘Comentarii şi concluzii’! Ne vom mărgini, deci, să reproducem din ‘Încheiere’, în locul propriilor concluzii, de altfel inoperante pentru cei care nu au citit lucrarea însăşi, cuvintele autorului: ‘...Când am început Statul, utopie şi realitate încheiat astăzi cu Critica statului – democraţie şi totali-tarism, prietenii m-au sfătuit să-mi văd de alte treburi. Nu i-am ascultat şi neascultarea m-a răsplătit de astă-dată. Am reparcurs căi călcate de mine în trecutul veac, dar şi părţi din istoria omenirii, luminat de scrierile înţelepţilor de la care am cerut îndrumare. În puţine cuvinte, sper a vă putea împărtăşi încheierea lucrării mele: Nu! - totalitarismelor înrobitoare, care-şi pun cetăţenii la jug şi vor să facă din ei doar instrumentele oarbe ale unor ambiţioase utopii. Da! - regimurilor conduse democratic, republici sau monarhii, ce conferă şi apără libertatea şi libertăţile cu-cerite prin veacuri de lupte şi sacrificii. Acest ‘da’ final este condiţionat de: - o reînnoire a instituţiilor statului, precum şi de adaptarea la noile condiţii ale societăţii electronico-informatice în care trăim; - o veghe continuă şi contra-măsuri potrivite împotriva hoţilor, demagogilor şi a falşilor mesia de care lumea este plină. Într-un cuvânt: FIŢI CETĂŢENI!’.
Găsim interesant de semnalat încă un aspect: faptul că, în domeniul spiritualităţii româneşti, două dintre cele mai însemnate realizări din ultimii 10 ani se datorează penei unor scriitori români din München: Pavel Chihaia, cu a sa Istorie a artei medievale româneşti şi, acum, Vasile Iliescu, cu a sa serie "Statul, utopie şi realitate", încheiată, consistent (ca să nu spun monumental!) şi definitoriu, cu Critica statului – democraţie şi totalitarism. Şi suntem tentaţi să punem această fericită coincidenţă pe seama libertăţii depline de conşti-inţă şi expresie de care cei doi distinşi autori s-au bucurat, cu mulţi ani înainte de şovăielnica tentativă de realiniere a Ro-mâniei la valorile civilizaţiei occidentale, ca exilaţi în Germania de Vest. Sau, localizând, în liberala Bavarie şi în liberalul München. În rest, autorul acestor rânduri nu doreşte să scrie mai mult; îi rămâne cititorului - avizat, sau doar interesat - truda şi plăcerea unei lecturi din care nu are decât de câştigat”.

...După internarea în spital, pentru operaţie, a doctorului, cu câteva zile înainte de a pleca eu însumi pentru o refacere a vitalităţii pierdute înaintea ecranului de computer şi a numeroaselor pagini de manuscris venite din diverse colţuri ale României şi-ale Lumii – în chiar această ordine, foarte personală azi -, îmi parvenea ultima publicaţie antumă semnată de Vasile Iliescu (şi cosemnată de Ion Dinulescu): Bazele fi-lo-sofice ale medicini[e-sic!]i, ed. Dacia, colecţia “Universitaria”, Cluj2 2003.
Nu am apucat, în sanatoriul din Pădurea Neagră, să mă aplec asupra celor aproape 400 de pagini… Speram să o pot face la München, să le consemnez informându-mă direct, de la sursa lor vie, asupra eventualelor nedumeriri. Nu am avut această şansă. Am revenit, în satul crescut mare dintre Alpi şi Isar, prea târziu. Prietenul Vasile Iliescu trecuse deja în acea stare de Nirvana (hindusă, creştină sau doar omenească) rezervată drept Purgatoriu unora din-tre aleşii – în suferinţă - ai Celui de Sus. Speram – cu deznădejde – într-un miracol al ştiinţei lui Esculap şi într-un miracol al Fiului lui Dumnezeu. Nici unul, nici celălalt, nu s-au împlinit. Întrebările posibile mi-au rămas fără răspuns. Sau, poate, răspunsul mi l-a dat, într-un moment de ‘clairvoyance’, chiar prietenul Vasile Iliescu, în ultima noastră discuţie pe viu: ”Dragă, când te pregăteşti pentru o asemenea operaţie, trebuie mai întâi să îţi pui hârtiile în ordine. Eu unul, mi le-am pus.“...

Hârtiile, poate, domnule doctor, dar ce ne facem cu sufletele lăsate în urmă ?!!
Fie ca Domnul să te aibă în paza Lui, împreună cu gândurile şi suferinţa noastră.

În credinţa că rândurile de mai sus sunt (şi) în asentimentul colegilor din Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani (München),