„BUCUREŞTII VECHI” SAU „BUCUREŞTII NOI”?

Dr. Artur SILVESTRI

Impresii si pareri personale in FORUM

Modul cum va fi tratată dezvoltarea oraşului Bucureşti, care a fost şi rămâne „marele aspirator intern de fortă de muncă“, influentează în mod hotărâtor nu doar piaţa imobiliară din Capitală - care a devenit astăzi fenomenal de scumpă în raport cu alte capitale europene - ci şi întreaga piaţă imobiliară din România, deoarece dezechilibrele mari intervenite aici pot să complice si să prejudicieze stabilitatea întregului, prin atragere de fonduri care, în condiţiile unor viitoare prăbuşiri - posibile! - a actualei cote fară precedent, se vor pierde sau se vor diminua. Iata de ce tema Bucureştiului „nou“ sau „vechi“ nu este una edilitară sau urbanistică; ea angajează întreaga piaţă imobiliară a României. Publicăm o analiză a domnului Artur Silvestri, profesor de gestiune imobiliară la U.F.I. Bruxelles, dedicată acestei probleme.

Săptămâna financiară, Nr.69/luni 17 iulie 2006

Ideea ca viitorul oraşului Bucureşti stă mai degrabă în extindere în teritoriul apropiat, şi nu în concentrarea în „vatra“ ocupată cu precădere de construcţii cu vechime, nu este nouă şi, într-un anumit fel, ea s-a şi tradus în realitate prin-tr-un proces derivat din „industrializarea galopantă“ produsă acum mai bine de 40 de ani. Totuşi, acest proces natural nu a continuat, între altele, şi pentru că „starea de necesitate urbană“ se temperase destul de repede. Dar, pe la jumătatea anilor ’70, Bucureştii începură a se răscoli înca o dată, dintr-un motiv ce apare periodic, aducând „corecţie“ şi, deci, restructurări. Acum, în loc de „extindere“ întâlnim „concentrare“ şi o energie „centripetă“ care îşi propune să înlocuiască o parte din „oraşul vechi“ şi să-i dea un alt sens simbolic şi o altă conformaţie decât ceea ce rezultase din orânduirea produsă de la sine. Rând pe rând, se înlatură „cartiere“ negustoreşti istoriceşte recente totuşi (contrar unor concluzii ce le confunda cu Centrul Istoric) şi se adună în locul lor un „oraş în oraş“, clădit într-un stil încă prea puţin descris „la rece“, arătând însă un caracter straniu, de scenografie şi decor evident prin apariţie de „străzi-cortină“ îndărătul cărora „vechiul“ rămâne la locul lui fără a putea să se dezvolte.

Între „centrifug“ si „centripet“, Bucureştii păreau a-şi căuta un principiu sănătos în a se reproduce, fără a se hotărî, astfel încât, către sfârşitul secolului XX, „directiva lui interioară“ rămânea încă nedefinită şi incoerentă. Această indecizie de moment se agravează şi prin câtiva factori de context istoric întrucâtva neaşteptaţi şi care, în loc să ajute „organismul urban“, îl perturba şi îi dau o derută ce s-a instalat de câtva timp, iar astăzi este la apogeu.

Iar concepţia ei, în loc să fie înţeleasă şi, în parte, măcar urmarită şi continuată, este „satanizată“ şi exclusă din orice fel de examinare din considerente propagandistice. Totul ramâne, deci, într-o „încremenire de proiect“, tipică la români pentru epocile de fractură. La aceasta se adaugă lipsa de patrundere intelectuală şi prejudecăţile şi, în această materie, nu s-a emis o altfel de soluţie decât absurditatea fără precedent de a propune acoperirea cu pământ a Casei Poporului (o anticipaţie a „lichidatorismului recent“). Programul centripet de „oraş în oraş„ se menţine deci în subsidiar, fără a se completa timp de mai bine de un deceniu, iar aspectul deprimant al „Centrului Civic părăsit“ - unde nu se continuă nimic, dar începe să se schimbe în mod tacit prin îngăduinţa „din spatele uşilor închise“, la staruinţa câte unui personaj cu acces la Stăpânire - creează o vreme „răspunsul natural“, tradus prin „plecarea din oraş“.

Anii ’90 cunosc şi încurajează această reacţie ce se produce de la sine şi care, la drept vorbind, ar fi putut constitui ipoteza sănătoasă de evoluţie a Bucureştilor de la oraşul tradiţional la „metropolă“ şi la „megapolis“. Rând pe rând, prin capriciu individual sau alăturare de voinţe, când nu de-a dreptul datorită „modei“ şi atracţiei pentru „cei de-o seamă şi de-un rang“, apar „satele de miliardari“, constituite greşit şi strâmb în Pipera şi Băneasa (dar nu şi în Corbeanca „tradiţională“, unde „paradisul verde“ rămâne modelul pozitiv); aceasta ar fi fost, de fapt, mişcarea naturală de extensiune, „lăţire“ şi „descongestionare“ ce s-ar fi reuşit dacă Stăpânirea avea macar o cât de maruntă înţelegere faţă de trebuinţele unui oraş gata de sufocare dedicându-se binelui public şi nu binelui tribal. Nicăieri în aceste „dezvoltări“ făcute cum s-a nimerit nu a apărut macar o idee de sistematizare sau o iniţiativă în a civiliza teritoriul prin introducerea reţelelor de utilităţi necesare, iar când s-a înaintat oarecum au aparut „redobânditori“ reali ori fabricaţi, care au făcut să se întârzie şi ceea ce se realiza prin efort privat adesea împotriva Statului nepasator.

Dar, oricât ar fi fost această întindere de neoficială şi, de fapt, naturală şi oricât de neînţeleasă de Stapânii Clipei, ea arată că, oricât de târziu, numai în acest fel se vor putea întări Bucureştii şi rezema pe un principiu stabil: adică se vor extinde sau vor pieri. Aceasta evoluţie adeseori tăcută se continuă în forme dintre cele mai diferite, care includ deopotrivă prefacerea Otopenilor într-un mic oraş comercial, apariţia, ca nişte plante răsărite spontan, de magazine enorme la capatul Militarilor şi mulţimea de cartiere adeseori excentrice şi fără idee ordonatoare aşezate pretutindeni unde se câstiga bine şi există teren mai ieftin. Totul sau aproape totul pare strâmb şi neînchegat şi, la drept vorbind, aşa şi este, dar această neaşezare devine „sindrom predominant“ când cei care trebuie să creeze agregarea se prefac că s-ar retrage din istorie - lăsând iniţiativa să fie aşa-zis liberă -, dar, în realitate, se ocupă cu precădere de „istoria lor“. Anii recenţi arătără că aceasta nu este doar o impresie, ci o realitate dezgustător de mult premeditată şi care se execută adeseori perfect. În locul unei strategii de extensiune ăi de „Oraş Mare“ - ce ar fi preschimbat Bucureştii, în doar un deceniu, într-un megapolis impresionant şi l-ar fi transformat într-un centru al Europei de Est care, prin dimensiune, populaţie şi loc în geografie, nu se poate compara cu nicio alta capitală dimprejur - apare „ideologia concentrării“ şi a oraşului înghesuit care stăpâneşte în aceste zile şi nu dă semne că s-ar mai opri. Apare astfel un „neo-ceauşism dezlănţuit“, lipsit de cea mai neînsemnată capacitate de a gândi prospectiv şi care strică totul cu cinism numai pentru a se obţine dijma, „zeciuiala“, procent în afacere si din „retrocedările făcute funcţionăreşte“, după legea balcanică, şi din darul de îngaduinţa al „investitorilor strategici“ care ne procopsesc cu clădiri de zeci de etaje în oraşul cu cel mai ridicat risc seismic din Europa, crescut pe albii de râuri, adică pe sol moale, suferitor prin supraaglomeraţie şi asaltat de români înfometaţi care vin din fundul tării aici, fiindcă nu ajung în Occident, ş trăind în provizorat (dar nu înca în barăci şi bidonville-uri, precum la Istanbul).

„Masacrul urbanistic“ - început pe muţeşte cu stricarea Bucureştilor tradiţionali unde, în loc să se împiedice orice stricăciune, precum în Viena, prin declaraţie de „rezervaţie urbană“, s-au ridicat „centre de afaceri“, „sedii de firmă“ şi „blocuri cu apartamente de lux ŕ la roumaine“ - continuă acum şi escaladează cu o putere de rostogolire uimitoare, ce aduce clădiri colosale în pieţe deschise şi liniştite şi giganţi nesăbuiţi lângă catedrale ce definesc oraşul. Acestea nu se nasc de la sine, ci se aprobă de către „specialişti“, invocându-se acel nenorocit „consens al experţilor“ ce traduce, de fapt, monopol de opinie pentru „ei“ şi „ai lor“. Astfel se naşte cu vizibilitate şi acţionează fără nicio fereală „lichidatorismul“ cel mai deşănţat, însă pragmatic în folos propriu, organizat „în spatele uşilor închise“ adeseori de multă vreme şi pus în lucrare printr-un ingenios „principiu al biliardului“. Dispar pe rând depouri (mâine poate chiar şi Gara de Nord), fabrici, şiruri de clădiri socotite vechi în virtutea unei ideologii primitive a modernizarii făcute de creoli neinstruiţi, a căror unică înţelegere socială este mentalitatea de stapân cărat de ordonanţă cu spatele sau de negustor de mic oraş de câmpie ajuns pe scaunul lui Pake Protopopescu.

„Triumful betonului“ este parcă definitiv într-un oraş care îşi pierde, rând pe rând, parcurile căzute sub toporul câte unui „mandatar de redobânditori“ aleşi cu grijă ca să nu transpire mecanismele de fraudă colectivă. Răspândirea Raului este complexă şi completă. Pe la începutul acestei primăveri, în doar două zile şi sub privirile impasibile ale Stapânirii complice, zeci de mii de arbuşti de pe lângă Aeroportul Baneasa au fost culcaţi la pamânt de tăietori neidentificaţi şi într-un anonimat desavârşit, căci „presa“ fudulă de ureche este mai cointeresată în a recenza decolteul Madamei de Pompadour. Cârdăşia în rău atinge cote greu de închipuit, dar acesta este doar începutul unui lung proces de stricăciune socială, de unde se va câştiga însă enorm.

Acum, de lângă „doctrina reparaţiilor nesfârşite“ care au făcut să fim singurul oraş din lume unde acelaşi bulevard se repară „structural“ în fiecare an, apare „malaxorul de bani“ unde „grupuri definite“ ce se denumesc „investitori“ şi „speculatorii instituţionalizaţi în echipe“ susţin „noua faţă a oraşului învechit“ care, prin ridicări de construcţii absurde, vor face viaţa aici de netrăit. „Oraşul sufocat“ îşi trăieşte ultimele zile de linişte relativă în faţa asaltului celor care se socotesc stăpânii a tot ce este nemişcător aici şi, cât de curând, şi al celor ce încă mişcă fantomatic în praful astral şi prin gazele ce te înăbuşesc. Un aer de sfidare medievală, care îşi îngăduie să hotărască discreţionar tăieri de bulevarde inutile, ridicări de pasaje newyorkeze într-un mediu de case mărunte, s-a instaurat cu vehemenţă, imitând ceea ce se închipuie a fi fost, acum douăzeci şi ceva de ani, „o conducere cu mână de fier“.

Totul se explică însă prin lăcomia de bani. Dacă Bucureştii nu ar fi devenit aproape dintr-odată, prin conjuncţia „ideologiei redobândirii dirijate“ şi a viiturii de „bani imaginari“ tradusă în creditarea ipotecară, un oraş scump, unde se câştiga enorm în interval scurt, nu ar fi apărut nici „oferta ţinută în buzunar“ pentru „atunci când trebuie să apară“ şi nici potopul de „investitori“ care vor construi zgârie-nori în lunca Dâmboviţei, vor încasa banii mulţi şi vor pleca spre alte zări lăsând „consumatorii“ să privească extaziaţi grădinile suspendate în mijlocul oraşului cu ciclul istoric consumat.

Aceste imagini doar aparent apocaliptice sunt însă nimic fără de ceea ce abia începe să se petreacă în „capistea spoielii“. În absenţa unei perspective ce depaşeşte nu „mandatul“ (căci, oricum, proiectul de câtiva ani nu a existat niciodată şi nici nu poate exista dacă obiectivul este cel ce se ştie şi nu se spune), ci viaţa trecătoare a unui om, vor răsări în ceea ce unora le place să denumeasca „Micul Paris“ cele mai oribile clădiri posibile, prin alăturare nepotrivită faţă de ceea ce încă a mai rămas din „tradiţia“ călcată în picioare; toate sanctuarele cu răsunet în cultura şi în imaginarul colectiv se vor strânge cu sfială în faţa „modernizării“ sălbatice care abia acum exprimă cu adevărat „spirit de cizmar“; toate parcurile ce ne mai îngăduie să respirăm vor fi şterse de pe faţa Pamântului căci în loc de plantaţii de arbori vom avea plantaţiile de vile de unde câştigă cine trebuie, primind drept cadou întinderi ce valorează cât cheltuiala deşănţată făcută în câteva vieţi. „Oraşul strâmb“ orânduit de oamenii pe masura lui se va impune arătând tot ce este mai nedefinit şi rezidual în această ţară, atât în materie de om, cât şi în tematică de viaţă istorică. Dar de bună seamă că toate vor avea un sfârşit care, ca întotdeauna când hybrisul stăpâneşte, se va arăta şi el, venind ca un hoţ, noaptea, pe furiş. Odată cu „marele cutremur“, care va fi aici, aşa cum prea bine se ştie, „sfârşitul Bucureştilor corectaţi inutil” va fi în afară de orice discuţie. În climatul de debandadă instituţională şi de nesfârşită potemkiniadă de stăpâni apucături, câteva luni de imobilizare citadină vor face să se producă şi să se instaleze „maladia oraşului inutilizabil“. Abia atunci se va înţelege că „modernizarea“ nu a slujit decât câtorva „participanţi la joc“, iar soluţia, evidentă de atâta vreme şi care ne arată că Bucureştii se extind sau dispar, va mai putea fi invocată şi poate întrebuinţată, dar cheltuind încă o dată ceea ce, oricum, astăzi se cheltuieşte aparent degeaba. În această materie, voi spune, deci, ceea ce spun de atâţia ani: „Bucureştii noi“ (daca vor exista) vor face să supravieţuiască „Bucureştii vechi“, un oraş în sine interesant, dar urâţit de cei care îl stăpânesc.

Dr. Artur SILVESTRI

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)