Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Variabile: cele Şapte necunoscute

Imobiliare

 

Dr. Artur Silvestri

Impresii si pareri personale in FORUM

 

            Oricīt de omogen s-ar constitui o piaţă imobiliară şi va funcţiona, totuşi modificări cu origini exterioare acesteia dar cu efecte cu neputinţă de anticipat sīnt īncă posibile. Există, īn ultima analiză, şapte necunoscute ce pot schimba radical ponderea ce se acceptă azi, indiferent dacă s-ar manifesta īn doar o singură varianta. Īntīi de toate, sīnt ipotezele administrative şi teritoriale, totuşi puţin plauzibile, măcar īn acest deceniu ce urmează.

            „Romānia Mare”. O „Romānie Mare” ce ar rezulta din unificarea cu Basarabia, spre a exemplifica, reclamă deziderate ce nu se anticipează azi şi altfel de priorităţi spre a funcţiona corespunzător. Indiferent dacă principiul tranzitoriu semi-chinez „o ţară - două guverne”, ce se invoca pe la īnceputul anilor ‘90, s-ar aplica sau nu, realitatea ar cere decizii obligatorii şi neīntīrziate: o altă ţesătură īn căile de comunicaţii spre a reface sistemul circulatoriu al unui  organism astăzi secţionat; inevitabile migraţii interne de populaţie ce angajează suprasolicitari īn regiunile cu atracţiozitate unde se adună masse, şi vacuizări, de unde se porneşte īn bejenie; pieţe imobiliare noi, regionale, cu diferenţe mari ce īngăduie plasament speculativ; invazie de capital achizitoriu; suplimentări de regiuni ce interesează şi presiune mai puţin activă faţă de ceea ce azi se urmăreşte aici, prea de tot atent. Īntr-un cuvīnt, cresc si scad “cotele” de valori īn direcţii ce nu se pot prevedea. O „Ţară nouă”, cu un Litoral necalculabil de extins şi cu adaosul īncă virgin şi neagregat, cu teren arabil chiar şi mai ieftin decīt cel mai ieftin din Bărăgan , cu podgorii ce interesează nu doar pe romāni şi, īn definitiv, cu un fond imobiliar ce este o enigmă nedezlegată pentru noi astăzi, este cu neputinţă a nu īnclina măcar centrul de greutate. Enigme ar fi, de fapt, pretutindeni īn această materie şi este cu neputinţă de schiţat vreo umbră  de prognoză cītă vreme nici măcar vreun scenariu general nu s-a īntreprins pīnă azi, cu seriozitate şi minim document, ceea ce arată cīt de inutil apare a emite măcar un gīnd pe această temă, ce se ia īn calcul prognostic din ce īn ce mai firav şi se tratează cu o stranie lipsă de curiozitate intelectuală, de parcă implică populaţii din Patagonia şi de la Cercul Polar. Totuşi, o variantă restrīnsă ar putea interveni dacă şi cīnd s-ar corecta organizarea teritorială de acum, īn forma reīnfiinţării de „judeţe dispărute“ ceea ce ar fi o eroare ce prelungeşte instabilitatea, prea īndelungată. Nu mai vorbim, evident, despre „federalizare“, „regionalizare“, „autonomii“ şi alte aiureli istorice, tocmai bune spre a complica, fără vreun remediu posibil ulterior, maladia lipsei de identitate, de acum.

            „Sarmisegetuza”. Improbabilă īn acest deceniu este deopotrivă şi modificarea Capitalei, deşi ideile de acest fel circulă fără a se putea īncă dezbate public cu seninătate. Un anumit gen de conservatism, ce ignoră privirea de sus ce īmbrăţişează istoria lungă, „lasă lucrurile aşa cum sīnt”. Dar a se modifica o Capitală nu-i o catastrofă şi nici o aventură dacă procesele diverse ce se adună o cer şi fac decizia obligatorie. Suceava, Iaşi, Cluj, Tīrgovişte, Alba Iulia, spre a nu pomeni Curţile domneşti de odinioară (constituind acestea capitale sezoniere) sīnt, la rīndul lor, Capitale ce erau īntr-un ieri repartizat diferit şi azi nu mai sīnt. Dar cine mai ştie pe unde se găseşte Baia, capitala  Moldovei din Evul Mediu, azi un sătuc inceţoşat şi dramatic, pe līngă Mănăstirea Rīşca? Astfel īncīt ipoteza rămīne validă şi astăzi chiar există argumente. La drept vorbind, Bucureştii sīnt, īn calitate de Capitală, o creaţie otomană, alegīndu-se īn chip de oraş, de şes, cu vulnerabilitate şi la numai două poşte de frontieră, expus recuceririlor lesnicioase, ilustrīnd, aşadar, vasalitatea. Aceasta ar fi, īn definitiv, motivaţia simbolică. Dar şi Londra, stabilită de ocupantul roman drept capitală īn virtutea apropierii de marea ce īi dădea expunere totală, exemplifică acest caz şi rămīne pīnă azi ceea ce se ştie şi nu deranjează. Mai degrabă motivaţia morală se individualizează. Tradiţional pestriţ şi „cosmopolit” la nivel de Balkani, Bucureştii rămīn oraşul de adunătură ireductibil. El nu arată vreo metafizică şi este incapabil de a-şi valorifica funcţia virtuală de metropolă pentru toată romānimea, şi de locus centri, situat mai sus de Dunărea văzută ca un fluviu interior faţă de toţi „federaţii“ din Sud, Vest şi Răsărit. Fără sens ofensiv ci mai degrabă expresie regresivă şi de consumpţiune internă fără rost īnalt, Bucureştii sīnt, pīnă astăzi chiar, oraşul cu nucleul de bogătaşi, rezidenţi de iarnă, plecaţi verile la moşie ori pe Riviera şi, īn sine, organizat nesistematic şi leneş īn forma unei federaţii de sate.

            Răul etern romānesc, Bucureşti se defineşte, totuşi, atīt de constitutiv autohton īncīt este o neputinţă parcă a-l scădea aducīndu-l către margine; de altfel, prin decizie administrativă rămīne nădejde firavă. Unii ar dori, şi visează, Capitala īn munţi, imaginīnd o Sarmisegetuza de azi, inexpugnabilă şi semeaţă, arătīnd autoritate şi evidenţiind puterea, dar această ipoteză este de neimaginat azi, īntr-o ţară ce parcă nici nu mai ştie pentru ce trăieşte.

            Sistemul circulatoriu. Altfel de aşezare economică s-ar produce totuşi dacă īn interval scurt ar fi putut apărea alte şosele şi mai cu seamă autostrăzi căci, īn această speţă, totul reacţionează repede şi aduce schimbări īn sistem anarhic, de „viitură“. Şi receptivitatea socială s-ar manifesta curīnd, cu efect vădit şi masiv īn imobiliar. De altminteri, căile noi de circulaţie modelează şi corodează, fiind cu probabilitate factorul principal ce schimbă faţa unei colectivităţi alături de identificarea de resurse noi cu valoare.

            Pe la īnceputul secolului XIX, Piteştii se īntăresc  şi se afirmă cīnd se văd aşezaţi deodată īn calea „şoselei” de Bucureşti şi atrag comerţul diversificat de la munte şi de la şes. Atunci se declasează Rucărul, ce nu se recuperează ca īnsemnătate nici azi măcar, deşi rămīne ca o idee de nobleţe imaginară. Cīnd, peste īncă aproape un secol, drumul de fier īi īngăduie negustorului să ajungă mai degrabă īn Capitală decīt la Piteşti, oraşul aristocraţiei comerciale şi al latifundiarilor de Subcarpaţi se trezeşte peste noapte deposedat de „coroană”. Astfel de fracturi - ce nu aduc decīt scurtă neorīnduiala dar sacrifică temple de comerţ instituite - au o frecvenţă istorică aici. Pīnă către 1940, Romānia īşi desfăşurase o īntreagă geografie de tīrguri, iarmaroace şi oboare ce se organizau cu socotinţă şi ceremonial, īntocmai la soroc. Această lume, cu secretele ei astăzi complet impenetrabile ori, poate, risipite, s-a destrămat nu de tot lent cīnd apar şosele de circulaţie rapidă ce lărgesc orizontul. Dar reziduuri rămīn şi se refac cu mică febră cīteodată, unele pīnă azi dar fără cine ştie ce urmări, căci, īn fond, constituirea sistemului circulator este īncheiată la noi. Ceea ce, īn materie de direcţii şi legături, a trebuit să se formeze cu necesitate, s-a format şi doar se va dubla, prin alternativa paralelă , ori se va īntări şi moderniza. Altfel de căi şi de legături importante - şi cu o clătinare de afacere imobiliară ce s-ar simţi - vor fi, deci, cu greu de īnchipuit. Exemplele se ştiu şi se evocă şi nici măcar afacerea visată de speculatorii ce plăteau bine ca să afle mai devreme pe unde va trece autostrada Bucureşti-Braşov nu a devenit o adevărată afacere căci nu vor fi căi completamente noi ci doar „alternative”. Semi-inutilitatea Transfăgărăşanului confirmă aceste īncheieri.

            Cu o miză īn chip evident consistentă se evocă adeseori ipotezele geo-politice, de fapt nişte modele de aspect integraţionist, ce nu sīnt chiar atīt de noi la romāni, dar se privesc cu o exuberanţă stranie cīnd ar trebui măcar tratate cum grano salis.

            „Efectul OTAN”. Unii pun nădejde īn Pactul Nord-Atlantic dar şi pe această temă apar legende şi lipsesc analizele fără prejudecăţi, ori există şi nu sīnt publice. Īn 1998, un personaj cu funcţie respectabilă īncepuse să-mi descrie diversitatea investiţiei imobiliare ce va aduce OTAN, incepīnd de la construcţii de baze militare sub forma unor adevărate orăşele noi, dotate cu baruri, discoteci, super-marché-uri, săli de forţă şi chiar terenuri de baseball şi pīnă la blocuri de garsoniere pentru soldaţi, semănīnd cu hotelul. Era o imagine a paradisului terestru. Este, īnsă aceasta, plauzibilă? Īn 1995, o companie imobiliară īnfiinţată la repezeală īn Londra şi unde Guvernul american avea cam 70% participaţie majoritară, īşi cumpărase un mic palat īn Bucureşti spre a-i sluji drept birouri. Directorul american, ce mă vizitase īn semn de curtoazie, dăduse a se īnţelege că orice investiţie viitoare OTAN se va canaliza pe aici şi strategia ar fi elaborată deja. Cīt şi cum din aceasta evident că se va vedea şi dacă va fi cazul. Sigur este că legenda oraşelor militare īnălţate ca Las Vegas pe un cīmp pustiu este nostimă şi fabulatorie. Aici, OTAN nu va constitui baze militare şi aeroporturi, pentru că, de fapt, acestea există şi nu trebuie decīt să se dezafecteze spre a le face loc americanilor şi nu va cumpăra blocuri īn oraşe căci componenta militară pretinde rigoare, disciplină şi fereală. Mai mult decīt atīt, modelul de enclavă, aplicat īn Germania, este istoriceşte caduc şi inoperant.

            „Efectul UE“. Prin raport la participaţia OTAN, ce nu aduce - oricīt de sistematică - decīt consecinţe limitate, „integrarea īn Uniunea European㓠(cum se spune, īn limbajul administrativ, fără nuanţe) schimbă mult realităţile, deşi, din păcate, nu exclusiv īn forma unei „Pays de Coccagne“, cum se prezintă adeseori. Şi īn aceast materie, scenariile nu circulă, deşi probabil că există. Fapt este că, din punct de vedere imobiliar, rezultatul este suficient de complex şi nu aduce defel cu interpretările triumfaliste, de uz curent. Ideea că abia atunci „vin investitorii“ (văzuţi ca o grupare filantropă, ce risipeşte bani īn stīnga şi īn dreapta, spre binefacerea primitorului popor romān) este atīt de primitivă īncīt nici nu merită evocată. Pīnă azi, cine a avut „de venit“ a venit căci contrar aserţiunilor necalificate legislaţia imobiliară era īncă demult īngăduitoare şi permeabilă. Īn Polonia, unde abia către anul 2000 s-a permis să se cumpere apartamente de către străini iar „redobīndirile“ au fost tratate mai responsabil „şurubul legal“ a rămas multă vreme vădit mai strīns decīt aici. Noutăţi vor fi, bineīnţeles, pe pieţele azi „interzise“ (deşi permeabile īn forme para-legale) şi, īntīi de toate, īn materie de exploataţie agricolă. Arendaşii de azi (italieni, de regulă, īn Banat şi Transilvania) vor cumpăra, la preţ jos, teren arabil dacă nu chiar şi podgorie (ceea ce īşi doresc) dar speculaţiile visate de unii romāni vor  aduce, prin diferenţe, doar cīştiguri mici. Cīnd maximum de valoare pentru un hectar romānesc nu va depăşi vreodată 3.000 de dolari americani, īnţelegem, de fapt, sensul evoluţiei. Mize cu valoare medie se vor pune şi īn materie de reorganizări şi remodelări de spaţii industriale, azi atīt de sinistru abandonate īncīt răul final este deja atins.

            „Dezvoltările“, cum se denumesc azi construcţiile de cartiere, se extind īn mod categoric, cu probabilitate prin „īnghiţire“ de antreprenori şi promotori locali căci apare antrepriza străină susţinută de finanţatori, capabilă să se sprijine pe un „picior“ mare.

            Īn general, piaţa de investiţii se intensifică iar imobiliarul primitiv şi intuitiv de pīnă atunci se diversifică īn date ce se īnţeleg greu la nivelul de astăzi, prea amatoristic. Apare cumpărătorul sistematic de case de raport, oricīt de mari, lucrīnd cu unicul criteriu al profitului; dar este un cumpărător expert, ce negociază sīngeros şi strīns la pungă. Īn schimb, falimentul blocurilor de birouri (ca afacere atracţioasă) se profilează ameninţător. Şi aşa mai departe. Dar sensul mişcărilor nu este doar „de acolo īncoace“. Dac㠄liberalizarea autorizaţiei de munc㓠se va face cīndva şi pentru romāni, atunci vom avea o migraţie masivă, ce goleşte unele regiuni (īn genul comunelor abandonate din fosta RDG, pe unde azi suflă vīntul prin ferestrele sparte) şi poate chiar emigranţi ce īşi părăsesc casele ori le vīnd ieftin şi nesocotit. Sigur este c㠄munca īn străinătate“ aduce capital şi injectează bani ceea ce s-a observat sistematic īncă din vara lui 2003 dar va putea să se intensifice la momentul propice. De fapt, proporţiile vor fi importante, rezumīnd īn limbaj esopic: „cīt vine şi cīt pleacă“, ceea ce azi nu se īntrevede.

            Īn sfīrşit, arareori evocate dintr-o teamă superstiţioasă de a nu chema răul, ipotezele catastrofice trebuie evocate căci, din păcate sīnt mai probabile decīt cele ce depind de om.

            „Marele Cutremur“. Apropierea anului 2000 aduce īn Bucureşti şi o maladie socială resuscitată, ce s-ar putea denumi  psihoza seismică. Īn conţinutul acesteia intră şi un reflex milenarist ce traduce frica de sfārşitul lumii dar şi stimul organizat administrativ şi īntreţinut. La acea dată, prin decizia unui ministru sunt recenzate imobile şubrezite ce primesc de īndată un indicator ce prevesteşte răul, denumit de concetăţenii lui Caragiale „bulina roşie".

            Apare, īn prea scurtă vreme, şi montajul parazitar, alcătuit dintr-un consorţiu de companii de proiectare, avize, organizări de lucrări şi altele din aceiaşi făină. Efectul public este simţitor deşi sunt īncă destui cei ce nu mai cred că astfel de concluzii ar fi adevărate. De fapt, piaţa imobiliară ar fi trebuit să reacţioneze cu rapiditate dar, şi īn acest caz, modificările s-au produs cu o relativă īncetineală. Contrar ipotezelor catastrofiste, nu s-a putut cumpăra imediat „apartament ultracentral" pe nimic şi nici către 2004 măcar acest gen de ocazie nu apare frecvent. Īncă destui străini, motivaţi de noţiunea de „Downtown", aleg soluţii ce uimesc pe localnici dar arareori se comentează astfel de opţiuni; rămāne uimirea.

            Dar diminuări simţitoare de preţ  şi  de interes sunt evidente deşi consecinţele se văd şi mai bine īn mentalităţi. Astăzi, cine vrea să cumpere „elegant" manifestă prevedere la orice clădire cu o oarecare vechime şi greşeşte dar alege mai degrab㠄blocurile de antreprenori sălbatici", ridicate, precum ciupercile după ploaie, īn toate zonele „cu blazon", fără nici măcar a verifica realitatea de pe teren. Astfel īncāt se cumpără prudent - dacă nu chiar avānd un nod īn gāt - clădirea veche, deja cu preţ micşorat dar se prefer㠄noul" ilustrat de obicei de un fel de club de speculatori ce cumpără teren şi clădesc cu repeziciune īn „rezidenţial". Bineīnţeles, astfel de atitudini legendare sunt rele căci resping analiza punctuală, cazul, construcţia īn sine. Nu rezultă de nicăieri că un imobil de o anumită vārstă ar fi obligatoriu de respins iar „noul" - stabil, solid şi neafectabil. Expertiza, de fapt, ar trebui să hotărască, dar aceasta nu se face de obicei, iar ceea ce este „nou" nu se verifică defel. Dezechilibrul există, deci, şi generează adesea erori căci frica de o moarte cumplită şi de pierdere gravă de avere īmpiedică gāndirea lucidă.

            Un fapt este īnsă īn afară de orice īndoială, deşi nu se cunoaşte ori nu se invocă īn mod curent. Desfăşurat īn etape ce conduc azi la imaginea a patru oraşe diferite ce coexistă, Bucureştii se aşează pe dealuri, īn foste albii de rāu şi de lacuri astăzi secate şi pe terenuri „recuperate" prin adaos de pămānt peste gunoaie, bălegar de grajduri şi argilă din cărămidăriile de odinioară.                    Evident, efectele acestei situaţii se īntrevăd chiar dacă sursa e puţin cunoscută. Fondul imobiliar cu tradiţie se declasează indiferent dacă se documentează sau nu afecţiuni iar „noul" se preferă, aducānd ponderea cumpărătorilor īn zone de „rezidenţial nou" cum sunt Dorobanţi - Floreasca, Popa Savu - Aviatorilor, Şcoala Herăstrău şi Băneasa - Pipera. „Părăsit", din punct de vedere psihologic, oraşul vechi se estompează ca īnsemnătate pānă la momentul critic ce va hotărī, de fapt, care va fi viitorul lui.

            Din nefericire, reacţia psihologică nici nu contează cine-ştie-ce căci rămīne īn afară de orice discuţie iminenţa unui seism de proporţii. El afectează cu siguranţă īn chip major Bucureştii şi există ideea, īncă nepopularizată, că acesta este sfīrşitul „marelui oraş“, distrus īn arii vitale şi periclitat īntr-o proporţie considerabilă dintr-un fond imobiliar uzat şi chiar nesigur. Din această perspectivă, nu atīt pagubele (ce se evaluează, īn teorie, la cote astronomice) ar fi esenţiale ci inutilizarea oraşului prin blocaje ce vor dura intervale lungi.                       Aceasta ar modifica accentele urbane şi ar obliga reorganizarea celui de-al cincilea Bucureşti ori iniţierea altui oraş şi semi-abandonarea celui vechi, devenit un gen de rezervaţie şi reconstituit īn exotic tradiţional şi muzeistic.

            Modificarea climei. Prea puţin evocate, schimbările de climă, ce se observă, īn mod popular, cu uimire, ar preschimba nu doar Bucureştii - precum un seism major - ci īnsăşi faţa Romāniei. Aceasta este, de fapt, adevărata maladie mortală ce pare a se strecura tăcut şi fantomatic īn realitatea ce ne īnconjoară deşi nu este percepută şi īnţeleasă. Omul, lipsit de obicei de perspectivă istorică, īşi īnchipuie că lumea a fost īntotdeauna aşa cum „a apucat-o el” şi nu crede că acum două sute de ani Cīmpia Romānă era o imensă pădure de nepătruns şi nici că, pe la anul 40 0 īnainte de Hristos, jumătate din Dobrogea era un fel de golf al Mării Negre iar mai īncoace, īn vremea Bizanţului, Dunărea avea şapte şi nu trei guri de vărsare precum azi.

            Dar indiferent dacă aceste modificări s-ar face repede (īntr-un cataclism ce creează o spaimă de sfīrşit de civilizaţie) ori treptat, cum se şi produc, de fapt, efectele vor fi considerabile. Un Litoral (sursă de bani şi obiect de investiţie) mīncat zilnic de o Mare flămīndă şi iraţională, o cīmpie pīrjolită de secetă şi īn viitor deşertificată, dealuri ce devin instabile prin despădurire forţată şi nesăbuită şi, peste toate, o dezlegare de vīnturi ce ies din obişnuitul unei tradiţii climatice care se sfărīmă.

            Acest complex de elemente critice modifică totul şi obligă la un efort de adaptare ininteligibil pentru om, deşi, de la modul de locuire şi pīnă la sursele de bani, toate se văd afectate şi trebuie să-şi preschimbe accentele şi sensul de mişcare.

            Ipoteza dezastrului capital sub forma unui război devastator se exclude cel puţin deocamdată deşi numai Dumnezeu ştie dacă nu „plinitu-s-a vremea“. Īn orice caz, conflictele locale cu miză teritorială - ce mocnesc, totuşi, oricīt se ţin īn semi-obscuritate - nu se prevăd īn imediat ci abia īntr-un viitor mediu, indefinit şi cu īnfăţişări ce se deosebesc de cele clasice. Aceasta, evident, dacă nu s-a hotărīt īn alt fel de către „Sfīnta Alianţă“, ceea ce ar găsi pretendenţii pregătiţi spre deosebire de noi, care ne iluzionăm cu drogul „Paradisului terestru“.

 

 

MAREA MODIFICARE

 

            Bucureşti - cele patru maladii curabile. Contrar unor previziuni excesive, prea de tot decepţionate ori triumfaliste, Bucureştii īşi consumă īn continuare maladiile ce īl macină. Sunt, la o prea repede observare, patru boli ce vor deveni, totuşi, cīndva, curabile deşi poate că nu atīt de tīrziu īncīt să nici nu mai prezinte importanţă.

            Īnainte de toate, "redobīndirile", al căror tratament anarhic ce decurge din filosofia incoerentă, ar fi putut să devasteze piaţa de reşedinţe şi īntīrzie. Dar fenomenul este inerent şi a devenit vizibil deja. De fapt, numai complicaţiile ce rezultă din "proprietate paralelă" ("redobīnditori" şi "proprietari - foşti chiriaşi") şi caracterul ceţos al dispoziţiei legale ce priveşte pe „chiriaşii nimănui" fac mai lent un proces īn sine necontrolat. Dar preţurile scad, oferta creşte şi angrosişti de imobile „revendicate”, denumite graţios „cu probleme" nu apar īn număr atīt de mare īncīt să oprească dezechilibrul de azi devenit bolnăvicios. Apoi, caracterul epidemic al antreprizei sălbatice. Pretutindeni, īn Bucureşti, apar clădiri arătoase, pentru birouri şi reşedinţe, ce se ridic㠄īn regie proprie" dar, de fapt, aparţin unor particulari ce plătesc muncitorii cu banul jos, īşi obţin materiale ieftine pe poarta din spate a fabricilor şi vīnd ori īnchiriază īntr-o manieră dezgustătoare căci „ţin la preţ" deşi cheltuie mediu. Sunt companii clandestine de construcţii, ce nu plătesc nici un impozit, şi care nici măcar nu se orientează să cīştige rezonabil ci apucă repede şi cu lăcomie, ca să se lase de afaceri cīndva şi să trăiască din rentă.

            Urmează boala propagandei de piaţă, ce se rezumă numai la „mitul blocurilor de birouri” iar mīine va īmbrăţişa, cu probabilitate, elogiul clădirilor noi ce apar īn aşa-numite „dezvoltări“, de fapt nişte kibbutz-uri de lux unde se trăieşte scump dar „la comun“. Īn pofida oricărei realităţi documentare - ce atestă o scădere de pīnă la jumătate īn trei ani pentru chiria pe metrul pătrat - propaganda bine plătită insistă asupra succesului acestui gen de plasament deşi prin centrele de afaceri cīteodată suflă vīntul la modul propriu.

            Īn sfīrşit, boala mortală, adică incapacitatea de a se dezvolta articulat şi cu program gīndit organic, pe termen lung. Īntr-un oraş fragil, ce s-ar putea compromite la īntīiul cutremur major devenind, astfel, de-a dreptul inutilizabil, gīndirea prospectivă este atīt de stupefiant de improvizată īncīt ideea īnsăşi de dezvoltare devine simplă utopie. Īn loc să se examineze fără prejudecăţi drama acestui oraş, care trebuie īntins īn mod accelerat către Nord, se accentuează pe "sistemul osos" al unui organism - cu vase aproape de sticlă, ce se vor rupe curīnd. De fapt, nu piaţa imobiliară va fi devastată īn Bucureşti ci īnsăşi noţiunea de oraş īncepe să devină neconţinutistică. Cu toate acestea, īn acest oraş bolnav, investiţiile sunt īncă recomandabile şi se dezvoltă dar īn direcţii cu adevărat esenţiale. Cīnd aci lipseşte oferta corespunzătoare a peste 100 de hoteluri, hoteleria se trezeşte şi atrage bani destui, ce nu vor cheltui fără folos. Războiul supermarketurilor, īnceput acum către 2002, continuă şi va fi durabil iar spectacolul „ocupării teritoriului“ īncīntă prin ingeniozitate şi tactică eficace, arătīnd adeseori manevre demne de o „guerillă urbană“. Reorganizările rezidenţiale (lacul Griviţa, Bd. Aerogării, Plumbuita, bd. Petricani) vor modifica faţa oraşului atunci cīnd vor apărea cu adevărat marii antreprenori īntăriţi de finanţare şi proiecte „comunale“ sistematice şi croite pe ansamblu, nu lăsate īn seama capriciilor fiecărui proprietar şi gustului nu o dată aproximativ. Şi aşa mai departe.

            Dar oricīte eforturi s-ar depune angajīnd „minte şi bani“, vechiul Bucureşti pare incapabil de a se stabiliza altfel decīt sub īnfăţişarea unei uriaşe rezervaţii īn genul Amsterdamului lacustru. Şi, de fapt, un alt viitor nici nu ar fi de īntrevăzut. Īn acest oraş construit pentru birje, cu străzi īnguste, „maluri“ de construcţii prea de tot „definite” spre a le nărui prin implozie, ca să strămuţi bulevarde stricīnd doar puţin, suportīnd zilnic o povară disproporţionată faţă de „oasele“ lui subţiri, de dincolo de partea vizibilă, soluţia īncepe să se profileze prin conservare şi nu dezvoltare şi fructificări diverse de valori de tradiţie ce au farmec, pitoresc şi cīteodată chiar şi unicitate.

            Lipsesc voinţa şi gestul dezinteresat, acestea fiind energia secretă ce ar mişca totul cīnd va veni sorocul. Chiar dacă azi pentru propagandisticul „Centru istoric“ - o rezervaţie de clădiri vechi, de acum două secole - s-au cheltuit sume exorbitante ce s-au evaporat īn buzunare prea largi fără nici măcar o urmă vădită, tema rămīne valabilă īncă şi dosarul ei nu se poate să nu se īnchidă odată. Aci măcar stricăciunea nu vine din iniţiativă nouă şi preschimbări de accent cum se produseră, cu agresivitate, īn Parcul Jianu şi īncep deja să se evidenţieze īn Parcul Domenii şi Cotroceni, acolo unde neo-brīncovenescul de coruptelă stă alături de un gen de Bauhaus interpretat local şi surprinzător de adaptabil.

            Şi īn materie de organizări noi, ce se produc de la sine, apar soluţii ce ar merita nu doar o examinare ci şi decizie spre a desăvīrşi ce s-a īnceput. Īn doar cīţiva ani, o regiune din apropierea Gării de Nord, pe străzi cu nume de cărturari (Iacob Negruzzi, Dissescu, C.C. Arion), īn fosta parcelare „Casa Muncii - CFR” apărură depozite de carte, birouri de mici edituri şi chiar cīte o mică librărie, ce sporiră pīnă la cīteva zeci. Oriunde ar fi „cap“, aci s-ar stimula un gen de cartier al cărţii, delimitīnd parcul definit şi scăpīnd de la impozite doar pe cei care, editori, librari, anticari şi angrosişti de carte, fac īnvestiţie īn această direcţie. Dar, evident, nici o iniţiativă nu pleacă de aici, īntr-un oraş cu cheiuri de rīu urīt, pustii şi sărăcăcioase care abia aşteptaseră să-şi primească panourile lui cu buchinişti, cum sīnt pe Sena. Se va zice, cu probabilitate, că acestea sīnt „fleacuri“, dar īn mărunţişuri nefăcute de fel se observă gradul intelectual scăzut, de corigent la toate materiile, ce defineşte maniera contemporană de a administra viitorul unei colectivităţi de dimensiunea unui stat.

            „Guvernul de la Snagov“. Pe la īnceputul verii lui 2002 cīteva ştiri alarmiste publicate de ziare (īn maniera necalificată ce caracterizează jurnalistica de „ştire“ din ziua de azi) informară că sediul Guvernului va trebui părăsit fiindcă nu prezintă siguranţă iar edificiul va trebui īntărit cīt de curīnd. De īndată s-au emis cīteva soluţii, īntre care o vreme se arătă a fi preferată clădirea īn semi-ruină a neterminatei Biblioteci Naţionale din Piaţa Unirii, pe malul băltit şi verzui al Dīmboviţei necurgătoare. Idee, neīndoios, fără de nici un viitor căci ar fi arătat o miză de concentraţie īntr-o arie supraaglomerată ce ar trebui, dimpotrivă, decongestionată şi golită decīt īmpovărată mai mult decīt suportabilul de acum. Abia după vreo cīteva luni apăru - şi se comentă cu uimire şi īn derīdere - soluţia strămutării Guvernului īn Palatul regal de la Snagov. Apoi, după două - trei glume jurnalistice stupide, nu mai urmă nimic.

            Evident, ca şi īn multe alte situaţii, cīnd īn această ţară nimic nu se tratează cu seriozitate şi aplicat dar nici măcar nu se discută, lămurindu-se definitiv, şi aceasta rămase ca o extravaganţă emisă spre amuzament. Totuşi, este - prin sugestie, măcar - cea mai de seamă idee urbanistică apărută īn ultimul deceniu şi nu-i exclus să fie chiar şi un semnal, spre a se īncerca reacţia publică, absentă īnsă, precum se vede.

            Căci, de fapt, ce presupune aceasta, īn subtextul poate nici măcar intuit? Bineīnţeles că un alt oraş, cu o altă configuraţie viitoare ce ar trebui să se organizeze astfel īncīt „Guvernul“ - adică inima administrativă care bate, ilustrīnd statalitatea vie - să se aşeze īn mijlocul oraşului azi imaginat şi abia mīine constituit.

            Şi īn această speţă, lipsind perspectiva istorică nu lucrează imaginaţia. Omul, prizonier al propriului timp, concepe cu greu că Bucureştii nu aveau aceiaşi īntindere de azi şi pe vremea lui Pasvante-Chiorul şi se miră aflīnd că, īn faţa Palatului Poştelor de azi era, pe la 1850, „barier㓠şi sfīrşit de oraş; că īn marginea Parcului Herăstrău de azi şi către Piaţa Aviatorilor se aşternea, alături de liziere neregulate de copaci şi pe līngă nişte fīneţe, un cătun sărăcăcios, ca pe Bărăgan; că pe la 1910 pe līngă Piaţa Dorobanţi de azi un meseriaş delimita cu un gard uliţa pe cīmp, săpīnd „Puţul lui Zamfir“ ca să-şi potolească setea călătorii pe cīmpurile vaste de pe moşia lui „Madam Floreasca“.

            Īn această materie, „noul“ de ieri este „vechiul“ de azi şi „străvechiul” de mīine iar Bucureştii contemporani cu noi ar putea, la o privire cu ocheanul īntors din viitor către acum, să fie aproape de nerecunoscut cīnd, preschimbīndu-se, ar putea mīine să aducă Parcul Jianu īn starea Cartierului Filaret de la īnceputul acestui secol.

            „Noul Bucureşti“. Ideea „Noului Bucureşti" pluteşte īn aer, deci, īnsă nu se dezbate public şi nici măcar nu se schiţează īntr-o formă cīt de vagă. Nu avem ipoteză şi nici scenariu deşi, la drept vorbind, constituirea lui a īnceput deja, īn mod tacit şi, din păcate, nesistematic. La nordul oraşului de acum s-au īntins, cu sporire de la an la an, cartiere de case arătoase. Bulevardul central fără nume, ce se se denumeşte īncă, īn mod barbar „DN1", de parcă am fi īn New York, īşi populează marginile cu o faună spectaculoasă de magazine diverse, birouri „de văzut marfă" şi nu doar pentru negociere şi contracte. Otopeni şi Baloteşti au la „faţada" şoselei, o īnfăţişare de „grande ville" croit din oţeluri şi sticlă fumurie iar şoseaua „de centură" primeşte mari companii ce se stabilesc aici cu sălaşul principal. Mai sus, către Săftica, unde vom avea dezvoltare de reşedinţe nu comerţ, mişcarea este mai lentă dar se observă iar către Tīncăbeşti un cīmp ieri pustiu astăzi se „colorează" comercial. Īn stīnga „bulevardului" către Corbeanca răsar locuinţe şi chiar o viitoare comună („Paradisul Verde", care va fi un semi-eşec dacă, nu prea tīrziu, se va transforma de-a dreptul īn „unitatea administrativă" de-sine-stătătoare, aşa cum i se potriveşte); către Snagov, Sanctuarul tradiţional de protipendadă, răsar case noi atrase de mirajul apelor stranii īnfăţişate de Mircea Eliade īn „Şarpele". Mai sus, către Ciolpani „comerţul" şi „reşedinţa" īncă se īmpletesc primitiv  deşi Siliştea şi, īntīi de toate, Izvorani devin cătune de plăcere, tranzit şi, adeseori, reşedinţă. De aci īncolo, peste Ialomiţa - al doilea rīu al oraşului īncă risipit ce se formează - schimbările se diluează vădit căci dinspre Ploieşti - vechiul Abu Dhabi de la  mijloc de secol XX, astăzi declasat dar nu inert - vin īndemnări puţine şi bani şi mai puţini. Aceasta este schiţa megapolisului valah ce se prevedea odată că se va formula şi acum īncepe să capete contururi; avīnd marginile īn Căldăruşani, Tunari, Pipera, Mogoşoaia, Corbeanca,Scrovişte, Pisc. Buftea şi Voluntari rămīn deocamdată pe dinafară.

            Ca şi īn „Şcoala Herăstrău” din Bucureşti şi īn cartierul aşa zis „Erou Iancu Nicolae" adaosul nesistematic de proprietăţi supără, azi īncă prea puţin şi corectabil. Vor fi, deci, obligatorii deciziile de autoritate publică, luate cu toată măsura, nu doar cu jumătatea ei. 

            Oricīt ar părea de paradoxal, obstrucţiile nu vor fi mărunte şi se vor īntrebuinţa tot felul de stratageme īntre care „autonomia local㔠va deţine locul de căpătīi.

            De-aceea soluţia administrativă nu poate fi decīt de „mīnă forte”. Odată stabilită vatra, teritoriul ei va trebui unificat şi dizolvate comunele ce se ataşează la un „sector“ bucureştean ori se creează o „zonă specială de dezvoltare“ cu legislaţie creată ad-hoc, caracterizată prin īnlesnire fiscală masivă şi stimul maximal spre a se investi repede şi mult. Apoi, se definesc, pornind de la un teren enorm dar cu precădere pustiu, regiunile urbane, ponderea economică şi socială, destinaţia şi se croieşte proiectul, trăgīnd cu rigla străzi, bulevarde, pieţe şi cartiere pe hartă. Urmează infrastructura, momentul capital unde statul, ca actor, īşi joacă rolul de vedetă. Īnsă statul singur nu va putea realiză, īn timp util, acceleraţia trebuitoare ci doar īn asociaţie cu mīna privată ce primeşte raioane, cvartale, străzi şi drepturi procentuale din exploataţie īn schimbul finanţării obiectivelor ce s-au obţinut şi care vor putea deveni „proprietate“ cīnd se achită totul, prin compensaţie. Este un credit ipotecar „de stat“, sui-generis, ce ar merita īncercat deşi s-ar spune că nu place, doctrinar, īn ziua de azi.

            Consecinţele vor fi, la drept vorbind, uriaşe. Va trebui un efort īn direcţia infrastructurii demn de altfel de rīnduială decīt indisciplina socială de acum. Un oraş dublat īşi reclamă trebuinţa de a se circula public şi, ca atare, transportul urban se re-gīndeşte, inclusiv cu linii de metro către „noul centru” ce se pot croi īnainte de a se īnălţa clădire. Prin 1994, o companie britanică aflase despre un proiect ideal, anterior, ce desemna linia de metro către Snagov şi se propunea īn antreprenor dar, la data aceea, părea o bizarerie. Astăzi, evident, nu mai este căci indiferent dacă va fi (sau nu) gest de autoritate, „Noul Bucureşti” se agregă şi nu trebuie decīt să accelerăm un proces care, natural īnaintīnd, s-ar definitiva cam īntr-o jumătate de secol.

 

RECAPITULATIO: FAŢA IMAGINATĂ A ROMĀNIEI

 

            Indiferent de gradul de evoluţie, este īn afară de orice īndoială că, īn viitor, creşte diversitatea pe măsură ce viaţa se normalizează. Orice trebuinţe noi, „roiri", corecţii īn maniera de a trăi atrag răspuns economic şi, deci, o preschimbare cīt de măruntă. Cīnd acestea se adaugă apare deodată o „altă faţă" decīt cea de ieri, făcīnd, de la o etapă la alta, să se uite „pīnza de viaţă cotidiană" rămasă undeva, īn trecut. Căci oricīte neajunsuri, incoerenţe şi prea de tot josnice combinaţii ar fi, totul ajunge odată să arate altfel.

            Odată, deci, faţa, imaginată azi, a Romāniei va putea aduce la suprafaţă potenţialul ce există ca zăcămīnt care iradiază, adeseori intermitent, slab perceput şi risipit.

            Īn centrul vital al Romāniei, un oraş uriaş ce uneşte Bucureştii de azi şi Ploieşti, īntinzīndu-se pe zeci de kilometri de megapolis va coordona īntregul Sud pīnă la ultima limită. Canalul fluvial ce īl uneşte cu Dunărea va fi īmpīnzit de sate de case noi, de mal comercial, de antrepozite, mici concentrări de supermagazine şi cvartale de reşedinţe. Nervuri fine şi dese de drumuri vor lega īn sistem circulator tot ce apare şi solicită contact. Se descoperă valoarea „zonelor libere" ce abia acum vor fi īnţelese corect şi, deopotrivă, se constituie zone de dezvoltare cu altfel de legislaţie decīt aiurea, unde bat ceasuri cu oră de mişcare economică diferită căci accentul cade acum  acolo unde trebuie şi doctrina „defavorizării" compensate fără rost s-a consumat, ca o rătăcire īn păduri.

            Apar latifundiile. „Argentinizarea" se impune prin extensiunea „marii proprietăţi" īn scop de exploataţie.

            Se clasicizează noţiunea de reşedinţă alternativă şi orăşanul īnţelege că pīnă şi o casă bătrīnească bine īntreţinută īl va ajuta să-şi facă viaţa altfel decīt era īn consumismul dăunător de pīnă mai ieri.„Cabane" de „loisir" (alcătuite din „cincizeci de scīnduri" şi doisprezece butuci) ca şi „casa de firmă" se adaugă acestei voinţe de viaţa autentică.

            Īn marginea Dunării, porturile fantomatice de azi redevind schele de comerţ cerealier īnsă, deopotrivă, docuri de comerţ general şi, unele chiar, debarcadere īntinse alături de „garaje" de ambarcaţiuni private, de „plăcere". Mici oraşe pierdute azi īn semi-stepa sărăciei, precum Hīrşova, Ostrov, Corabia şi Bechet pot primi pe omul extravagant  ce īşi ridică o căsuţă cu vedere la fluviu.

            Marea Neagră, indiferent dacă poimīine va īnghiţi nisipul plajelor īntinse de azi, se va mărgini īn staţiuni „de plombă" ori de extensiune, acestea adăugīndu-se, una după alta, de la Năvodari către Nord. Cele trei oraşe, azi pustii, de la Gurile Dunării ar putea aduce cu o rezervaţie de Porto - Franco (Sulina) ori cu exoticul de tīrguşor pescăresc (Sf.Gheorghe şi Chilia-Veche).            

            Satele de munte, unde „agroturismul" pătrunde abia dibuit, vor putea fi īmpīnzite de pensiuni mici dar curate, ce aduc nu doar bani ci şi civilizaţie. Ceahlăul ar putea recīştiga o poziţie de „far" baudelairian īntr-o lume romānească ceva mai agregată faţă de substanţa ei necomparabilă.

            Dreptunghiul sacru al loisirului, dezvoltat azi de la mijlocul Romāniei către josul hărţii, de la Poiana Braşov la Breaza, se menţine dar concentraţii noi apar īn Apuseni, Maramureş, Neamţ, pe Semenic, sub-munte īn Vīlcea şi Gorj, īn Buzău, pe Siriu. Sanctuarele se definesc ca regiuni īnchise şi notorii cu caracter de rezervaţie, imitīnd St. Moritz, Grenoble şi Cortina d Ampezzo.

            Pretutindeni unde se poate vinde apar negustorii iar reţeaua de supermagazine stabileşte acum regula şi mercurialul. Companiile - prin efort de participaţie socială - rezolvă eterna problemă a locuinţei, făcīnd, de fapt, activă şi vie solidaritatea nefilantropă. Apoi, īn sfīrşit, īn form㠄curat㓠şi clasică, mecanismele proprii acestei realităţi: creditul ipotecar, leasing, asigurări. „Mobilitatea“, (căci casele se mai şi „pierd“) şi „exploataţia“ definesc epoca. Omul īnvaţă abia acum că esenţa vieţii lui nu īnseamnă nimic din ceea ce vine fără efort depus constant, muncă iscusită şi cu efect, pricepere şi gīnd venit la timp. Dar aceasta este, īn ultimă analiză, Utopia Romāniei care produce, trezită, īn sfīrşit, din somnul greu al societăţii parazitare.

  

   Dr. Artur Silvestri

   expert imobiliar
 

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.