|
“- Nu se mai poate domnişoară, nu mai putem trăi! Nu ştiu ce faceţi
dumneavoastră, economiştii, de nu se mişcă nimic în ţara asta! Era mai
bine pe vremea cealaltă. Aveai servici, aveai siguranţă. Aveam toţi cât ne
trebuia, nu ca acum, unii mor de foame, iar alţii nu mai pot de bine. Am
vrut democraţie!”
Ca tânăr economist, ce crede cu tărie în superioritatea unui sistem
democratic şi în eficienţa regulilor economiei de piaţă, cuvintele tăioase
ale interlocutoarei mele fac să sângereze răni mai vechi. Şi mă sperie.
“Democraţia şi prosperitatea sunt lucruri deosebite, aşa cum au descoperit
spre marele lor regret toate ţările aflate pe drumul spre libertate”,
afirmă Ralph Dahrendorf, în a sa lucrare “Conflictul social modern”.
Schimbarea gărzii, socialism-capitalism, trecerea de la importanţa
colectivităţii în raport cu individul, la maximizarea interesului personal
şi apariţia concurenţei a dus la modificarea “peisajului social” şi la
apariţia unor voci insistente care cer readucerea în prim plan a
conceptului de dreptate socială şi realizarea lui de către stat prin
politici sociale coerente. Foarte bine, numai că, “totdeauna vor exista
inegalităţi care vor părea nedrepte celor care suferă de pe urma lor,
eşecuri care vor părea nemeritate şi întorsături necuvenite ale
destinului”, dupä cum spune F.A.von Hayek, în cartea sa “Drumul către
servitute”.
Eu insä, ca tänära economista care crede ca mai sus...consider cä aceste
ingalităţi sunt mai uşor de suportat şi sunt mai puţin umilitoare, dacă
sunt provocate de forţe impersonale şi nu de intenţia umană, aşa cum din
păcate se întălneşte în peisajul economic autohton.
Realizarea “justiţiei sociale” este ca o “fata morgana”, o obsesie
chinuitoare pentru toţi economiştii teoreticieni, iar acest concept a fost
asemuit cu un “cal troian al totalitarismului”. Justiţie socială înseamnă,
în general, absenţa privilegiaţilor, iar atunci când cuprinde o societate
în ansamblul ei, stările conflictuale sunt mult diminuate. De aceea ,
tendinţa generală a economiilor de piaţă este de a căuta căi de pătrundere
a eticii în economie, de accentuarea virtuţilor altruismului, a
consideraţiei pentru celalalt.. Astfel, concurenţa nu ar mai “stresa” şi
nu ar impieta asupra reuşitei celui de lângă noi. Am putea vorbi atunci de
şansă şi egalitatea şanselor.
Ştiu că interlocutoarea mea nu e preocupată de astfel de reflecţii
doctrinare, aşa că nu îmi rămâne, decât să sper că va veni şi ziua când şi
pentru societatea noastră se va adeveri zicerea lui George Bernard Shaw:”
Economia este arta de a obţine maximum de la viaţa”. În rest, s-auzim
numai de bine.
|
