Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu

La 200 de ani de la Raptul Basarabiei - Nicolae Iorga şi Ion Antonescu.Studiu de Caz prezentat la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională

Basarabia - 1812, Problemă naţională, implicaţii internaţionale” (National problem, International Implications). Agenda Chişinău-Iaşi, 14-16 mai 2012. [1]

Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit. Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile, în afară de orice dubii, ale personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece volume din 1936-1939. Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie - şi a fost! - regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral:

Un Minister Antonescu

Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Presan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară.

A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice (Mişcarea Legionară), în momentul când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală. Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.  Şi, după cum se ştie, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 - ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu şi la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând N. Iorga însuşi. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie - septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu - Horia Sima, dar nu şi una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. Dar, în acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva - a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat - relatează fostul ministru N. Mareş - de a părăsi conducerea Statului” (subl. ns.). Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă.

Pe de altă parte, prea puţin se cunoaşte că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediţia a II-a a micro-sintezei Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor. Pentru cea dintâi ediţie, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menţionat în Postfaţa lucrării. Ediţia din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefaţă, în care autorul îşi motiva decizia şi explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înţeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit:

Prefaţă la a 2-a ediţie

În vremuri atât de grele pentru Ţara şi Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naţionale.

Cu toate angajamentele formale ale aliaţilor de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19. Arbitrajul de la Wiena (sic!) 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăţia şi mărimea de jertfe care au sângerat naţiunea în Războiul pentru Întregire. Lucrarea apare revăzută şi completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual. Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregeşte lucrarea. Pentru toţi acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, ţin să se ştie că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci şi refacerea bisericilor dărâmate de cutremur.

Copiii şi Credinţa asigură viitorul şi eternitatea neamul. Lor să le dăm totul.

Mareşal Antonescu

Să mai reţinem că Mareşalul a stabilit drept motto la Prefaţa din 1941 câteva din excepţionalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis:

„Eu m-am înclinat în faţa unei situaţii găsite. Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă şi nu o vom accepta niciodată. Nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-şi va face dreptate poporul românesc. Şi se va face. Acest lucru îl afirmă prin mine şi odată cu mine toţi acei care au vieţi de jertfit.

………………………………………………………………………………….

Popor român, porţile veacurilor şi drumurile drepturilor îţi stau deschise, dacă ştii să dovedeşte întâi prietenilor şi apoi duşmanilor că eşti în stare să-ţi stăpâneşti destinul.

Din motive şi în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar, atunci, Mareşalul va renunţa definitiv.”

Înainte încă de-a fi implicat ţara în conflagraţia mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de şanse. Dimpotrivă. Iată-l, aşadar, pe proaspătul premier şi Conducător al Statului român revenind la Bucureşti după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokyo, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”. După declanşarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, şi în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităţilor pe Frontul de Est, credinţa lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere. Este adevărat că evoluţia în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareşal, uneori, să facă consideraţii ambigui în privinţa şanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat şi decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârşit. Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache, Mareşalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanţii” pentru viitorul României. Nefiind cazul, aşa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mişcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se ştie, însă aşa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureştilor n-a salvat România. Din contra, cu şi, mai ales, fără Mareşal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esenţă la demiterea şi încarcerarea principalilor reprezentanţi ai regimului antonescian. Pentru România, însă, n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupaţie, răşluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare şi, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub şenilele tancurilor roşii.

Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară şi categorică pentru a-i desluşi poziţia. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu ataşatului militar german la Bucureşti, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942. În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenţie personală de excepţie pe textul dactilografiat, Mareşalul a fixat în chip esenţial rolul şi locul ţării în războiul statelor Axei - considerând România „Cel mai mare din cei mai mici din Axă” - sublinia: „… Cred că nu mă înşel în credinţa ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutăţile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleaşi idealuri şi riscuri”. A fost remarcabil însă că, totodată, Mareşalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice ataşatului Reichului la Bucureşti şi rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele şi rafinăriile româneşti ar fi distruse chiar parţial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană şi oricât de mare este (sunt) bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia şi puterea poporului şi armatei germane, în faţa cărora şi eu, ca şi toţi, mă înclin cu admiraţie”. După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României şi a aliaţilor ei - periclitată, iar catastrofa Axei - inevitabilul în viziunea lui Antonescu - nu a mai întârziat mult timp!

Dependent, aşadar, de victoria Axei în război, Mareşalul Antonescu nu a reuşit să-şi domine cunoscutele-i patimi şi orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar şi politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur şi simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterităţii. De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experienţă. Şi anume că, în cursul anilor 1916-1919, ca şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea şi executarea acţiunilor, dar, atunci şi îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva şi-au asumat-o!) şefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ş.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecţia oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofiţerului de odinioară nu au fost puse în evidenţă dincolo de zona penumbrelor. Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privinţele (planificare, declanşare şi execuţie), lucrurile nu aveau cum, şi nu trebuiau, să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat - este adevărat, precum şi la 1916-1918 - de o Românie Mică, era într-o măsură şi al său. Se înţelege ce proporţii căpăta acest aspect în imaginaţia şi în comportamentul Mareşalului, pentru el, care - oricând şi oriunde - obişnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a!

Am socotit necesare aceste consideraţii, cel puţin pentru a afla sensul deciziei Mareşalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanşate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfăşurat rapid şi, într-o privinţă, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareşalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie acelaşi an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România şi expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolşevismului. În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar şi ai Serviciului Istoric al MStM-ului au organizat, bineînţeles, materialul arhivistic disponibil şi, concomitent, au pregătit conferinţe şi diverse broşuri, ca forme ale unei valorificări… anticipate a operei finisate.

Pe parcurs, Mareşalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenţionat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speţă de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfăşurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol. Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor restante (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat iniţiativele şi deciziile reflectate şi, deopotrivă, concretizate în documentele, mai precis:

1) Conformându-se ordinului Mareşalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareşalului] sau la [Serviciul] Istoric”.

2) Drept urmare, acelaşi Eugen Niculescu a înaintat Mareşalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidenţial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareşalul, prin rezoluţia sa, a admis că „este ceva dar nu totul”.

3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care - tot la ordinul Mareşalului - stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916-1919 şi departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea de-a se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăşi stadiul şi ritmul existent de „încetineală atât de mare”.

4) În sfârşit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al M.St.M. adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viaţă dispoziţiile Mareşalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919.

Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispoziţiilor Mareşalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu şi temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi şi referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai - noiembrie 1917, un document complet, care aşteaptă încă a fi cercetat şi valorificat de istoricii militari.

În ceea ce-l priveşte pe Mareşalul Antonescu, acesta se impusese - după cum am relevat dintru început - drept un istoric şi comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându-i un spaţiu şi o semnificaţie adecvată în menţionata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, elaborată după consultarea (poate şi la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se ştie, ediţia a II-a, pregătită de Mareşal pentru condiţiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediţii, Mareşalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”.

Fapt cu totul semnificativ, N. Iorga şi I. Antonescu s-au mai „întâlnit” într-un rând în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944, a avut un caracter  drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est, nu avea să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – într-un adagiu – singurul introdus atunci – al microsintezei Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, publicată pe atunci în româneşte (după versiunea franceză din 1922) – că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, urma a fi reluat la „cel dintâi prilej favorabil”[2]. În concluzie, am putea discuta despre un proiect eşuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii… lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediţii şi de o binemeritată preţuire din partea specialiştilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalităţi de anvergură - trecute în condiţii din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” - Nicolae Iorga şi Ion Antonescu.

În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate, dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice:

Românii şi România s-au aflat „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”!

Această situaţie geopolitică a stat - cine mai pune la îndoială faptul? - la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944… Astfel, conchidem, că sesiunea noastră, nefiind una aniversară, este  consacrată analizei dezastrelor menţionate în consecinţă, şi nu numai, asupra originilor, desfăşurării şi urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie? Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice!

Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit - de fel întâmplător! - cu Ion Antonescu …  Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat - într-un adagiu de obicei ignorat - că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, urma a fi… „reluat la cel dintâi prilej favorabil”! Acel prilej favorabil avea să intervină graţie actului de voinţă şi acţiunii  al lui Ion Antonescu ce a coincis clipei astrale a istoriei naţionale - 22 iunie 1941! Data de 22 iunie 1941 rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele  Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est. Dintre acestea, fără a intra în detalii, menţionăm: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire [...] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”; declaraţia confidenţială făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 (şi apărută abia după războiul mondial din 1939-1945) în sensul că: „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi (pe care), trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”[3]

Dar sunt atâtea probleme asupra cărora ar trebui să insistăm. Tocmai de aceea, se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei declaraţii a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor - este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel!” Ce încheiere se impune, ne întrebăm, chiar şi în cadrul unei prestigioase reuniuni ştiinţifice, alta decât aceasta:

Basarabia şi Bucovina - A nu se uita!

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu