|
Actualitatea lui Ioan Cassian
Dr. Titus Filipaş (foto)
 Există
în psihologia omului, --definit ca „animal social”--, o componentă
etologică: omul este un „animal”, precum şi o componentă culturală. Prin
cultură înţelegem, într- o primă zicere sau abordare a explicaţiei, un
sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun
ceva important despre componenta etologică a firii umane universale.
Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi ceva
etic bun subzistă în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o
imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea
începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază
Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia celui care este în
căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl
contrazice pe Sfântul Augustin (354-430), creştinul berber care sublinia
greutatea absolută a Păcatului Originar căzut peste sufletul omului.
Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului
Augustin. Abia în secolul XIX este restaurată dreptatea (despre natura
psihologică a omului universal) afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai
poate adăuga de noi că aproape tot romanul francez al veacului XIX este
influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de
scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul
francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea
analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase
vechi dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de Ioan
Cassian.
Scriitorul călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină Ioan Cassian, ori
pe latineşte Joannes Eremita Cassianus, s -a născut cândva în jurul
Anului Domnului 360, --dar poate chiar exact la 360 AD--, într- o
localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este
mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost un harnic
constructor de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via
Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil
pentru lipsa lui de imaginaţie, din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea
lui tratând despre războiul dacic (plictisitorul text intitulat „De
bello Dacico”). Dar pentru acel latin Cassianus de ‚natione Scytha’,
adică născut în Scythia Minor, provincia pe care noi o desemnăm acum cu
numele slavonic Dobrogea, -- reamintim că slavona este o limbă
artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi
Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat
spiritual de la Constantinopol--, această Via Traiana Nova trebuie să fi
dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte
plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată
acum Adamclissi.
Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul
său cultural şi creştin de acasă, centrat pe o biserică, poate deja
ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în
creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce învăţă de acasă, Ioan
Cassian mai prinse latineşte imersând în Vulgata. Se recunoaşte că Ioan
Cassian putea să îşi exprime direct şi foarte veridic gândurile pe
latineşte. Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament,
contemporani cu el, nu reuşiră într-un grad similar. De aceea textele
lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski
Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism,
că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care
se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general,
--este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici--, limbajul
creştinesc aspru te apropie de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea
limbajul agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre
nord-vest cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).
Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului conciliu de
la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,
Ioan Cassian peregrină cu alt tovarăş, pe nume Germanus, poate şi el tot
din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania
Ierusalimului, teritoriul sacru care este marea miză a lumii: de ieri,
de astăzi, de mâine.
Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată lângă Vicleim -
Betleem, nume ce înseamnă Casa Pâinii în limba ebraică. Insoţit de
acelaşi Germanus, Ioan călători apoi în Egipt. Unde ucenicii trăiră
învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din
Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai
târziu, şi aflat pe tărâmul galo – roman unde şi muri la 433 AD, --alţii
zic că ar fi trăit mult mai mult--, Ioan Cassian scrise, codifică şi
transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din
deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică,
tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi perfecţiunea
inimii’, se cheamă: Una „De institutis coenobiorum”, cealaltă
„Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se
ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD),
titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de
Nîmes.
Dintr - un timp când ştim că se afla în Palestina şi în Egipt, îl găsim
pe Ioan Cassian în anul 403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş
era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi
Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi
Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei.
Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu
o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel
timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau
„deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după
anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia.
Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru
Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire
benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică se
instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura gramaticii
filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’,
absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru
noi, românii, care nu am trecut în Evul Mediu prin experienţa unui
Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate este resuscitat
abia în secolul XIX de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la
Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi
formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.
Dr. Titus Filipaş
|
