|
AL TREILEA LUCRĂTOR
Mihai Rădulescu
Impresii si pareri personale in FORUM
Apele luminii nu se mai revărsau peste senin ca mai adineaori. Altiţele
ciripitului nu mai sunau pe piepţii cerului. Zurgălăii frunzarelor
încremeniseră. Aripile străvezii ale insectelor nu mai zumzăiau. Ochiul
soarelui se înceţoşase fără pricină. O clipită lungă cât o zi de post
aşternuse peste toate o tăcere, o amorţire şi o orbire ce vesteau ceva
neobişnuit.
Furtuna se stârnise din nimica. O pală. Alta. A treia. Fiecare sugrumată
pe neaşteptatelea, ca de un sughiţ. Apoi vântul se aşeză, suflare
neîntreruptă, să măture de pe uliţe uluci şi ţigle de pe case. Zburau
foile pomilor, hârtii sfâşiate, gunoaie. Păsări întârziate luptau cu
împotrivirea văzduhului, singuratice, funebre. Gemea pământul. Albastrul
părea bătut de vine de bou, aşa se învineţise fără de veste, se umflase şi
crăpase pretutindeni. Ziceai că nu mai avea sânge să curgă din el. Te
aşteptai să zemuiască fiere şi clăbuci. Nourii iţiţi din pântecele-i ivit
privirii cu deşănţare mugeau, fornăiau şi tropoteau pe loc, parcă
deasupră-le s-ar fi cutremurat burguri şi cetăţi de granit, gata să se
surpe. Un alt univers sta să se prăvălească peste al nostru. Numai pe
Golgota s-ar fi închipuit o atare întunecare şi mânie a tăriilor.
Funia şerpui şfichiuitoare din vârful turlei până-n curte. Tabla răsună
sec de descolăcirea ei sălbatică. Sărise-n salturi şi suspendări
năpraznice până pe pietrele de pe glod, de unde o înşfăcase pumnul aspru
al omului. O ţinea zdravăn. Se depărta destui paşi s-o întindă între sine
– care se afla jos – şi drugul de fier de sus, în jurul căruia fusese
strânsă în mai multe noduri suprapuse. Bărbatul şi-o petrecu şi pe după
pulpă, s-o tragă cu vlaga întregului trup, nu numai a braţelor.
– Aţi prins-o cum trebuie, domnule locotenent? – se auzi de pe acoperiş.
– Ca pe mă-ta-ntre picioare! – grohăi încântat ofiţerul mărunt şi bondoc
de la capătul răsucit. Îşi continuă grosolănia cu câteva erupţii de
zgomote din gâtlej, ce se voiau semne ale bunei dispoziţii şi ale râsului.
Adăugă: Taci şi lucrează! Nu-i timp, …tu-ţi dumnezeii şi candela cui te-a
făcut! Eşti chior?! Nu vezi că vine ploaia, paştele şi grijania ei de
vreme-mpuţită, că tocmai astăzi face fiţe, când avem noi treabă!
Acest discurs complicat era prea lung pentru nevoile unei activităţi atât
de simple cum era aceea ce urma să se desfăşoare; dar dumnealui îi
resimţea necesitatea în pregătirea viitoarei încordări a muşchilor, ca un
fel de „încălzire“, după modelul oferit de sportivi înainte de concurs.
Un hârâit fără capăt fierăstrui celula cu o pânză de freamăt şi durere. Se
prelungea că-i umplu pe toţi deţinuţii de fiori, oricât erau de obişnuiţi
cu băsmuirea aceasta scârboasă a tuberculozei. Ea le amintea că erau până
la unul condamnaţi la o moarte inutilă, grăbită şi fără stavilă. Nici o
privire nu se opuse nevoii arzătoare de a-l privi pe muribund. Pe faţa lui
citeau propriul lor sfârşit ce urma să-i ajungă curând, oricât încercau să
se amăgească. Sforăitul acela adânc se prefăcu într-o strădanie de a tuşi,
iar ea nu izbutea să se materializeze; se îneca întruna şi sâsâia
neputincioasă, cenuşie. Flegmele putrezite gâlgâiau adânc şi nu-şi găseau
ieşirea dintre coastele supte.
– De ce nu-i gata-n p…da mă-ti?! – răcni butia crăcănată-n aer liber. Îmi
bag p…-n gura ta de neisprăvit! – striga şi se agăţa mai straşnic de
coardă.
În dezlănţuirea ameninţătoare a Naturii ce tăbăra asupră-i, parcă-şi căuta
echilibrul, prins de firele de cânepă împletite gros, ca şi când ele i-ar
fi fost ultima salvare.
– Aşa căznit o fi arătând şi când se înfăţişează la examene…? – zâmbi
Vasile Cristea, la fereastră.
Se referea la faptul că se răspândise zvonul despre eforturile de
intelectualizare ale uniformei schimonosite la peste o sută de metri
distanţă de el. Dacă nu absolvea liceul „la fără frecvenţă“, risca să-şi
piardă postul, locotenentul Paşa. Şi numai a târzielnic bacalaureat nu
arăta. Dar până atunci mai scorojea ani buni cu buchisitul.
Deţinutului Cristea îi revenise cheful să râdă. Îl trecuseră sudorile când
surprinsese horcăitul bolnavului. Se temuse că era vorba despre colonelul
de artilerie Almăjan, pe care-l îngrijea. Taman acum îl părăsise, de
dragul spectacolului din curte. Ştia că mâine-poimâine îi va muri în
braţe. L-ar fi durut cumplit să se amuze cu ochii zgâiţi la Paşa, pe când
domnul colonel ar fi putut…
Dar nu; era Papadopoulos, partizanul grec, dintre oamenii lui Markos,
refugiat mai întâi la „tovarăşii“ din Iugoslavia, însă, cum Tito nu mai
agrea lagărul socialist, se ascunsese mai departe, la „tovarăşii“ din
România. Iar aceştia se împăcaseră, în numele afacerilor, cu capitaliştii
din Grecia şi internaţionaliştii roşii din republica noastră îl vârâseră
la zdup pe zece ani. Mai avea un soţ în aceeaşi cameră: Tarlachidis. Se
sfârşea de un t.b.c., testicular, dobândit în cursul interviurilor luate
de anchetatorii din „Ţara lui lerui-ler“. Se grăbeau să plătească vama cât
mai repede unul după celălalt, pentru a trece în Câmpiile Elizee împreună,
sătui de atâtea „ţări prietene“.
Mutarea uităturii de la pielea de bivol întinsă pe cer la varul alb al
încăperii şi înapoi îl ameţise pe Vasile. El însuşi era lingav: Târgu-Ocna
fusese decretat penitenciar pentru bolnavii de plămâni.
Comandantul închisorii era Giurcan; ofiţerii politici se numeau Leonte şi
Valahe. Sub toţi aceştia şi peste toţi condamnaţii se zbătea să-şi impună
prezenţa grasă şi stupidă locotenentul Paşa care – după cum îi sta în
caracter – mi s-a infiltrat în povestire, că a fost nevoie de el sau nu,
cu alaiul său nedezminţit de mitocănii, înjurături şi rudimente de gândire
pedestră.
Îşi zvârlea remarcile bolovănoase către un deţinut de drept comun cocoţat
în exteriorul turlei ce îmbrăca clopotniţa suprapusă intrării, aidoma unei
căciuli de zinc vopsit în prăzuliu spălăcit şi ruginit. Incinta fusese
menită ispăşirilor încă de pe timpul lui Armand Călinescu; el o construise
în scopul conjugării ei cu salinele din preajmă, exploatate prin muncă
silnică. Făptura în zeghe, condusă de o scară interioară abruptă, ajunsese
în dreptul unei ferestruici înguste şi înalte, îşi strecurase elastic
umerii prin canatul ei zgârcit, pe urma lor şoldurile şi, finalmente,
picioarele. Cu îndemânarea şi nonşalanţa unei mâţe, se aburcase de parcă
ar fi fost la el acasă, până-n vârf, unde înşfăcă piciorul crucii de fier.
De bună seamă, aceste calităţi de alpinist le deprinsese în vederea
asemuirii cu Fantomas, adică pentru violarea apartamentelor din blocuri.
Cercetă îndelung cele două bare metalice încrucişate. La capătul
examinării trimise observatorului său M.A.I. un:
– Nu ţine cu bonfaiărul. E burduşit ca pe gât. Să-ncercăm s-o smulgem.
Coborî cu aceeaşi sprinteneală cu care se urcase. Pieri înghiţit de bezna
deschizăturii dreptunghiulare şi reapăru la nivelul solului. Se grăbi
către depozit, urmat caraghios de milităreşte de insul cu epoleţi, şi se
arătă iarăşi cu un colac greu pe braţe.
Vasile, aflat îndărătul gratiilor de la etajul I, să tragă o gură de aer
ce să nu duhnească a puroi, cuprindea perspectiva atât a curţii
„politicilor“, cât şi a celei folosite de „dreptul comun“, găzduit în
acelaşi stabiliment. Băgase de seamă mişcările neuzuale şi le înregistrase
absent. O dată cu revenirea celor doi în câmpul său vizual, se agăţă de
pantomima lor inexplicabilă, să-şi facă de lucru. Fiece incident exterior
putea fi interpretat şi comentat zile şi săptămâni întregi de către
bolnavi şi mare le era nevoia să-şi rătăcească minţile cât mai departe de
realitatea necruţătoare a stării lor de fapt. Îi vestise pe cei zăcând în
paturile metalice dindărătul său asupra mişcărilor surprinse; acum
se-nghesuiau ciorchine de-a dreapta şi de-a stânga lui şi pe spinarea sa
osoasă o droaie de măşti livide şi dezumanizate, ca prinzând viaţă de pe o
pânză de James Ensor.
Hoţul răsărise încă o dată pe faţa turnului ţuguiat. Între timp, se
stârnise vijelia. După ce ancorase straşnic crucea, împingându-se în ea cu
talpa unuia dintre bocanci, zvârlise funia cât era de lungă în praful dens
ce se zvârcolea în jurul său şi-l învelea în pături anevoie de străbătut
de văz. Aceasta îşi destinse în mai multe rânduri rotocolirile, biciuise
vecinătatea, tăiase în aderenţa colbului plutitor făgaşe imediat închise,
se bălăngănise larg şi-n cele din urmă fusese prinsă de Paşa.
Vasile distingea tot mai dificil opintirile lui fără noimă. În schimb,
auzea limpede vocalizele evacuate din beregata locotenentului care se
încrâncena să tragă de funie în smucituri agresive. Era ridicol, pentru
că-şi lua avânt şi cu piciorul înfăşurat şi dădea cu el înapoi ca măgarul
din copită, simultan cu retragerea bruscă a braţelor spre pântec. Gestica
sa îl făcea nu numai să se izbească în abdomen, ci şi să fie pe punctul de
a-şi pierde echilibrul de fiece dată.
Vremea rea se înteţea de la o clipă la alta, de parcă se pregătea de
Făurar până-n prânz. Şi, când se aştepta toată lumea mai puţin, actorii
inclusiv, postamentul cedă. În aţintirea uluită a tuturora, rotofeiul
locotenent Paşa se sumeţi de pe pământ cu vreo zece centimetri, cărora li
se adăugară alţi douăzeci, alţi patruzeci şi cât mai lipseau să se
împlinească în jur de un metru jumătate. Funia i se deşurubase de pe pulpa
grăsulie. Un urlet de fiară înjunghiată spintecă din vârtejul negru ce-l
aspira şi în pâlnia căruia se răsucea în jurul său însuşi, ca un titirez
de nouăzeci de kilograme pe puţin. Mai toţi spectatorii se delectaseră
să-şi distreze pupilele ostenite cu eforturile lui groteşti de până
atunci. Prea puţini luaseră seama la îndemânarea tâlharului de a-l ajuta
sau la imobilitatea crucii de pe clopotniţă. Aceştia rari izbucniră ca
unul:
– Nu cade! Crucea se înalţă!!
Într-adevăr, laţul ce o despărţea de individul pântecos se îndreptase ca o
prăjină imens de lungă şi devenise rigid tot ca aceasta. Mai mult, se
zvârlugea, impunând trupului spânzurat o mişcare centrifugă uluitor de
rapidă şi tot ridicându-l mai sus, în acelaşi timp cu greutatea metalică
de la capătul superior, ce constituia motorul dictând acest zbor
nemaivăzut.
După ce-i trecu prima spaimă, locotenentul de Securitate Paşa, angajat al
Direcţiei Penitenciarelor, împotriva obiceiului său, pricepu ce avea de
făcut şi-şi descleştă degetele butucănoase de pe pripon.
Se prăbuşi, adunat, ca o rufă udă. Nu murise. N-a izbutit să-l ucidă nici
crucea masivă, când căzu lângă el.
Fu o nouă victorie a ateismului împotriva obscurantismului mistic ce
împiedica reeducarea reacţionarilor condamnaţi politic.
A rămas o singură întrebare nedezlegată: cine să fi înălţat crucea, când
s-a desprins din cuibul hotărnicit ei?
Mihai Rădulescu
|
