România, 1926. Stare de asediu, tiraje scăzute și...alegeri locale

Alegerile locale din 1922 – primele după Marea Unire din 1918 – au avut loc pe tot teritoriul Regatului român reîntregit, dar fără a avea un caracter unitar. Pentru alegeri cu un caracter unitar era nevoie de o nouă legislație, comună pentru toate provinciile, dar în primul rând de o nouă Constituție. Adoptarea acestui act fundamental, Constituția din 1923, dar și a altor legi importante pentru noul cadru politico-administrativ în care avea să funcționeze statul român, a reprezentat condiția necesară – dar nu și suficientă, după cum avea să dovedească timpul – pentru primele alegeri comunale care-și desemnau la final consiliile comunale. Acestea aveau să ia locul comisiilor interimare numite, ce administraseră oraşele şi satele până la acel moment, și practic, consiliile comunale aveau de acum încolo să administreze toate localitățile României. Anunțate de către guvernul liberal pentru data de 18 februarie 1926, alegerile locale aveau să ofere - cum altfel? - ocazia unor speculații diverse, atât în presă, cât și în luările de cuvânt ale unor oameni politici ai timpului. Cei acuzați erau cei care le și organizaseră. Adică liberalii. Și nu fără oarecare temei. În dorința de a mai tempera ”elanul” opoziției care se dovedea a fi din ce în ce mai închegată, liberalii vor ajunge să instituie la un moment dat - sub un pretext destul de ”străveziu” - starea de asediu și să manevreze de așa natură piața prețului hârtiei de ziar încât aceasta devenise foarte de scumpă la achiziționare. Evident, pentru ziarele opoziției. Liberalii urmăreau de fapt micșorarea tirajelor ziarelor care nu le erau favorabile. Dintre politicieni, cel mai virulent acuzator era chiar liderul țărănist Iuliu Maniu. Simțind că poate fi momentul său de glorie, mareșalul Averescu, liderul Partidului Poporului, a propus la un moment dat opoziției să participe în alegeri pe liste comune pentru a-i putea învinge pe liberali. Ceea ce se va și întâmpla, iar ulterior Averescu avea să devină chiar prim-ministru. Se dovedea astfel că Averescu fusese nu numai un militar de mare talent, ce se afirmase pe deplin în Primul Război Mondial. Ci și un militar cu fler...politic.

”Greaua moștenire”...Întotdeauna trecută

A fost jurist, publicist, director al ziarului „Glasul Mureșului”, om politic și membru marcant al PNL, de două ori primar al municipiului Târgu-Mureş (1922-1926 și 1934-1937). Emil Aurel Dandea (1893-1969) - căci despre el este vorba - este considerat la fel precum primarul Bernady Gyorgy, ca fiind unul din inițiatorii modernizării municipiului. Opo­zanții săi politici l-au contestat deseori pe Dandea aducându-i acuzații mai mult sau mai puțin reale. Una dintre acestea a fost și cea legată de situația așa-zisului “cartier țigănesc”. Mai trebuie spus și faptul că Dandea a fost unul dintre primarii mureșeni interbelici cu cele mai multe procese de presă. Spre exemplu, în 1924, la doi după ce a fost numit primar al orașului, Emil Aurel Dandea a deschis acțiune pentru calomnie prin presă ziaristului maghiar Gyulai Zsigmond. La scurt timp a deschis o nouă acțiune altui ziarist maghiar, Morvay Zoltan de la ziarul "Tukor". Morvay se referea într-un articol de-al său la taxa de pavaj instituită de administrația în fruntea căreia se afla Dandea. Articolul se intitula "Se clădește orașul, dar se ruinează cetățenii". Tot în 1924, Dandea a deschis o a treia acțiune judiciară împotriva ziaristului maghiar, Szekely Bela, de la ziarul "Brassoi lapok", acuzându-l pe acesta de calomnie prin presă pentru articolul "Guvernul s-a săturat de Dandea". În acest articol, ziaristul Szekely afirma că: "Se așteaptă în tot momentul înlăturarea din funcțiune a lui Dandea… activitatea sa din Târgu-Mureș se caracterizează prin cel mai excesiv șovinism…" Dandea n-a ezitat și l-a dat în judecată. În cele din urmă a avut câștig de cauză, ziaristul fiind obligat să dezmintă cele afirmate anterior în coloanele aceluiași ziar în care îl incriminase pe Dandea. Mai mult chiar, Szekely a fost obligat să-i plătească primarului și despăgubiri. În coloanele ziarului de limbă română, "Drum drept", Dandea a avut parte și de alte acuzații din partea ziaristului Gheorghe Belea care semna deseori cu pseudonimul Toma Necredinciosul. Acesta îl acuza pe Dandea că nu acordă suficientă atenție problemelor edilitare din cartierul țigănesc care pe atunci numara circa 500-600 de suflete. "Vechiul și actualul consiliu municipal l-a lăsat într-o neagră mizerie, spunea ziaristul în articolul său. Fântână, lumină, drumuri domnule Dandea pentru acest cartier! Cu asta să te lauzi, nu cu înfrumusețarea orașului…"

Politica, între morala creștină și arta compromisului

În noiembrie 1925, adică în preajma alegerilor locale ce aveau să se desfășoare în februarie 1926, PNL şi reprezentanţii bisericilor minoritare negociau discret chestiuni legate de Legea învăţământului particular. Episcopul romano-catolic G.K. Majláth, dr. Elemer Gyárfas, consilier romano-catolic, dr. Juliu Illés, consilier de episcopie reformată şi dr. L. Mikó, secretarul Bisericii Unitariene, au fost reprezentanţii bisericilor minoritare la negocierile purtate în noiembrie 1925. În acelaşi timp, Partidul Maghiar prin liderii săi –mureșeanul Bernády Győrgy fiind unul dintre aceştia – va face şi el complicate jocuri politice. Din partea liberalilor, au fost desemnaţi I. Valaori, secretar de stat, P. Gârboviceanu, deputat şi raportor al Legii învăţământului particular, Nae Dumitrescu, director general al învăţământului particular şi Alexandru Peteancu, inspector general. Din partea PNL, a participat atunci la negocieri deputatul Tancred Constantinescu. Se specifica de la bun începutul protocolului încheiat, că toate cele convenite între cele două părţi, reprezintă “o acţiune comună în cadrul intereselor ţării”. Se mai convenise ca, citez “orice acţiune iredentistă din partea minorităţilor, în special maghiară, să fie exclusă…” Cele două părţi – care urmau să acţioneze în spiritul celor convenite – hotărâseră ca la alegerile judeţene, în judeţele cu majoritate maghiară, ca Partidul Maghiar să aibă un număr proporţional cu numărul alegătorilor unguri, “fără însă ca jumătate plus unul din numărul total al consilierilor, să înceteze de a fi români”, iar “în judeţele în care maghiarii sunt minoritari, ei vor avea o parte proporţională din numărul membrilor aleşi.” Cele convenite însă cu liberalii au rămas literă moartă. În cele din urmă, simţând de unde “bate vântul schimbării”, Partidul Maghiar a încheiat şi în judeţul Mureş, un cartel electoral cu Partidul Poporului, condus de mareşalul Averescu. Bernády Győrgy, va deveni astfel deputat de Mureş, iar contele Arthur Teleki, senator de Mureş, ambii pe listele…Partidului Poporului. Însă Bernády Győrgy (1864-1938), cunoscut om politic al timpului, farmacist și jurist ca formație intelectuală, va prelua şi mandatul de Primar al oraşului Târgu Mureş, până în 1929. Despre Bernady, istoricul Traian Duşa va menționa într-una din cărțile sale, citez: “…om cu vederi liberal-democratice, plin de iniţiative şi personalitate...”

Gata cu democrația! Ce e prea mult, ”strică”...

În istoria României, data de 10 februarie 1938 marchează instaurarea dictaturii regale impusă de Regele Carol al II-lea. Deși ea va dura doar până în septembrie 1940, soarta democrației românești fusese însă pecetluită. România va parcurge practic din acest moment, dictatură după dictatură. Regimul legionar, regimul antonescian, regimul comunist.  În seara zilei de 10 februarie 1938 s-a format guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea.  Om de aleasă cultură, un mare patriot, dar un slab politician. Alături de el, cei ce vor gira cu numele și reputația lor instaurarea dictaturii, vor fi oameni cu merite certe și excelenți politicieni, printre care 7 dintre foştii prim-miniştri ai României, respectiv mareșalul Averescu, Al. Vaida-Voevod, Gh. Gh. Mironescu, Constantin Angelescu, Nicolae Iorga, Gh. Tătărescu. Doi lideri marcanți, Iuliu Maniu şi Octavian Goga, au refuzat oferta Regelui Carol al II-lea. Ziua următoare, 11 februarie 1938, a dezvăluit pe deplin ceea ce avea să urmeze. S-a decretat starea de asediu pe întreg cuprinsul țării și s-a instituit autoritatea militară. Au fost numiți prefecți de județe din rândul militarilor de carieră cu grad superior, respectiv de la gradul de maior în sus. A urmat apoi promulgarea legii pentru reprimarea unor noi infracțiuni, dată la scurt timp, precum și o serie de alte măsuri printre care și dizolvarea partidelor politice. Lua naștere partidul unic, Frontul Renașterii Naționale. Pe data de 14 august 1938 a fost promulgată reforma administrativă care împărțea țara în ținuturi conduse de rezidenți regali, numiți direct de Rege pe o perioadă de 6 ani. Carol al II-lea dorea de fapt să controleze totul. Celelalte unităţii administrative rămâneau pe mai departe judeţul, plasa și și comuna. Primarii însă nu mai erau aleși, ci numiţi. La drept vorbind și orice s-ar zice, comuniștii ce avea să vină la guvernare peste foarte puțin timp (7 ani), dar pentru aproape 50, avuseseră de la cine să se inspire. Însă ei își vor depăși ”maeștri”.    

Mureş, 1946. Alegeri în ”zodia secerei  și ciocanului”

Au promis, au minţit, au dezbinat, au şantajat...apoi, pe unii adversari politici i-au eliminat de-a dreptul. La propriu, nu la figurat. Luptă dură, fără pic de milă sau menajamente. În Mureş, în perioada interbelică, comuniştii erau sub 100 de membri, în total. În martie 1945, ajunseseră la circa 200 la nivelul întregului judeţ, iar în mai 1946 la 4708. O creştere de-a dreptul spectaculoasă. Se simţea schimbarea ce avea să vină. Iar fripturiştii politici nu au lipsit nici în acele timpuri...Ei sunt o specie aparte. Sunt ”hibrizii politici”�perfect adaptaţi tuturor timpurilor. Oameni care nu se încurcă în concepte, doctrine sau ideologii. În vederea câştigării alegerilor din noiembrie 1946, comuniştii români au acţionat cu foarte mult tact, dar mai ales cu foarte multă pricepere. Profitând la maxim şi încurajând disensiunile dintre partidele istorice, dar în acelaşi timp conştienţi şi de realităţile şi mai ales de diferendum-urile etnice din zonă. PCdR Mureș a căutat şi a reuşit cu abilitate, prin diverse mijloace, să atragă de partea sa - iniţial separat - o parte importantă a electoratului românesc, apoi şi pe cel maghiar care în 1945 era foarte bine reprezentat la nivelul Comitetului Judeţean Mureş. În încercarea de a echilibra oarecum situaţia, au fost atraşi în acest comitet, şeful Poştei din Reghin, Eugen Man, fost ilegalist comunist şi profesorul Romeo Dăscălescu, adus de la Reşiţa şi impus şi el în acelaşi comitet. În acelaşi timp, comuniştii şi-au impus oameni devotaţi şi în fruntea principalelor instituţii, unele dintre acestea cu atribuţii de siguranţă şi ordine publică, precum şi în cele cu atribuţii judecătoreşti. Printre aceştia, Soos Joska (primar al oraşului), Strul Mauriciu (şef al Poliţiei judeţene), Mihaly Jozsef (şef al Siguranţei) şi Traian Bratu (preşedinte al Tribunalului din Târgu-Mureş şi şef al Biroului Electoral). O contribuţie importantă la succesul comuniştilor, în alegerile locale din Mureş, a avut-o şi Frontul Plugarilor, formaţiune politică creată în 1933, de dr. Petru Groza (1884-1958). N-au lipsit nici campaniile de presă denigratoare la adresa opozanţilor. În 1946, ziarul ”Înfrăţirea” din Târgu-Mureş, condus de scriitorul Francisc Păcurariu, ziar care ulterior va apare sub numele de ”Ardealul Nou”, va duce o campanie furibundă împotriva unor lideri locali ca Emil A. Dandea, Ioan Bozdog. Aceștia erau ”gratulați” cu epitete ca duşmani de clasă, trădători de neam şi ţară, etc. Alături de ei, vor mai fi gratulaţi cu asemenea epitete şi protopopul greco-catolic Alexandru Todea, medicul Eugen Nicoară...Toţi aceştia erau percepuţi atât ca lideri de opinie, cât mai ales ca opozanţi ai regimului comunist pe cale de a se instala. Erau persoane care ar fi putut coagula o rezistenţă locală anticomunistă. Deci un pericol potențial. În pregătirea alegerilor din noiembrie 1946, un rol important l-au avut organele locale de Siguranţă. Cei mai mulţi dintre lucrătorii serviciului - mă refer la vechii angajaţi din sistem - îşi jucau cartea vieţii. În cele mai multe cazuri însă, ultima. Funcționa principiul dominoului.

Februarie 1992. Început de normalitate politică

După momentul 1989 – revoluție sau lovitură de stat, încă nu suntem lămuriți pe deplin – primele alegeri locale din România au avut loc în februarie 1992. Ele s-au desfășurat în două tururi de scrutin, în zilele de 9 februarie, primul tur, respectiv 23 februarie, cel de-al doilea. Erau primele alegeri locale libere după mai bine de 50 de ani. Desfășurate în baza legii nr. 70 din 1991, lege care reglementa regimul alegerilor pentru consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, alegerile reprezentau și un moment de încercare pentru firava democrație românească a momentului. Legea 70/1991 reglementa totodată desfăşurarea campaniei electorale având ca fundament principiul libertăţii de exprimare şi pluralismul politic. Între 6 ianuarie 1992 și 6 februarie 1992 s-a desfășurat campania electorală a celor 128 de formaţiuni politice înregistrate legal în România acelui moment. Statistic vorbind, pentru cele 2.951 de fotolii de primari şi 40.174 de posturi de consilieri locali, au depus liste 84 de partide politice. A fost o efervescență politică aparte, observabilă de altfel și din faptul că și-au disputat întâietatea un număr de 12.173 de candidați la primării și 119.736 pentru funcțiile de consilieri. Așa cum era de așteptat, primele alegeri libere au adus însă și câteva probleme. În întreaga țară au fost mai multe incidente legate de întocmirea listelor și mai puțin de exercitarea votului propriu-zis. Spre exemplu, listele de susținători întocmite pentru candidatul independent Ștefan Vasile Pokorny, candidat pentru postul de primar al municipiului Târgu Mureş, au fost invalidate considerându-se că ele conțin anumite nereguli. Drept urmare, Ștefan Vasile Pokorny, primarul ales aici la 9 februarie 1992, un candidat independent, dar sprijinit de UDMR, s-a retras. Prin HG nr. 137 / 20 martie 1992 s-a hotărât un nou scrutin pentru alegerea primarului municipiului Târgu-Mureș, pentru data de 3 mai 1992, însă printr-o nouă HG, momentul ales a fost din nou amânat pentru data de 24 mai 1992. De data aceasta însă, primarul a fost ales în persoana lui Nagy Gyozo, candidat din partea UDMR.