|
Amintirile lui Cozma Pătrăuceanu,
soţul de pribegie şi spaime al lui Constantin Cenuşă,
în lectura lui
Mihai Rădulescu
Impresii si pareri personale in FORUM
Caietul dictando folosit de către însuşi Cozma Pătrăuceanu pentru a-şi
pune în ordine amintirile conţine 57 pagini scrise. Numerotarea apare pe
ambele feţe ale filelor.
Caligrafia şi ortografia redactării fac destul de greu abordabil
conţinutul, iar stângăciile de exprimare a naratorului nu rareori te pun
în situaţia de a nu mai putea urmări firul acţiunii. Aceasta este
pricina pentru care suntem datori a interveni, în vederea limpezirii
ideilor, în scenariul scrierii, împărţindu-l în capitole şi alegând
pentru comunicare varianta cea mai bogată şi mai clară din cele propuse
de autor în diverse locuri ale memoriilor sale. Din păcate, nici aceste
precauţii nu fac accesibilă pe de-a-ntregul viaţa autorului. Cum,
totuşi, paginile alese pentru a fi împărtăşite cititorului rămân
documente înduioşătoare sau înfricoşătoare asupra existenţei în munţi a
fugarilor din faţa răzbunării comuniste, socotim că ele trebuie să vadă
lumina tiparului, înscriindu-se, alături de altele similare, material de
construcţie a istoriei patriei ce urmează a fi redactată în viitor.
Mai trebuie menţionat că acest caiet mi-a fost pus la îndemână, odată cu
acela al Marioarei Cenuşă, de către doamna Oltea Nistor, născută Robu,
care a stimulat scrierea respectivelor amintiri, din dragoste pentru
recuperarea istoriei contemporane a neamului nostru şi din iubire pentru
spiţa bucovinenilor care mulţi eroi a dat în lupta lor fără şansă, nici
nădejde, împotriva ruşilor şi a comunismului.
În continuarea acestei introduceri, vom spicui din cele dintâi pagini
ale scrierii acele informaţii ce să ne pună în temă cât de cât asupra
anilor premergând fuga în munţi a autorului ca şi asupra crezului său
patriotic.
“Să încep cu anul 1940, când ne-au ocupat ruşii Basarabia şi nordul
Bucovinei. Armata Română în retragere a fost atacată de bande de evrei
comunişti care aşteptau cu drapelul roşu pe ruşi.
Ajunşi la apa Sucevei, noi am ocupat poziţie pe malul drept al Sucevei.”
Amestecarea sa în mişcare locală stârnită de cele petrecute a condus la
aplicarea unei pedepse cu detenţie, ceea ce dovedeşte trăinicia
democraţiei române în acele timpuri tulburi din preajma izbucnirii
războiului. “După asta, stabilindu-se graniţa şi revenind toate la
normal, am fost anchetat şi dat în judecată şi condamnat la trei ani
închisoare.” În urma umilirilor la care fuseseră supuşi ostaşii români
batjocoriţi de străini, se încingeau pasiunile fără a mai fi trecute
prin temperarea judecăţii. Chemarea în faţa instanţei a lui Cozma
Pătrăuceanu dovedeşte neimplicarea statului român în atari demonstraţii
de răzbunare. Dimpotrivă, aderarea lui la spiritul justiţiei, în numele
căreia l-a condamnat pe memorialist.
În sfârşit, spiritul aceloraşi legi umanitare i se va aplica şi lui
Pătrăuceanu, redându-l familiei sale. “Am declarat recurs. Şi am fost
încorporat în armată şi am plecat în război, ca în toamna anului 42 să
găsesc într-un ziar un articol în care scria că la toţi cei care au de
executat pedepse şi sunt pe front, li se graţiază pedeapsa.
Aşa că atunci când am fost citat la Curtea de Apel Botoşani, mi-a spus
Preşedintele că da, li se graţiază celor care au dat dovadă de eroism,
invalid sau decorat. Eu i-am prezentat procesul verbal de clasare şi
brevetul de decoraţie şi mi-a aplicat decretul.
Făcând parte din Regimentul 2 AA şi venind din Rusia în 43 în ţară, am
fost avansat în Regimentul 5 AA Caransebeş şi făceam servici în Reşiţa
la un centru de informaţii cu activitatea aeriană în timpul
bombardamentului.
După insurecţia cu nemţii şi după ce trecuse frontul în Ungaria, am
venit până acasă, să văd ce-i cu familia, ştiind că a fost evacuată şi
dacă s-au întors acasă şi ce posibilităţi de trai am sau poate nici casa
mea să n-o mai găsesc şi n-a lipsit mult să n-o găsesc, fiindcă şura a
fost lovită de un proiectil şi s-a rupt acoperişul din grajd. Doi pereţi
scoşi şi băgaţi în cazemată.
Erau toţi adunaţi la socru şi acolo trei erau bolnavi de tifos. Numai
soacra şi soţia erau în picioare. Pe un cumnat l-au luat ruşii, pârât de
nişte cozi de topor care s-au pus în slujba duşmanului ţării şi
poporului nostru că a fost împotriva lor partizan. Pe unii îi trimitea
la Siret pentru ceva verificare şi nu se mai întorceau acasă, cu
direcţia Rusia. Aşa făceau unii românaşi de-ai noştri: îşi vindeau
fraţii la duşmani. Aici se adevereşte vorba: omul, toporul şi codrul.
Cică odată mergea omul cu toporul spre o dumbravă. Când l-au văzut,
stejarii cei tineri s-au înspăimântat şi spun către cei bătrâni: ‘Vai,
că vine omul cu toporul!...’ Dar întreabă: ‘Toporul are coadă?’ ‘Nu.’
‘Atunci nu vă fie frică...’ Dar văzând omul că fără coadă n-are spor,
s-a gândit de i-a pus coadă. Şi când a venit a doua oară, cei tineri iar
au strigat. Dar bătrânii au întrebat dacă toporul are coadă. ‘Da, acum
are!’ Atunci bătrânii au spus: ‘Acu-i rău, că un frate de-al nostru s-a
pus în slujba lui...’
Şi văzând astea, nu m-am arătat. Şi după o săptămână, nu pot să mai stau
pe aici, fiindcă nimeni n-are numai prieteni, are şi duşmani şi decât să
iau drumul Rusiei, mai bine mă întorc la unitate. Şi îi propun soţiei să
meargă şi ea cu mine.
La început nu era de acord: «Fiindcă tu eşti militar. Războiul e întâi.
Noi ce facem?» Eu i-am spus: «Nu-i frică, ne descurcăm. Aşa că am trimis
şi au adus fata, fiindcă lucra pe unde au fost evacuaţi, să poată
câştiga ceva hrană pentru iarnă. Aşa că a venit şi fata şi am plecat
toţi trei.
Ajunşi la Reşiţa, la unitate, i-am raportat d-lui maior Zaharescu că
m-am înapoiat, însă nu singur, ci cu familie cu tot. «Acolo a fost
frontul şi am găsit totul distrus.» Atunci el a dat ordin sergentului de
la aprovizionare să le treacă şi pe ele în raţie, să primesc masa de la
unitate până voi primi salariu, fiindcă a vorbit cu funcţionarii de la
uzină, care m-au băgat în servici de pază. La periferia oraşului a fost
o baterie de antiaeriană care plecase pe front şi fiind o baracă care
i-a servit comandantului bateriei, mi-a servit şi mie de locuinţă. M-au
plătit ca pază. Nu m-au desconcentrat, dar făceam şase ore servici la
telefoane şi 12 eram liber, plecând în familie. Fata am băgat-o la
şcoala profesională şi, ca s-o scurtez cu astea, cam aşa s-au petrecut
lucrurile până s-a terminat războiul.
Au început anii de foamete. Eu am rămas mai departe tot pe aici, până în
anul 1947. Toamna am venit acasă şi în primăvara lui 48, am fost arestat
de securitate. Când m-au adus la Rădăuţi, m-au predat unui evreu, pe
nume Ghenzer. După ce a plecat escorta, m-a-ntrebat evreul: «Ştii pentru
ce eşti chemat?» I-am răspuns că nu ştiu. El mi-a spus: «Nici n-ai să
ştii.» Atunci m-a trecut un fior rece şi atunci m-am gândit ce înseamnă
asta că “nici n-ai să ştii”. ‹Ăsta are de gând să mă împuşte... Asta
înseamnă “nici n-ai să ştii”!›
Şi m-a băgat la beci. Aici am mai găsit vreo trei inşi, printre care era
şi unul cu care mă cunoşteam, pe nume Nachiu, fost preşedinte de
sindicat. L-am întrebat pentru ce-i aici. El mi-a spus că pentru săraci.
«Adică cum pentru săraci?» «Păi, ştii că în anii din urmă, când era
criza aia, s-a adus porumb şi s-a dat la săraci. Dar ştii cum e vorba
aia: ‘cine-mparte, parte-şi face’: a dus şi primarul o parte bunicică
acasă. Oamenii au prins mişcarea şi au venit la mine şi s-au plâns. M-am
dus cu ei şi într-adevăr am găsit porumbul furat. L-am împărţit la
oamenii săraci. Ei, şi acum nu vine nici un sărac să mă scoată de aici!
Ei, nu-i prost cel ce crede săracului?!»
Să revin la mine, seara. După ce se întuneca, pe la orele 8-9, nu pot
preciza, ne scoteau afară la veceu, pe câte doi. Dar a treia seară,
celui ce ieşea cu mine, i-a pus mâna-n piept şi l-a dat înapoi. Atunci
mi-a fost suspect cazul şi nu numai mie.
M-am dus până-n dreptul geamului de la beci şi nu m-am dus până la
veceu. Am urinat lângă geam. Am căutat să nu mă depărtez de el, să aibă
motiv să tragă, să mă împuşte. Securistul a întors capul către geam şi
văzându-i pe ăia toţi privind pe geam, m-a înjurat şi mi-a zis: «Nu
scapi tu de mâna mea!» Ei, m-am convins acum că nemernicul ăsta e pus de
evreu să mă împuşte. Pe nume era: Goilam. Doi erau care le satisfăceau
planurile şi gusturile evreilor: Goilam şi Bârsan. Mai târziu, de la
Bârsan a evadat colegul meu Cenuşă Ctin.
Când am venit înăuntru şi le-a spus celorlaţi, a zis Nachiu: «Să ştii că
pe ăsta l-a ales evreul, comunistul dracului, coadă de topor, să-i
satisfacă dorinţa. Ai văzut ce-i în stare!»
Şi văzând care-i planul lor, m-am gândit ce aş putea face să pot evada.
Şi am ajuns la concluzia să duc o înscenare mare. M-am fript cu
ţigara... şi am spus că sunt bolnav de boli venerice, să mă ducă la
dispensar pentru tratament., crezând că pe drumul dus şi întors se va
nimeri să fie mai aglomerat, să-i dau o lovitură să ia contact cu
pământul şi eu s-o întind. Dar cred că au prevăzut şi ei ce s-ar putea
întâmpla şi mă conduceau doi. Goilam mă ducea pe şosea şi evreul pe
trotuar. Deci mergeau cu distanţă unul de altul, pentru orice
eventualitate: unul cade, altu-i în picioare.
Acum mă aştepta altă primejdie, dar nu le-a venit în cap: dacă nu scotea
tot aerul din seringă, tot îmi făceau capătul.
Când mă duceau la dispensar, îl îmbăta şi încărca pistolul şi mă-njura
şi spunea: «Ăsta-i al tău, că doar n-am tors pe tine!»
TRĂDAREA LUI GHERMAN
În anul 1948, îl găsim angajat pe Cozma Pătrăuceanu într-o fabrică din
Falcău. Nu izbutise că câştige simpatia muncitorilor alături de care
lucra, ei înşişi ascunzându-şi frecvent identitatea şi înclinaţiile
politice autentice. Obişnuiau să spună despre el: «Cozma are praf vechi
prin buzunări – nu se încadrează cu noi...», înţelegând printr-aceasta
că nu se scuturase de credinţele şi obiceiurile trecutului, cum se
străduiau ei, vopsiţii, de ochii lumii şi pentru a-şi asigura pâinea cea
de toate zilele, minţind la tot pasul, spre indignarea lui Cozma, rămas
om dintr-o bucată. “Eu nu i-am suportat mult şi m-am retras dintre ei şi
n-am mai venit la fabrică”, mărturiseşte.
Atitudinea lui a adus asupră-i urmări nefaste. Era urmărit fără s-o ştie
şi nişte inşi mai mult sau mai puţin apropiaţi de el fură chemaţi la
securitate, pentru a se obţine de la dânşii informaţii cu privire la
persoana sa, la trecutul lui, la ce gândea şi la ce... punea la cale.
Aceasta deoarece securiştii nu-şi puteau închipui om, dintre aceia care
nu le cântau în strună, să stea cuminte de o parte, să-şi vadă de muncă,
gospodărie şi familie. Ci pe toţi îi socoteau antrenaţi într-o luptă
misterioasă urmărind dărâmarea regimului şi înlocuirea puterii lor cu
una legală. Nu se cuvine trecut cu iuţeală asupra acestui aspect al
atitudinii securiştilor faţă de concetăţeni, ba chiar a majorităţii
membrilor de partid. De unde provenea neîncrederea criminală în
ceilalţi? Dintr-aceea că angajaţii poliţiei politice erau conştienţi a
fi pus mâna pe frâiele ţării prin abuz şi că nimeni nu s-ar fi îndoit că
nu meritau să le păstreze? Ori din faptul că ei înşişi nu făceau alta
decât să răstoarne pe dos tot ce era firesc în alcătuirea societăţii, să
comploteze, să fărâmiţeze, să verse sânge, să fure averile clădite
cinstit, să dea din coate pentru a-i înlătura pe alţii de la masă ca să
le rămână numai lor şi neamurilor lor caimacul cât mai plutea pe faţa
oalei după jaful săvârşit de Uniunea Sovietică? Drept pentru care îşi
imaginau că tot românul se poartă după calapodul lor? Încerc aceste
multiple ipoteze, ce – cu certitudine – se pot înmulţi cu mare spor,
pentru că nu mi se pare satisfăcătoare afirmaţia că se purtau astfel
numai din ordin şi cu atât mai puţin din convingere... În definitiv,
pentru a se dobândi convingeri în urma cărora să devii duşmanul năimit
al tuturor semenilor de o limbă cu tine, ai nevoie de multă carte. Or,
ei furau exact atâta învăţătură de câtă aveau nevoie pentru a promova
jalnicele lor lectorate politice, susţinute de analfabeţi la fel de
trişti ca şi cursanţii dinainte-le; şi cu nici un preţ mai multă.
Revenind la Cozma Pătrăuceanu, i-au parvenit când şi când ştiri despre
încercările securişilor de a-i pătrunde şirul existenţei. Veştile soseau
sporadic, dar de fiece dată îi reaminteau că trebuia să-şi ia
rămasul-bun de la traiul liniştit. Începu să se ascundă de consăteni.
Lucrurile nu stătură pe loc ci se încâlciră până ce, într-o noapte, se
pomeni cu miliţia în prag. Izbuti să piară-n beznă, peste garduri,
departe, fără să-l simtă copoii. Sora lui le spuse că lipsea de-acasă şi
nu ştia când o să apară. Aceia stătură ce stătură şi până la urmă bătură
drumu-napoi. Cozma nu se mai arătă nimănui. Doar cu Constantin Gherman
îl trăgea inima să se întâlnească. Şi o făcu în vara anului 1949, cu
destulă nevoinţă.
Cel numit avusese şi el necazurile sale cu securiştii. Va să zică se
putea lăuda cu oarece experienţă în privinţa tertipurilor folosite de ei
în vânarea omului. Era originar din teritoriul ocupat. Arestat de
securitate, l-au cărat la graniţă să-l predea ruşilor. Învinuirea? Că ar
fi trecut frontiera cu diverse scopuri ce nu le ştiau numi limpede,
oricât l-au zdrobit. Ajuns pe mâna unui colonel sovietic, acesta
comunică hingherilor români că nici o informaţie dintr-ale lor nu-l
incrimina pe ins şi că nu avea ordin să aresteze cetăţeni străini
nevinovaţi. «Dacă l-aţi prins cu ceva, judecaţi-l voi.» Ai noştri nu se
lăsau păgubaşi, ci clănţăneau din dinţii de viplă de parcă de binele lor
personal era vorba. «Bine. Fie. O să-ntreb Moscova. Dacă îmi dau
poruncă, îl popresc.» Liniştiţi, ofiţerii români nu l-au mai adus înapoi
la Câmpulung Moldovenesc. L-au lăsat la Izvoarele Sucevei, unde-l
târâseră. Aveau o certitudine lăuntrică privind destinaţia sa
ulterioară, anume Siberia. Iar de acolo, Gherman evadă.
După ce se văzură la chip şi se cântăriră din priviri, după ce se
înţeleseră, Pătrăuceanu şi cu el împuşcară un bou prin luna octombrie,
anul 1949. Cu rupere de oase, l-au cocoţat într-un copac, să-l aibă
provizie peste iarnă, fiindcă luaseră hotărârea să nu mai revină în sat,
ci să-şi petreacă restul zilelor ascunşi. Au scos din el numai ficatul
şi inima, să le mănânce mintenaş.
Mai pe-ntuneric, mai cu fereală, au ajuns în comuna Straja, la Serafim
Cotos, şi au luat înţelegere cu dumnealui să ierneze la el în gazdă.
Şi-au făcut o colibă sub fân, în podul grajdului. Acolo era lumină din
fundul grajdului. Iar dacă voiau să coboare, dispuseseră un dulap lung
de 1,20 m şi lat de vreo 0,35 m, care era mobil. Scoseseră cuiele din
scândură, din partea de jos. O ţineau trasă cu o sârmă, pentru orice
eventualitate. Fie o dădeau la o parte, fie o puneau cum şezuse, după
nevoi, nimeni nu observa mutarea ei din loc. Aruncând-o, puteau sări în
larg, în livadă. Mai aveau şi două rânduri de porţi la şură. Două
corespundeau în curte, iar altele două ieşeau de partea cealaltă care
dădea imediat în uliţa comunală. Cârligele acestor porţi erau
supravegheate de ei ca să nu fie înţepenite, de parcă cei doi ar fi avut
presimţiri rele.
În a treia decadă din ianuarie, Constantin Gherman plecă să vadă cum i
se mai aflau soţia şi copiii, retraşi la Suliţa Moldova. Nu ştia că un
cunoscut tot din teritoriul ocupat, anume din Crasna, o vizitase pe
femeie. Se interesase dacă mai venea s-o vadă Costică. Îi povestise
vrute şi nevrute despre faptul că şi el s-ar fi găsit într-o situaţie
asemănătoare cu a soţului şi că-i era tare greu şi ar fi vrut să se
tragă pe lângă el.
Femeia, fără experienţă, avu încredere şi i se spovedi cu toatele, din
fir a păr, de bună credinţă fiind. Omul, cumpărat să-l trădeze pe
Gherman, se puse pe pândit până ce-l dibui atunci când îl părăsise pe
Pătrăuceanu. Vesti la Câmpulung, de unde se grăbiră mai mulţi securişti
şi se ascunseră prin preajmă. Consemnul era să dea năvală când şi-o
aprinde el ţigara, după ce va fi stat o ţâră de vorbă cu cel căutat.
Gherman luptă cu ei vreo cincizeci de minute, cât încercă să se salveze.
Când l-au doborât, l-au legat, l-au pus jos şi l-au bătut până ce a spus
şi ţâţa ce a supt-o.
Constantin Gherman a plecat la începutul lui februarie de lângă
Pătrăuceanu şi a revenit la 24 februarie.
“Dar n-a venit singur, ci cu un camion de securitate. Au lăsat camionul
la o distanţă de trei sute de metri, ca să nu facă zgomot suspect”,
istoriseşte Cozma Pătrăuceanu. “Şi au ajuns pe jos. Când au ajuns la
uliţa pe care trebuiau să intre, unde eram eu, l-au întâlnit pe gazdă
care pleca cu boii, fiindcă lucra la pădure. Mai avea vreo cincizeci de
metri până la şosea. Asta era pe la ora cinci dimineaţa. Colegul, când
l-a văzut, le-a şi spus: «Ăsta-i gazda...». L-au somat, l-au oprit şi
l-au şi luat în pălmi. L-au adus înapoi. Cred că a lăsat boii la
soacră-sa. Ei au rămas la o mică distanţă, până ce gazda a strâns
câinele. Totuşi câinele a simţit ceva străin şi a lătrat o singură dată.
Mie mi s-a părut suspect lătratul ăsta şi stăteam foarte atent să pot să
aud vreo mişcare. Îmi opream chiar şi respiraţia, şi totuşi n-am putut
să simt nimic, aşa au umblat ca pisicile, până au ocupat punctele
principale de ieşire, pentru că colegul le-a spus toate tainele.
El a intrat în grajd, dar aşa de fin că eu n-am putut să-l simt. În
curte au fost numai doi. Trebuie să fi stat de o parte şi de alta a
uşii, ca atunci când oi ieşi să-mi pună mâinile în gât, alţii să tragă
foc de armă, să mă intimideze şi – gata – eram al lor. Asta şi consemnul
colegului le-a fost planul.
Colegul, care intrase în grajd, m-a strigat. Când m-a strigat, mi s-a
părut că a făcut-o de-afară. Bucuros că nu i s-a întâmplat nimic, repede
dau dulapul la o parte, mă dau jos şi când merg spre uşă să-i deschid,
mă lovesc de el. Atunci îi zic: «De ce m-ai strigat, dacă a fost
descuiat?» Dar el îmi spune: «Hai să plecăm de aici.» «Da’ de ce?» «Hai,
repede, că nu mai putem sta aici.» Eu, crezând că l-a suspectat cineva
şi să nu i se întâmple ceva rău gazdei, m-am fâstâcit şi repede merg la
uşă să trag uşa cam de vreo palmă, două. Spre norocul meu că în noaptea
aia m-am fost descălţat, fiindcă mă strângeau opincile, şi eram numai în
ciorapi. Când m-am udat prin ciorapi în urina de la vite, imediat mi-am
dat seama, că doar era iarna, 24 februarie: «Unde plec desculţ,
dezbrăcat şi fără armament?» Am împins uşa la loc şi-i spun colegului:
«Stai puţin să mă îmbrac, că sunt desculţ.» El îmi spune: «Numai
grăbeşte repede.» Eu am urcat pe iesle, m-am prins cu mâinile sus de pod
şi în două minute am fost îmbrăcat şi mi-am tras bocancii în picioare,
am luat automatul şi m-am dat jos. Dar ce să vezi? Acum era şi gazda cu
felinarul în grajd şi spune: «Hai, plecaţi mai repede!» «Acum, imediat!»
Şi colegul îmi spune: «Nu mai lua armament la tine.»
Imediat mi-am dat seama că nu-i lucru curat: gazda s-a întors înapoi;
ăsta îmi spune să nu iau armament. Eu îi spun: «Stai că-l dau în pod.»
Şi când am săltat pe iesle şi de pe iesle, cu al doilea salt, am fost
sus cu şezutul pe pod, când să-mi trag picioarele, colegul m-a şi prins
de picioare, să mă tragă în jos. M-am rezemat cu pieptul în perete, m-am
aplecat şi i-am aruncat mâinile după picioare. Când i-am aruncat
mâinile, am dat de cătuşe. El era legat.
Acu, imediat mi-am dat seama că el era prins şi că afară trebuia să fiu
încercuit. Pe coleg l-au băgat înăuntru să caute să mă scoată dezarmat
afară, cred. La iuţeală am luat automatul şi m-am săltat pe cununa de la
fund şi când împing scândurile care erau pregătite să sar în livadă, în
larg, şi imediat să deschid foc, să-i pun cu nasul la pământ, s-o pot
întinde, mă bizuiam şi pe iuţeală, că atunci, la anii ăia, eram o
panteră nu altceva. Dar nu mi-a reuşit, fiindcă Gherman al meu le-a spus
toate tainele, căci când am împins scândura, ăia care mă aşteptau au
fost gata cu degetul pe trăgaci şi am observat că au fost mai multe guri
de foc, totul automat. Când au deschis foc ăştia din faţă, au deschis
foc şi ăştia din curte, tot mai multe guri de foc, deci aveam foc din
faţă şi din flanc.
Ăştia din curte au strigat: «Cozma, predă-te!» Eu le-am răspuns:
«Încetaţi focul, că mă predau.» Asta am spus numai ca să întrerupă
focul, să pot să mă mişc din locul sau, mai bine zis, din poziţia unde
eram, dar ei n-au întrerupt focul. Ţineau foc continuu şi curgeau
gloanţele cum roiesc albinele.
Eu atunci trag cu mâna în faţă, de sus în jos, m-am pipăit pe piept să
văd dacă nu sunt rupt de gloanţe. Am văzut că nu simt nimic. Am făcut un
salt înapoi şi am sărit din pod jos în şură, dar am fost simţit. Şi
ăştia care mă aşteptau la uşă au şi intrat în grajd şi i-au luat pe
ăştia doi civili în faţă, să-i aibă scut, şi ei, din spatele lor, să
tragă în mine. Eu, când am apărut la uşa care trece din grajd în şura cu
nutreţ, când am întins automatul să trag, ei cu aşa iuţeală s-au dat
înapoi încât cred c-au căzut grămadă pe baligă, unul peste altul. Eu, în
timpul ăsta, am aruncat cârligele de la porţile şurii, unul cu mâna şi
ăla de jos cu piciorul, fiind pregătite pentru asta dinainte, şi când am
repezit porţile, să sară şi din bălămări, am deschis foc. Ăştia care
erau la poartă au îngheţat şi eu, printre ei, am ieşit din cerc. Ei până
şi-au revenit din fâstâceala aia, eu m-am depărtat vreo 40-50 m, până au
tras o rachetă şi au luminat şi au început să tragă foc iar după mine.
Eu când am văzut c-au luminat şi au deschis foc după mine, imediat am
sărit un gard şi, prin faţa unei case, le-am făcut unghi mort şi am
trecut două livezi şi am oprit, am luat poziţie după un gard, în
aşteptare. Crezând c-au văzut în ce direcţie am plecat, gândindu-mă că
sunt mulţi şi mă vor căuta în formă de potcoavă şi se vor lua după mine,
şi mai luminează cu rachete, mă pot vâna, de aia m-am pus în aşteptare,
să-i pot vâna eu pe ei. Dar au fost deştepţi că nu m-au luat din urmă.
După ce am stat vreo jumătate de oră, văzând că nu-i nici o mişcare, că
se făcuse o tăcere ca-n mormânt, mi-am dat seama că ei nu pleacă
de-acolo, fiindcă e întuneric, căci era cam pe la ora cinci dimineaţa şi
în 24 februarie mai sunt vreo două ore până se face ziuă şi poate s-au
gândit ei că-i aştept. Atunci m-am ridicat de-acolo şi am plecat. Am
traversat şoseaua, am trecut pe islaz. Aici am văzut că sunt desculţ:
bocancii mi-au sărit din picioare la mişcările care le-am avut, când şi
unde nu mai ştiu. Mi-am dat seama că am mers prea mult şi că ciorapii
s-au rupt. Am ajuns aproape de un drum care mergea la pădure şi la gară.
Dar nu am luat-o pe drum, să nu mă întâlnesc cu cineva să nu informeze
securitatea în ce direcţie sunt plecat, pentru că în câmp deschis nu
puteam face faţă. Acum aveam de gând să trec pe la o rudă a mea, să mă
pot încălţa, dar fiind cam departe, m-a prins ziua pe la jumătatea
comunei şi am fost silit să intru în apa Sucevei, aşa cum era, cu sloi
de gheaţă, să trec în pădure. Şi după ce m-am urcat în pădure, mi-am
stors pantalonii de apă şi mi-am făcut plan cam ce am de făcut. Am fost
hotărât să merg pe coastă, paralel cu drumul, până unde voi găsi
muncitori, să mă pot încălţa. Şi mergând aşa, mă opream din loc în loc
şi mai încălzeam picioarele în căciulă. Dar de la un timp, nu mai puteam
de durere. Şi când am ridicat unul şi m-am uitat la el, am văzut că erau
toate băşici cu sânge negru. Totuşi, am hotărât să merg înainte, măcar
de-ar cădea şi carnea de pe el, trebuia să merg înainte. Şi aşa am mers
înainte, fără să le mai încălzesc, până am dat de un drum pe care erau
mai mulţi cărăuşi. Cu cai, cu boi, trăgeau buştenii de sus, din parchet,
la părău.
M-am pitit într-un boschet de buhaşi şi m-am uitat la care mi s-ar
potrivi încălţările. Printre alţii, a apărut un flăcău cu o pereche de
boi, încălţat cu opinci, cu obiele de lână lucrate în casă. Eu ce mi-am
zis: astea-s ale mele! Şi i-am căutat loc unde să poată băga boii. Şi
după ce a băgat boii, i-am spus: «Stai jos şi imediat descalţă-te!» În
două minute a şi fost descălţat. L-am întrebat cum îl cheamă şi al cui
e. «Petrică Zuravle a lu’ Biruş.» «Tu mă cunoşti pe mine?» «Da: Cozma.»
Acum ce să fac şi ce să spun? I-am spus: «Sui călare pe boi şi du-te şi
spune că te-am desculţat eu.» L-am urmărit şi, mai la o curbă, s-a
întâlnit cu altul. Când l-a văzut că coboară cu golul, l-a întrebat ce
s-a întâmplat. Când i-o fi spus, s-a întors şi ăla înapoi. Ziua aia
nimeni n-a mai lucrat. I-a spus şi maistrul de exploatare: «Sui în car
şi du-te la postul de miliţie şi spune ce ţi s-a întâmplat!» Aşa a şi
făcut. Şi i-au zis: «De ce n-ai pus mâna pe pistol, să-l dezarmezi?» «Eu
cum puteam să-l dezarmez? D-voastră aţi fost mai mulţi şi nu l-aţi putut
dezarma, da’ eu cum puteam?» «Atunci, hai şi ne arată unde a fost şi
cum...» Dar asta a fost numai ca să arate că şi ei sunt curajoşi. Au
mers până-ntr-un loc şi i-au spus că de aci poate să se întoarcă înapoi
că ei vor merge singuri. Dar au dat dos undeva şi au stat pitiţi fiindcă
le era frică de aproape să li se oprească inima. Şi le-am spus ce mi s-a
întâmplat, fiindcă ei n-aveau de unde să ştie în pădure.”
PE URMELE BOULUI DIN COPAC
“Eu m-am dus până a înnoptat şi am găsit un brad cu coroana mare, deasă,
unde nu era zăpadă sub el. Toată noaptea am făcut mişcări, să nu mă
prindă frigul şi să nu adorm, căci dacă aş fi adormit, cred că aş fi
fost bun adormit, mai ales cum erau îngheţate toate hainele pe mine.
Dimineaţa, când s-a mijit de ziuă, am plecat. Şi după masă am găsit doi
muncitori cu care mă cunoşteam. Şi văzându-mă pansat la mână, le-am spus
că sunt rănit. I-am întrebat dacă n-au ceva de mâncare. «N-avem decât o
bucată de mămăligă şi puţină slănină; aşa, ca sâmbăta. Dar un chibrit şi
ceva de fumat, astea da, că noi şi aşa plecăm acasă, că-i sâmbătă
seara.» Mi-am potolit foamea cu o bucată de măligă şi cu o bucată de
slănină, căci nu mâncasem de două zile «Şi dacă plecaţi, nu mai spuneţi
nimănui că v-aţi întâlnit cu mine. Să vă dea Dumnezeu sănătate...» Şi
mi-am luat direcţia spre munţi, pentru că acolo aveam provizie pregătită
din toamnă pentru orice eventualitate.
Pe seară, am ajuns într-un părău numit: Ascuncelu. De aici, după
ce-nserase, m-am dus în Frasin, la un cetăţean cu care muncisem odată
împreună şi era şi rudă cu soţia mea.
Am bătut la geam. A venit, a deschis geamul. Eu îl rog să-mi dea ceva
alimente şi un chibrit. El s-a înspăimântat când m-a văzut şi spune:
«Nu-ţi pot da nimic. Te rog, pleacă, să nu te fi văzut cineva, că m-ai
nenorocit.» Eu îi spun: «N-ai frică. Am avut grijă să nu fiu văzut.»
«Nu, nu, te rog, du-te cu Dumnezeu...» Şi am plecat.
Am trecut prin Falcău, la o verişoară a mea. M-am tras încet, atent, şi
am tot ascultat. Mă gândeam să nu fiu păzit, fiindcă-i rudă. N-a fost
nimic. Am bătut la geam, am spus cine sunt şi imediat a venit afară.
I-am spus cam ce-mi lipseşte. Mi-a dat un suman care l-am îmbrăcat peste
scurtă, o bundiţă şi o traistă pe care am transformat-o în raniţă. Şi
alimente ca să am până pot ajunge în munţi, unde aveam boul care l-am
pus în toamnă. Speranţa mea era numai dacă pot să ajung acolo pot să ies
din iarnă, că altfel nu pot circula şi nu pot să mă alimentez.
Şi m-am dus până sub Cruhlea. Acolo sus, în munte, aveam legături cu un
huţan, Vasile Maricicu. Era drum de sanie până la el, dar mi-a fost
frică să merg, din cauză că mai trăgea miliţia pe la el. Aşa că, o dată,
puţin a fost să nu intrăm peste ei acolo şi ne-a spus Maricicu să nu
mergem direct la el, până nu luăm contact cu el, fiindcă nu vrea să se
întâmple aşa ceva la el.
Acum nu puteam să merg că nu puteam şti că este sau nu este cineva.
Pe-alături nu puteam merge că zăpada era atât de mare încât era greu să
ajungi până la pădure, că deşi era mare, a fost şi un moloşag şi după
aia a îngheţat şi era greu s-o rupi şi numaidecât pe aici trebuia să
merg în direcţia unde aveam provizia. Totuşi, nu puteam. Şi m-am întors
înapoi până la kilometrul cincisprezece, unde era căsătorită o
consăteancă de-a mea cu gospodărie, cu situaţie bună. Şi m-am gândit să
merg pe la ea, poate m-oi pricopsi cu ceva alimente. Deşi era periculos
de mers la ea, fiindcă acolo trăgea miliţia la odihnă, la masa femeii.
Dar am încercat: poate că acum să nu fie.
Să încerc. Trec o punte care era peste părău. Urc la ea. Mă uit pe geam
şi văd în casă vreo trei bărbaţi desbrăcaţi. La început am crezut că
sunt nişte vecini şi strig gazda afară. A ieşit Zenovia. Îi dau bună
seara şi o întreb: «Pe cine ai în casă?» Ea îmi spune: «Nişte oameni
străini.» Dar eu vorbeam cu ea, dar cu ochii eram pe geam, să pot
observa orice mişcare în casă. Eram cu închizătorul tras şi cu degetul
pe trăgaci. Şi-i spun ei să mă servească cu ceva alimentaţie; fiindcă
acum îmi cunoştea oricine situaţia, nu trebuia multă spovedanie. Dar ea
îmi spune că nu poate, fiindcă sunt oamenii ăştia străini. Eu îi spun:
«Dar ei n-au nici un interes şi ce ştiu ei ce faci tu afară?» Ea: «Nu
că-s cam şmecheri...» Iar eu imediat mi-am dat seama că ăştia-s miliţia
şi-i spun: «Hai, pleacă în casă!» Şi eu am ridicat pistolul în poziţie
de tragere şi m-am pus cu spatele înainte ca să pot observa cum apare o
umbră să trag. Aşa m-am retras până după o şură. După aia m-am întors
pas alergător până am trecut apa şi am început să vin la vale şi am
venit vreo doi kilometri. M-am răzgândit că degeaba vin încoace că n-am
unde mă alimenta. Chiar cu riscul morţii, trebuie să mă întorc, să merg,
să ajung acolo unde am pus boul, că altfel sunt pierdut.
Şi mă întorc şi merg aproximativ un kilometru şi la o curbă apar vreo
patru inşi. Distanţa între mine şi ei era de aproximativ o sută
cincizeci metri. Deşi era bună, se vedea bine, totuşi de la distanţă
mare, dacă nu eşti atent, nu-ţi poţi da seama dacă vine sau pleacă, aşa
că eu, cum i-am observat, m-am şi întors înapoi cam trei sute de metri,
unde era un teren viran şi erau mulţi buşteni care erau sloboziţi pe un
părău din pădure. Aici m-am făcut pierdut printre buşteni până în gura
părăului. Dar ei fiind atenţi, au observat mişcarea şi s-au împărţit:
doi au plecat înainte, îmbrăcaţi civil, iar doi au înscenat că merg la
cineva şi am observat că s-au făcut pierduţi. Şi au ocupat poziţie,
crezând că ori de merg în vale, ori de merg în deal, cad în ţeava lor.
Atunci am fost nevoit să urc sus în pădure, să merg pe coastă. Şi aveam
de mers patru kilometri. Dar distanţa asta atât de greu a fost de mers
încât nu găsesc cuvinte să spun, fiindcă pădurea era tineret încărcat cu
zăpadă. Se scutura tot pe mine de m-a udat totul. Atât de greu a fost de
mers că în jumate de noapte abia am mers doi kilometri. Aici am dat de o
prăpastie care nu puteam să o cobor, nici nu puteam urmări noaptea de
unde începe. Şi am fost nevoit să rămân pe loc până s-a mijit de ziuă.
Apoi am ocolit-o şi am avut de mers încă doi kilometri până să traversez
un părău şi un drum ca să ies din zona periculoasă.
Când să traversez, deabia ajuns în părău, stau pitit să mai observ de a
nu fi nimeni. Şi, când colo, din dreapta, apare un cetăţean. A trebuit
să mă dau încet după un cot ce-l făcea în stânga, să nu mă poată observa
individul pe moment ce trecea. Dar el a mers puţin mai sus şi a stat
puţin atent şi s-a întors înapoi. După ce a dispărut el, imediat eu am
sărit în drum şi până am găsit un boschet ca să-mi fur urma din drum,
aud că sună nişte clopote.
Cobora cineva cu caii cu buşteni şi deodată m-a surprins fără să am unde
mă camufla. Decât că m-am culcat pe butuci. Erau doi oameni şi erau cu
faţa spre mine. Deşi nu m-au cunoscut, dar eram om suspect.
M-am ridicat de-acolo, am urcat în sus, fiindcă era pantă şi, făcând
urma cam spre ieşire, dacă căuta urma cineva că-i spre ieşire, căci mai
sus a fost mai în faţa soarelui şi nu era zăpadă şi fiind brad era
tare-tare şi nu se putea observa urma până am dat de un drum circulat
care urca într-un munte Bucovineşti. Şi deodată am întâlnit o femeie
care, la prima vedere, s-a înspăimântat. Eu i-am vorbit şi i-am spus să
nu-i fie frică că nu i se întâmplă nimic. Am întrebat-o unde merge. Ea
mi-a spus că merge la cooperativă. «Dacă mergi la cooperativă, nu spui
nimănui că te-ai întâlnit cu cineva.» Ea a început să jure că nu va
spune nimănui. Am întrebat-o dacă fumează. A spus că da. I-am cerut o
ţigară. Mi-a dat jumătate de pachet şi chibrit, ceea ce-mi lipsea. Am
mai întrebat-o dacă nu-i miliţie pe sus. Zice: «Astăzi nu s-au văzut.
Ieri au fost.» Mi-am luat la revedere şi am început să urc sus. Acolo am
dat de o poiană mare, frumoasă şi am traversat-o până lângă pădure, unde
era şi în faţa soarelui, unde am adunat ramuri de fag care erau atârnate
fără coajă pe ele, fiindcă astea nu produc fum.
Aici, până seara, mi-am uscat obielele, că erau ude, cum am trecut prin
apă. Şi mi-am fript doi cartofi, căci mulţi n-aveam şi trebuia să-i
cruţ, că nu ştiam când voi putea ajunge unde aveam boul.
Spre înserat, am coborât spre linia ferată, să merg în sus până am ajuns
iar sub Cruhlea. Acum n-am mai căutat să merg la Vasile Maricicu. M-am
urcat pe gard, gardul fiind de răzlogi, şi am mers pe gard ca pisica,
cam o sută cincizeci de metri, până am ajuns în dreptul unui pâlc de
pădure. M-am dat jos.
Ei, când m-am dat jos, am intrat în zăpadă până la cingătoare. Am
început să sparg gheaţa cu patul pistolului şi fiindcă distanţa nu era
mare, am reuşit şi-am ajuns la pădure. Ei, aici zăpada fiind mai mică şi
afânată, am ajuns mai uşor sus pe plai. Ei, aici bucurie pe mine că pe
plai zăpada aproape nu mai era, fiindcă era în faţa soarelui. Dar, de la
un timp, iarăşi a devenit deasă şi a început iarăşi să se îngroaşă şi
atunci n-am mai putut merge în direcţia unde aveam boul. Şi am început
să merg cu plaiul înainte; şi era un pustiu; şi când a început să
înnopteze, am găsit un brad uscat căzut la pământ. Şi am rămas peste
noapte acolo. Am făcut un foc de m-am uscat peste noapte. Şi dimineaţa
am plecat înainte.
Mergeam, dar nici eu nu ştiam unde merg. Şi mergând aşa, am dat de-o
târlă, unde era o femeie cu vite. Fiindcă nu era departe de plai, m-am
dus la ea şi i-am propus dacă poate să mă servească cu vreo mâncare. Dar
mi-a răspuns că nu are şi, fără să-i mai răspund, am plecat. Dar în
gând: «Să dea Dumnezeu să n-ai sănătate în oase, femeie fără suflet...»
De forţat nu puteam s-o forţez, fiindcă era zăpadă şi nu mă puteam
pierde.
Şi aşa mergând pe plaiul ăsta, zăpada era mare şi îngheţată. Când puneam
un picior deasupra şi-l ridicam pe ăstălalt, se afunda ăstălalt. Până am
găsit un drugar lung de vreo cinci-şase metri. Îl întindeam pe zăpadă,
mă urcam pe el, mergeam până la capăt, mă dam jos şi îl întindeam. Iar
mă urcam pe el, mergeam până la capăt. Numai aşa puteam înainta. Şi aşa
mergând, am ajuns de mi-a apărut în faţă o pădure. Cât cuprindeai cu
ochii, nu mai vedeai altceva numai pădure. Te uitai ca pe Marea Neagră.
Acum eram disperat de tot. Înapoi n-aveam la ce mă întoarce, înainte –
pustiul ăsta. Înfometat, obosit, istovit de putere. Alimente nimic. Şi
atunci m-am gândit: «Cred că aici mi-a fost locul unde să-mi fie
sfârşitul de foame şi de frig.» Ar dura prea mult. Dar m-am gândit: «De
ce port arma asta la mine? Cel mai nimerit lucru ar fi să mă împuşc în
cap. Pun ţeava sub bărbie. La o apăsare de trăgaci, la secundă eşti mort
fără dureri.» Cea mai rapidă şi uşoară moarte fără dureri.
Dar când am tras închizătorul, fulgerător mi-a venit o altă idee: că
numai laşii îşi iau viaţa. Omu-i dator să lupte cu existenţa.
Şi cum în timpul acela se tăia pădurea în stil barbar şi erau tăieri în
toate părţile, pentru că era Sovromul de ne cărau ruşii bunul ţării cu o
lăcomie nespusă, te durea inima, dar n-aveai ce face.
Şi m-am gândit că într-o pădure aşa mare să nu fie vreo lucrare şi mă
gândesc dacă o fi vreo lucrare, trebuie să se audă vreo comandă. Şi
fiindcă eram sus în creastă. Voi putea să aud mai bine. Şi stau atent şi
ascult. Şi după un timp aud o comandă slabă, căci erau departe. Stau
atent, să pot să-mi fixez direcţia.
După ce mi-am stabilit direcţia, am tras cartuşul ăla, să nu-l mai port
la mine. Fiindcă era numit să-mi ia viaţa, n-am vrut să-l mai port la
mine. Acu, până să ajung la pădure, era o distanţă în jur de o sută de
metri. Era pantă la optzeci grade şi am crezut că, coborând în pantă,
voi putea rupe zăpada mai uşor. Însă văzând că-i îngheţată, şi era şi
groasă, mi-a venit o idee, şi pun mâna pe gheaţă, la o distanţă cât
mi-am putut permite, şi mă rezem în pistol şi mă salt şi mă pun cu
şezutul pe gheaţă. Observ că mă ţine. Ridic picioarele. Împing din
pistol. Fac pornirea şi am mers până-n marginea de pădure ca cu săniuţa.
Când am ajuns mai aproape de pădure, zăpada nefiind îngheţată şi eu
venind în viteză, am intrat sub ea. Ei, m-am ridicat, m-am scuturat şi
am plecat în direcţia unde am auzit strigând comanda.
Când m-am apropiat la o distanţă oarecare, m-am oprit. Am tras arcul din
spate de la pistol. Dau ţeava în jos. Trag închizătorul, ca să curăţ
locaşul închizătorului ca, în caz de tragere, să nu am incidente. Dar
când aduc ţeava la loc, am scăpat închizătorul şi mi-a luat un cartuş şi
am făcut o detunătură, ceea ce înseamnă că m-am descoperit înainte de a
mă trage să pot observa cine şi ce-i acolo. Fiindcă în timpul acela
stătea miliţia în preajma muncitorilor, doar venim noi să le cădem în
ţeavă. Şi lăsau sâmbăta în cabane alimente otrăvite, doar, fiind
lipsiţi, le vom lua...
Şi acum, cu toate că m-am descoperit, m-am dus hotărât orice ar fi, dacă
mor, mor în luptă. Dar s-a întâmplat că n-au fost poteraşi. Erau patru
muncitori. Observ că unul din ei era mai scuturat, mai deosebit de
ceilalţi. Îi fac semn să vină la mine. A venit, dar l-am oprit cu
distanţă. L-am întrebat cum se numeşte, de unde este. «Ai vreo funcţie,
că te văd mai deosebit de ceilalţi?» «Da, sunt manipulant.» «Ştiu că
eşti vopsit.» «Ba nu sunt. Dar mi s-a propus, fiindcă mă pricep în
exploatare bine.» «Domnule, nu mă interesează ce politică faci, dar nu
uita că eşti român! Domnule, fac o întrebare: dacă pot să mă pricopsesc
cu ceva alimente de la d-voastră?» «Tovarăşe...» «Fără “tovarăş”!»
«Scuză-mă, te rog, domnule, noi suntem veniţi de la zece kilometri,
pentru a pregăti nişte lemn, să-l poată lua cu caii. Suntem veniţi de la
capătul linei Dămăcuşa. Alimente nu avem. Avem cu noi mâncare numai
pentru amiază, pentru că diseară ne întoarcem. Dar din ce avem, vă putem
servi...» Şi-i spune unui muncitor să facă focul ca după aia să vină şi
ceilalţi să facă amiaza. Am stat şi eu cu ei şi am prânzit prieteneşte.
Manipulantul m-a servit şi mai decât ceilalţi.
«Dar mai am nevoie de altceva: aici sunt dezorientat. Aş vrea să ajung
în muntele ăsta, în Feredeu.» Şi unul din ei, care fusese cioban şi
cunoştea toate locurile, mă învaţă pe unde şi cum să merg să ajung în
Feredeu. Şeful îmi mai spune că în părăul care-i imediat în faţă, sunt
patru oameni care încarcă cărăuşi. «Unul din ei a fost şi el în situaţia
matale. A fost, dar în scurt timp a scăpat. Vezi că de la ei te poţi
alimenta mai bine, fiindcă ei sunt pe săptămână aici.»
Le-am mulţumit şi i-am rugat să nu mai difuzeze nimănui c-am trecut pe
la ei. Şi, într-adevăr, n-am mers mult şi am găsit, după cum mi-a spus,
patru oameni care încărcau un cărăuş. Le dau ‘Doamne-ajută’. Îmi
mulţumesc. «Ei, cum merge treaba?» «Dacă dai din mâini, merge.» «Nu vă
supăraţi dacă vă întreb de unde sunteţi: din Frumosu? Dar mata care eşti
cu caii pari a fi de altă naţionalitate...» «Da, sunt neamţ.» «De unde?»
«Din Pojorâta.» «Dar cum de ai rămas în România, că nemţii s-au
repatriat în Germania?» «Eu n-am plecat.» «Foarte bine că îţi place la
noi, în România. Poate fumaţi careva dintre d-voastră să mă serviţi cu o
ţigară...» «Da, poftim.» Spun: «Continuaţi, ca să nu stea dumnealui prea
mult.» Aşa că i-au mai pus un butuc şi au completat încărcătura
neamţului şi, la plecare, l-am rugat să nu mai spună nimănui. «Fiindcă
eşti neamţ, am încrederea că ai să taci, n-ai să spui nimănui nimic,
adică de apariţia mea pe aici.»
Unul dintre muncitori a mers la baracă, unde avea un băieţandru care era
calman şi l-a făcut atent despre aceea că am să vin eu, să nu-i fie
frică. După aia a mai venit un cărăuş. Şi după ce l-au încărcat şi pe
ăsta, probabil a fost ultimul, c-au venit cu toţi la baracă. Şi stând de
vorbă cu ei şi văzând că sunt pansat la mână, le-am spus cum a fost
trădat şi prins un coleg al meu care a fost mers în Suliţa Moldova, unde
erau soţia cu doi copii. Şi fiind bătut într-un stil barbar, m-a
divulgat şi pe mine şi a venit un camion de securitate, m-au încercuit
şi s-a deschis foc. Dar am acţionat puternic şi am ieşit din cerc. Dar
după ce am ieşit din cerc şi m-am depărtat de locul cu pricina, am
observat că sunt desculţ: bocancii mi-au sărit din picioare, fiindcă nu
erau bine legaţi: când şi unde, n-am simţit. Şi tot atunci am văzut că
sunt rănit la mână. Mi-era rupt podul palmei. Am început să mă tratez cu
compresă cu urină, fiindcă aveam experienţa asta că urina ajută mult la
vindecarea rănilor. M-am bucurat că nu erau rupte oasele.
Între timp, oamenii au făcut mâncarea. Am servit cu toţii cina şi
analizându-i pe fiecare în parte, am ajuns la convingerea că n-ar fi
niciunul din acei criminali să-mi facă vreun rău. Şi am rămas peste
noapte la ei şi m-am uscat după cum eram tot ud.
A doua zi dimineaţa, au făcut iarăşi mâncare. Am mâncat cu toţii. Mi-au
dat toţi alimente la raniţă şi tutun şi chibrite. Unul care nu fuma a
împrumutat de la ceilalţi ţigări, fiindcă a vrut să mă servească şi el,
egal cu ceilalţi.
La plecare, le mulţumesc de ospitalitatea şi dragostea cu care am fost
primit şi îmi mai dau nişte indicaţii: «Te urci cam distanţa asta,
ajungi în plai, mergi la stânga, aproximativ cam atât, şi faci în
dreapta şi ai să dai de muntele Feredeu. Cobori şi dai în părăul
Brezii», căci pe mine asta mă interesa, fiindcă acolo aveam o femeie
care era văduvă de război. Se numea Macovei Elena. Era de 29 ani,
singură, fără copii, pe un munte, şi neavând vecini pe aproape acolo.
Puteam fi în siguranţă să pot ieşi din iarnă.
Dar n-am nimerit în Feredeu, ci l-am depăşit. S-a terminat şi plaiul ăla
şi am văzut că nu merge bine. Dar am dat de un părăuaş mic care se
scurgea la vale şi am mers şi eu după scurgerea lui, că doar m-o scoate
undeva.. Şi am coborât o distanţă cam mare şi am dat de un părău mare şi
avea un drum pe malul stâng, dar neumblat. Ei, şi atunci mi-am zis: «Ah,
părăul ăsta mă scoate numaidecât undeva ca să mă pot orienta...», ca
după vreo trei sute de metri să-mi apară în faţă o baracă de muncitori
unde de curând se terminase o lucrare. Drumul era şlefuit, cum se
căraseră buşteni.
Acum eram cam orientat unde mă aflam, fiindcă în iarna anului 46-47 am
fost angajat la fabrica de cherestea din Dămăcuşa şi am făcut servici
aici. Luam lemnul în primire de la cărăuşii care-l trăgeau din pădure,
şi pe cel care se încărca la vagoane şi se transporta la fabrică. Eu le
cubam şi le dădeam bonurile de lucru.
Mi-am zis: «Trebuie mai înainte să găsesc a doua cabană, unde eram cu
muncitorii.» Merg şi, într-adevăr, găsesc baraca de la care era o urmă
de sanie proaspăt ieşită. Când intru în baracă, găsesc încă foc, ceea ce
înseamnă că acum terminase lucrarea şi acest cărăuş plecase ultimul.
Atunci mă gândesc: «Hai să merg până unde se încărcau vagoanele.» Şi de
aici se vedea la cantonul pădurarului. Pe când eram eu acolo, eram
cunoscut cu pădurarul Ţugui X, care era fără o mână. Un om foarte
cumsecade. M-aş fi dus la el. Dar cum poţi să mergi, când nu poţi să
ştii cine poate fi acolo. Aşa că am renunţat să mai merg şi m-am întors
la baracă şi m-am dat la o parte pe coastă. M-am camuflat şi am
supravegheat baraca până a înnoptat de-a binelea.
Aşa că, după ce s-a întunecat de tot, târziu, am intrat, ştiind că după
ce întunecă nu mai circulă nimeni în pădure. Mi-am făcut focul de m-am
uscat peste noapte. A doua zi am căutat să merg pe unde ştiam că umblam
când am făcut servici aici. Dar fiindcă a fost zăpada mare, cred că nu
au mai circulat pe aici oameni din părăul Brezii. Şi pe aici era
periculos de mers, fiindcă se putea să mă întâlnesc cu miliţie şi eram
silit să-i împuşc fără somaţie, fiindcă ei ar fi căutat să mă someze, să
mă legitimeze. Aşa că am renunţat să mai merg pe acolo, să nu mai provoc
o alarmă şi pe aici. Aşa că am fost nevoit să mă întorc pe unde am
venit, deşi am avut de urcat o pantă foarte abruptă dar, cu toată
greutatea, am ajuns la creastă. Dar eram disperat. Era o ceaţă atât de
deasă, încât era aproape jumătate întuneric. Şi aşa stând şi neştiind ce
hotărâre să iau, deodată aud un lătrat de câine foarte puternic. Stau
şi-l ascult, să-mi pot da seama cam unde ar fi. Apreciez că ar fi în
părăul Purşescu: o bucurie pe mine ce nu o pot spune, căci acum eram
orientat unde mă aflu. Şi atunci mi-am zis: «Mă cobor în Purşescu,
traversez muntele Armanca şi ajung în părăul Brezii.» Mai aveam de urcat
pe alt munte şi, gata, ajungeam la locul dorit.
Dar, altă minune. Merg puţin la vale şi îmi apare o poiană în faţă: era
muntele Feredeu. Am coborât până în părău şi am mers prin pădure ca
vreun kilometru şi m-am apropiat la vreo trei sute de metri de casa
Ilenei. M-am postat într-un boschet de buhaşi, nu cumva să fie
descoperită şi să fie păzită.
Aşa am supravegheat de la amiază până spre seară, fără să observ vreo
mişcare, dar nici gazda nu se mai vedea. Atunci mi s-a părut suspect,
căci aproape să înnopteze. Vitele stăteau pe lângă grajd şi nu le băga
nimeni înăuntru. Deodată văd că apare o femeie şi bagă vitele la grajd
şi după aia pleacă acasă, fiindcă casa era la distanţă de grajd. Eu
atunci repede am coborât o pantă şi am urcat dincolo, direct la grajd.
Prima dată am controlat grajdul. După aia, m-am tras aproape de casă. Am
stat şi am aşteptat până a ieşit Ileana afară. Am strigat-o cu voce aşa
mai redusă, şi ea, când m-a auzit, m-a cunoscut. Repede a venit la mine.
Şi eu am întrebat-o unde a fost, că «eu am supravegheat casa cam de la
amiază şi nu te-am văzut. Era interesant că vitele erau afară şi nu te
vedeam ca să le bagi în grajd.»
Atunci ea a început să plângă şi să-mi spună că a fost luată la miliţie
şi au bătut-o grozav. «Dar cum de ţi-au dat drumul?» Acum, ea mi-a spus:
«Am fost lăsată singură şi am fugit de-acolo.» «Acum să-ţi spun eu de ce
ai fost arestată şi bătută. Ştii tu când am fost pe la tine cu un coleg
şi-am adus carne şi ai fiert-o noaptea şi ne-ai pregătit-o? Şi în zorii
zilei, am plecat. Ăla a fost prins în Suliţa Moldova şi ne-a divulgat şi
pe mine şi pe tine. Ei, aici nu putem sta mult de vorbă. Ai ceva de-ale
mâncării?» «N-am nimic gata.» «Uite, eu cobor colo în vale, la stogul
ăla de fân. Să-mi aduci nişte cartofi, sare şi chibrite.» Aşa că n-a
zăbovit prea mult şi a venit cu jumătate de traistă de cartofi, mere,
sare şi chibrite. Şi, de aici, am putut să-i spun tot, cum el s-a dus să
mai poată afla ce mai fac soţia şi copiii, că avea doi copii mici...”
[Precum îşi dă seama cititorul, Cozma Pătrăuceanu, din acest loc
înainte, reia, pentru ştiinţa Ilenei, povestirea prinderii lui
Constantin Gherman şi aducerea securităţii în ograda gazdei amândurora,
naraţiune publicată de noi anterior, uşor modificată datorită folosirii
unor mici fragmente din aceeaşi istorisire expusă la locul potrivit. Cu
această punere în temă, amintirile lui Cozma Pătrăuceanu se curmă
brusc.]
Mihai Rădulescu
|
