Arhitectura românească de Ziua Europei
Andrei Vartic - Basarabia
Impresii si pareri personale in FORUM
Daca te uiţi pe
harta Europei, fie şi din goana supravieţuirii, observi uşor
că prinderea Basarabiei între jocul geopolitic şi realitatea
geopolitică are de foarte mult timp semnificaţii globale. Nu
zadarnic Rusia bate cu pumnul în masă atât de năprasnic
atunci când este vorba de această fâşie îngustă de străvechi
pământ românesc, atât de sărac, atât de umilit. Şi, fiindcă
guvernanţii de la Bucureşti de după 23 august 1939 nu
înţeleg când aceste lovituri de pumn sunt trişate şi când
sunt adevărate, ei se fac a nu vedea că poporul român din
Basarabia există cu adevărat. Or, trebuie să fii chior cu
totul, vorba romnânului, ca să nu vezi ce a văzut, de pildă,
Tratatul de pace de la Paris, din 20 octombrie 1920, care a
arătat, politiceşte foarte corect şi omeneşte foarte demn,
că pentru binele păcii generale din Europa, pentru
bunăstarea ei generală, Basarabia trebuie să fie unită cu
România. De ce, aşadar, puternicii acestei lumi (cu
tragediile ei umanitare din Cecenia şi Iraq, dar şi cu
îngrăşările fără măsură ale cetăţenilor euro-atlantici) nu
permit, cu atâta înverşunare! ca micuţa Basarabie şi poporul
român din Basarabia să se reunească firesc cu România şi să
dispară de la sine un mare focar de instabilitate al
Europei?
Foto 1- Basarabia . Foto 2 - Actul Unirii cu România,
Grafica : Roca, redacţia Agero
Răspunsul cel
mai trist la această întrebare este că ţinta ruperii în două
a poporului român la hotarul lui de est (care e jumătate din
spaţiul de la Marea Neagră până la cea Baltică, aşa cum
stabilise şi Tratatul de la Paris din 1920), sângerarea
necontenită a celui mai sărac petic de pământ european, este
tocmai starea lui de rană sângerândă, tocmai starea lui de
virtuală focoasă nucleară pe capul de pod de la Tiraspol,
gata să exploadeze după 27 august 1991 în orice clipă.
Guvernaţilor României (nu şi poporului român!) se vede că le
prieşte această sângerare necontenită a 4 milioane de români
dincolo de hotarul de est al României. Cu cât mai săraci şi
mai batjocoriţi din punct de vedere etnic sunt românii din
Basarabia, cu atâta mai bine pentru realitatea pragmatică a
statutului român, se gândesc aceşti politicieni. Cu cât
clasa politică basarabeană este mai amorală, mai
zombificată, mai vândută interesului rusesc, cu atât mai
bine. Dar de ce oare atâta bine pentru ei, şi atâta rău
pentru noi, românii care trăim în Basarabia, cu voia lui
Dumnezeu apărători din totdeauna a neamului românesc?
Cel mai prim
răspuns la această întrebare este că nenorocirile e bine să
se întâmple altora. Tunul războiului şi jeluirea celui
flămând este bine să bată în altă ţară. Dar, totuşi, destul
de aproape, aşa ca sătulul şi bine spălatul să audă cum bate
tunul şi cum se înghesuie păduchii pe sărmanul (cu părere de
rău, român) din ţara de alături (cu părere de rău –
Basarabia, pământ românesc). Al doilea răspuns este cel
geografic: făşia îngustă a Basarabiei, jumătate din distanţa
de la Marea Neagră la cea Baltică, joaca rolul de hotar nu
doar între civilizaţia de tip euro-apusean şi cea de tip
euro-răsăritean (polarizate încă din paleoliticul cel
primordial), ci şi între cele două şi răsăritul exploziei
demografice, demonizat de iluzia bunăstării apusene. Aşa
Basarabia filtrează valul nomadic al răsăritului nu doar
pentru a întări securitatea Uniunii Europene, ci şi pentru
cea a Rusiei Federative şi a Ucrainei, în devenire ca stat
naţional. Al treilea răspuns este cel al scenariilor
războaielor virtuale, pe care Dick Cheney le-a developat la
recentul sumit de la Vilnius, când a arătat din deget şi
Rusiei, dar şi Uniunii Europene, şi lui George Bush. Or, în
perspectiva unei aprinderi a fitilului războiului în această
o jumătate de hotar de Europa, care e Basarabia cea
românească, cele mai multe rachete ruseşti şi americane se
vor ciocni de asupra Basarabiei. Capul de pod rusesc de la
Tiraspol, răşchirat cu voia de zombi a lui Voronin, şi pe
malul drept al Nistrului, nu este doar o simplă prezenţă
militară a Federaţiei Ruse pe un pământ pe care ruşii îl vor
cu îndărătnicie al lor, ci o realitate geostrategică de
ordinul cel mai superior. Fiindcă fără făşia de pământ a
Basarabiei influenţa militară rapidă a Rusiei în zona
Balcanilor şi a Mediteranei devine imposibilă (drept dovadă
poate servi şi uriaşa ambasadă a Rusiei de la Chişinău, una
din cele mai mari din lume). Şi cât timp nu se va schimba
actuala generaţie de arme, iar asta se va întâmpla pe la
2030, va fi foarte greu de împins Rusia de la Traspol. Că
strămoşii noştri s-au gândit adânc şi la aceste lucruri,
inclusiv la evoluţia armelor şi la arta războiului, se vede
măcar în felul cum au zidit, cedat, dărâmat, recucerit sau
rezidit cetăţile noastre de pe Nistru... Şi, în fine, rămâne
aiurirea cu strategii de securitatea naţională a
politicienilor de la Chişinău şi Bucureşti, care se tem şi
de Rusia, şi de SUA, şi de UE, şi de păduchii interni, şi de
revărsările de ape interne, şi care mai vor să lase şi
nepoţilor destula avere ca să trăiască fără a munci. Aceşti
politicieni, cam toţi pe care i-am avut după alt 23 august,
cel din 1944, corupţi, ateişti, amorali, caută interesul
naţional al României numai în încâlcitele jocuri geopolitice
ale marilor puteri. Există o logică şi a acestor căutări.
Dar cel care a proiectat biserica Mănăstirii Hurezi (şi el a
fost un arhitect genial), anume acela a ascultat (că de
altfel nu era cu putinţă construcţia) şi pe Brâncoveanul, şi
pe Mitropolitul, şi pe duhovnicii din stâncile Dealului
Ulmului de pe care Hurezi se vede ca o navă sclipitoare a
întregii umanităţi. Dar şi răsunetul vechilor construcţii de
piatră ale dacilor, aşa cum se mai oglindeau ele pe la 1690
în casa munteanului din aceste locuri, cu etaj şi preafrumos
pridvor, şi transcedentali stâlpi, şi mai ales, neasemuite
şiraguri de figuri geometrice din care Brâncuşi a şi pus
salbă estetică secolului XX.
Aşa a înţeles
Brâncoveanu să descrie, prin biserica cu pridvor de la
Hurezi, interesul naţional al poporului român la un secol
(să nu uităm lucrul acesta) după efortul unificator al lui
Mihai Viteazul, şi la doua secole după marile biruinţe ale
lui Ştefan cel Mare contra lui Mahomed al II-lea, cel mai
puternic împărat al vremii. Dar şi Ştefan a scris
letopiseţul interesului naţional al românilor tot în
arhitectura şi pictura unor biserici... Or, aceasta este
întrebare întrebărilor: cum trebuie să fie arhitectură
edificiilor pe care trebuie să le ridice actuala elită a
poporului român, pentru a nu dispărea tot poporul român în
găurile negre ale viitorului? Gândul care rezonează cel mai
dintâi cu această întrebare este că în noile condiţii ale
lumii, când tunurile nu se mai trag cu boii, arhitectura de
azi a poporului român pentru necesitatea fiinţării lui în
ziua de mâine, nu mai poate trece peste făşia de demnitate
şi sacrificiu care este Basarabia, unde, atât de fantastic,
marea majoritate a bisericuţelor de lemn de până la
cotropirea ruşilor în 1812, aveau şi pridvor de Basarabi,
dar şi turn de veghe de Muşatini. De pe Dealul Ulmului se
vede ca în palmă mănăstirea Hurezi, de pe stânca Nistrului
se vede şi Bagdadul, şi Moscova, şi Teheranul, şi Kievul (pe
care l-a înobilat Petru Movilă), ba chiar şi îndepărtata
China (pe care a explorat-o la timpul lui spătarul Nicolae).
Şi, misterios lucru, oglindirea acestei privelişti,
apocaliptice azi, are loc tocmai în fantasticul pridvor de
la Hurezi, unde omul şi Divinitatea, după tradiţia ortodoxă
românească, şi-au dat întâlnire pentru un destin care, din
câte se vede, are nevoie şi de sacrificiul Lui, şi de
suferinţa noastră.
Andrei
Vartic
Basarabia
