|
 ARMÂNUL
NU CHIARÎ
Valentin TAŞCU
Orgoliul de a fi armân există, ca şi la evrei, după
multe generaţii, pe filiera cea mai îndepărtată. Ceva cât de cât pe
linie paternă sau maternă, prin înrudiri vagi şi adesea aparţinând mai
mult legendelor de familie decât vreunui arbore genealogic exact (pentru
că aromânii na-u cultivat vocaţia nobiliară, ci pe cea mai înnobilantă a
demnităţii şi tăriei de caracter, contând mai sigur pe o creştinească
egalitate şi nu pe ierarhiile subterane), face ca persoana care le află
să fie mândră de acestea. Unul dintre ei, poetul venit din Turia
grecească, Teohar Mihadaş, poate fi exemplar pentru destinul acestei
minorităţi de onoare, care şi-a făcut întotdeauna un titlu de glorie
chiar din aceasta.
Destinul armân a fost mai degrabă crunt şi crud, invidiile celorlalţi
din vecinătate conducând la răzbunări şi gânduri negre, chiar şi atunci
când n-a existat vreo justificare. Peste tot unde au fost sau unde i-a
trimis soarta, alungaţi sau doar transhumanţi, s-au impus ca model de
conduită, de abilitate în obţinerea prosperităţii, au trezit antipatii
şi li s-au pus stavile adesea necinstite. Teohar (darul lui Dumnezeu din
greacă, deci ceea ce înseamnă Bogdan pe linie slavă) şi Mihadaş (nume
foarte evreiesc, care înseamnă ceva ce am uitat în ivrit, dar e clar că
înseamnă, parcă “mai mult”, în fine, nu are importanţă, decât pentru că
evreii i-au revendicat adesea pe aromâni, poate pentru superiorităţile
lor dovedite), a plecat alungat de greci din nişte munţi (Pind) pe care
i-a îndrăgit şi pe care i-a început prin a-i cânta în versuri. Nu făcuse
rău nimănui, dar asta nu conta. A venit spre confraţii români cu aceeaşi
inimă deschisă, dar a fost primit la fel de rău. Tânăr şi deja asuprit
de simţul onoarei absolute, a refuzat să se alieze atât cu fasciştii,
cât şi cu comuniştii. Oricare ar fi rămas victorioşi, l-ar fi dat pe
mâna călăului. L-au judecat atunci comuniştii şi l-au întemniţat 7 ani,
fără culpă, numai pentru că i-a înfruntat. La fel s-ar fi întâmplat şi
dacă biruitori ar fi fost ceilalţi. Închisoarea a făcut-o mai mult
pentru că, afemeiat cum sunt mai toţi armânii, în ciuda spritului lor
puternic familist, a făcut curte unei june bistriţence, al cărei tată
s-a nimerit să facă parte din celebra grupare anticomunistă a “sumanelor
negre”. Anii de temniţă grea, pe la Aiud şi canal i-a primit cu zâmbetul
pe buze, aşa cum reiese din singura carte cu adevărat de sertar care s-a
tipărit (de către mine la Editura mea “Clusium”) după 1989. Nici după
acest ani destinul nu i-a fost mai generos, avînd de suferit alte şi
alte invidii. Teohar mi-a fost mai apropiat şi l-am urmărit mai
îndeaproape, i-am chiar folosit predestinărilor. Iată, la editura
amintită şi la ziarul ei care a făcut vâlvă în primii ani
postdecembrişti (“Atlas – Clujul Liber”) l-am adus ca preşedinte
onorific al Casei de editură (cea dintâi din ţară, singura înffinţată în
chiar decembrie, 26, 1989), pentru că, având noi tendinţe de opoziţie la
ceea ce începuse deja să se arate păgubos, aveam nevoie de un
port-drapel. A primit cu curaj şi demnitate, deşi l-am avertizat că va
încasa destule picioare în fund, dar că el era obişnuit cu aşa ceva, iar
eu trebuia să rămân în umbră, ca să pot să ţin sus steagul la nevoie (şi
au fost destule nevoi). A fost chiar dat în judecată de un procuror,
Nicoară, pentru calomnie de presă, proces pe care evident l-a pierdut,
tot cu zâmbetul pe buze, dar amenda de cam 5000 de lei i-am plătit-o eu,
prin editură. Poate că mă înşel, dar cel care l-a învins pe marele poet,
veştejindu-l încă o dată, este azi prefectul judeţului Cluj, cel puţin
după nume.
Greu de imaginat o asemenea personalitate, care venea des la mine
(conduceam casa respectivă de editură) şi mă ruga să-i suspend renta pe
care i-o stabilisim, pentru că zicea el că nu face nimic pentru ea.
Oricum, suma respectivă, de altfel modică, o preda nedezminţit celor doi
nepoţi ai lui cu nume, evident, aromâneşti. Nu l-am ascultat,
asigurându-l că a făcut destul şi că o merită.
De murit, a murit cu egală demnitate, refuzând să ia medicamentele care
l-ar fi putut ţine în viaţă, pentru simplul motiv (ca la eschimoşi sau
la şamanii amerindieni) că l-au lăsat la 78 de ani puterile şi nu mai
suporta să devină o povară pentru el însuşi şi pentru cei din jur. Presa
clujeană l-a omagiat oarecum inspirat, titrând “A plecat haiducul! Şi
i-a publicat o fotografie foarte vie şi deloc împăcată cu soarta.
Cam aşa a fost şi istoria generală a aromânilor. Diverse teorii i-au
alungat fie din nord spre sud, fie dinspre nord spre sud, la mijloc
fiind Dunărea şi Carpaţii. Mai sigur e că i-au tratat cu ură grecii,
care nu că vroiau să-i extermine (deşi cereau aceasta prin presa anilor
70 chiar, pe vremea puciului generalilor), dar vroiau să-i asimileze,
să-i grecizeze cu orice preţ, aducându-le astfel un sângeros omagiu.
Nici în Serbia, nici în Bulgaria nu au fost mai iubiţi, pentru că pe
unde ajungeau, fiind alungaţi din averile lor originare, îşi refăceau
repede bunăstarea, iată aceasta trezea invidie. Într-o carte despre
aromânii izolaţi în sudul Bulgariei, un comentator român, Gh. Sp.
Popescu a dat dovada omagiului invidios al localnicilor. Întrebând de ei
prin satele în care se spunea că trăiesc, asta în ultimele decenii,
bulgarii răspundeau cu o înciudată apreciere: “acolo unde sunt cele mai
arătoase case, acolo trăiesc valahii!” Nici românii-români n-au fost şi
nu sunt prea calzi cu armânii, din moment ce aproape i-au uitat prin
văgăunile Balcanilor, ale Pindului sau în îndepărtata Istrie.
De unde oare această rezistenţă nesfârşită la loviturile soartei? Cum
s-au ridicat din nou şi din nou după ce li s-au năpăstuit civilizaţiile
înfloritoare de la Moscopole şi Bitolia, din Veria şi Skopje, din Fiume
şi Dobrogea românească? Dacă l-ai fi întrebat pe Mihadaş aceasta ar fi
răspuns cu trei degete: familia, cinstea şi credinţa. Familia era
biserica lor, pentru că bisericile li se dărâmau, periodic, ca-n
Meşterul Manole (meşterul însuşi părând a fi fost, după nume, armân).
În familia mea rămăsese poveste că armânul nu căra bagaje. Le lăsau în
grija femeilor, aprigelor armânce, pentru că ei mergeau în faţă, cu
puştile gata să apere onoarea acelor femei. Armânul mai degrabă murea
decât să rabde a-i ofensa cineva muierea, dar de regulă nu murea.
Cuvântul de onoare şi ţinerea lui au fost şi mai sunt legi nescrise
pentru ei şi aşa au câştigat de fiecare dată, ridicându-se prin cinste
din josul unde îi arunca necinstea altora.
Credinţa ortodoxă, cel mai adesea sobră, ca şi pornirea patriotică, i-a
dat tăria şi starea de dreptate.
Iar peste toate cele trei, ar fi zis Teohar, strângând cele trei degete
în pumn, a fost limba strămoşească, armâna. În general alte popoare au
ridicat imnuri de slavă limbilor lor, numai aromânii i-au dedicat un
majestuos blestem: “Blăstem mari s-aibî n-casă/ Cari di limba-a lui
s-alasî.// Cari ş-lasă limba lui/ S-lu ardă pira-a focului,/ Să s-dirină
yiu pri loc,/ Să-li si frigă limba-n foc.” – aşa grăieşte verşul
înverşunat al lui Costa Belimace, în ceea ce a devenit un fel de imn
neoficial, dar sfânt, al aromânilor, Dimândarea părintească, pe care de
fiecare dată pe unde se ducea cu gând scriitoricesc, Teohar era pus s-o
rostească, cu un avânt actoricesc demn de toată lauda.
S-a mai şi exagerat, unii cercetători, aprigi şi ei, ca toată naţia,
trăsătură naturală a armânilor, mai susţin că armâna ar fi limbă aparte
şi că din ea s-a născut până şi… limba latină. Nu se poate lua aceasta
în seamă, dar se reţine pentru demnitatea cuvântării, una din cele
pricini pentru care, în ciuda vicisitudinilor sorţii, aromânii au
supravieţuit. Pentru că respectul pentru limba maternă, care sună destul
de straniu şi pe alocuri străin de uşurătatea altor limbi, a generat în
primul rând cultură în trăinicie. Iubind cartea, învăţătura şi rosturile
lor înţelegându-le, aromânul a supravieţuit şi va supravieţui prin ele
şi dacă s-ar întâmpla să dispară. Încă o mândrie care provoacă invidii
şi duşmănii, deşi n-ar trebui, ci dimpotrivă, ar trebui să nască elogii,
este uriaşa listă cu mari personalităţi. Teohar zicea şi el, dar mulţi
sunt de acord şi chiar lărgesc lungul şir de nume: Andrei Şaguna,
Zaharia Carcalechi, Asthanasie Marienescu, fraţii Mocioni, apoi Blaga,
Goga, poate şi Eminescu, un pic din Sadoveanu, clanul Papahagi (Tache,
Pericle, Marian), Theodor Capidan, familia Nasta, Iorga chiar, ca să nu
mai amintim pe contemporanii Toma şi Matilda Caragiu, Ion Caraion, Ion
Caramitru, Ion Pacea, Nicu Saramandru, Gheorghe Caragiani, Hristu
Cândroveanu şi de ce nu, cel mai popular, cel considerat regele
fotbalului românesc Gheorghe Hagi. Iar lista este mult mai bogată.
Dar nu numai pe lumea românească, ci şi pe celelate lumi unde s-au
adăpostit, au dat valori: Vanghelis, eroul naţional al grecilor, se pare
că şi fostul preşedinte Costa Caramanlis, cei doi fraţi bulgari care au
înfiinţat universitatea sofiotă, albaneza Maica Thereza (Premiul Nobel
pentru pace), marele dirijor de la Berlin Herbert von Karajan,
parizianul Constantin Tacu (unul dintre cei mai renumiţi editori din
lume), americanul Tiberiu Cunea, nemţoaica Kirata Iorgovan-Mantsu şi
câţi şi mai câţi.
Cu asemena tării şi trăinicii se câştigă veşnicia, nu se moare: armânu’
nu chiară – zice el şi se încruntă, în acelaşi timp cu zâmbet discret,
aşa cum arată în eternitate chipul regretatului Teohar Mihadaş.
Valentin TAŞCU
P. S: Cine va cuteza să citească romanul
subsemnatului, Miluta, apărut la 2004, va constata că acest destin este
asemănător şi pentru personajul său, în care autorul se recunoaşte în
mare măsură pe sine
|
Comentarii de la cititori |
|
