ATACUL DE NOAPTE - ANIVERSARE - 550 de ani

16 spre 17 iunie 1462, undeva lângă Târgovişte. O noapte ca smoala se aşterne peste tabăra turcească. Aprigul Ţepeş pătrunde pe nesimţite în lagărul duşmanilor Creştinătăţii. Deodată, din bezna de nepătruns, răzbat strigătele de luptă ale celor 7.000 de oşteni români ce-l însoţeau în temerara-i expediţie.Portretul lui Vlad Ţepeş din castelul Ambras, Innsbruck (Tirol, Austria). Buimăciţi de somn, osmanlâii ies din corturi punând mâna pe arme. O groază imensă li se întipăreşte pe chipuri, atunci când constată cu uimire, că ce-i care-i atacau, păreau a fi la prima vedere de-ai lor (Dracula avusese geniala idee de a-şi îmbrăca luptătorii în haine turceşti). Începe un măcel incredibil. Deruta semănată în rândul necredincioşilor, face ca aceştia să se ucidă între ei, adăugându-se astfel noi victime la cele făcute de vitejii valahi. Diabolicul Ţepeş, răspândind moartea cu propria-i mână printre adoratorii lui Allah, îşi croieşte drum spre cortul sultanului. Norocul i-a surâs însă lui Mohamed al II-lea, „fiul Dracului” nimerind din greşeală în cortul unui paşă. Realizând confuzia, el îşi va revărsa întreaga ură asupra acestuia, ucigându-l.

Ivirea zorilor îl determină pe bravul voievod să poruncească retragerea. În urma lor, românii lasă prăpăd. Mii de morţi împânzesc tabăra otomană iar din toate colţurile ei se aud gemetele înfiorătoare ale puzderiei de răniţi. Sultanul, care atâta timp cât durase atacul a stat ascuns, îşi dezlănţuie furia neputincioasă, pedepsindu-şi paşalele. Ceea ce încă nu ştia, era faptul că-l va mai aştepta o surpriză neplăcută. Peste scurt timp, în cursul zilei de 17 iunie, la intrarea în Târgovişte va avea parte de un adevărat coşmar, atunci când înaintea ochilor i se va înfăţişa celebra pădure de ţepi a necruţătorului adversar al Semilunei. Abia acum realizează „Cuceritorul Constantinopolelui” unde-i erau miile de supuşi daţi dispăruţi în urma cumplitei încleştări derulate în noaptea ce trecuse.

În anul 1459, padişahul Mahomed al II-lea, stăpânitorul Imperiului Otoman, îi cere domnitorului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, haraciul neplătit de trei ani şi „50 de copii cu tot atâţia cai”[1], pretinzându-i să se prezinte personal pentru „închinăciune” la Sublima Poartă[2]. Considerând un abuz toate aceste pretenţii, Vlad Ţepeş le va respinge, ba mai mult (după unele izvoare), se pare că n-ar fi imposibil ca acum să fi bătut în cuie turbanele pe capetele insolenţilor soli[3]. Această atitudine îl va determina pe Mahomed al II-lea să întreprindă o serie de acţiuni ostile împotriva intransigentului domnitor valah. El ordonă, printre altele, lui Hamza Paşa Ceakîrdjîbaşi, beiul de Nicopole şi secretarului său grec, Katavolinos, în iarna anului 1461-1462, să-l prindă prin orice mijloace pe nepotul  lui Mircea cel Bătrân şi să-l ducă la Istanbul[4].

După cum bine se cunoaşte, Vlad Ţepeş reuşeşte să dejoace planurile turcului şi din „vânat” devine „vânător”, capturându-i pe cei doi demnitari ai Înaltei Porţi, care vor cunoaşte înfiorătoarea pedeapsă a trasului în ţeapă[5]. Cu această ocazie (probabil în ianuarie 1462), aprigul Dracula cucereşte Giurgiul şi, apoi, trecând Dunărea pustieşte, într-o campanie fulgerătoare, tot malul drept al bătrânului fluviu până la vărsarea acestuia în Marea Neagră (pricinuind cu această ocazie mari pagube garnizoanelor turceşti din cetăţile dunărene)[6].

Într-o scrisoare trimisă la 11 februarie 1462 lui Matia Corvinul, regele Ungariei, domnul român descrie evenimentele, arătând că în aceste împrejurări au fost ucişi (cu siguranţă) 23.884 de musulmani, numărul celor morţi cunoscându-se cu precizie datorită strângerii capetelor tăiate, aşa cum aflăm din „catastiful” anexat de Vlad Ţepeş scrisorii (de fapt un adevărat buletin de război) expediată de el monarhului de la Buda. În continuare Dracula precizează, însă, următoarele: „iar cele de mai sus sunt numai numele morţilor ale căror capete şi semne au fost aduse dregătorilor noştri aşezaţi în toate părţile. Cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora nume nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi”[7]. Prin urmare numărul turcilor ucişi fiind, probabil, mult mai mare. Cu această ocazie aflăm, dintr-o altă sursă, faptul că Vlad Ţepeş „pe alţii, care sunt creştini, i-a mânat şi i-a aşezat în ţara sa”, ceea ce înseamnă că incursiunea lui la sud de Dunăre a fost urmată de o strămutare a unui părţi din populaţia bulgărească pe teritoriul Ţării Româneşti[8].

La sfârşitul lunii martie, acesta, însoţit de 30.000 de războinici pătrunde în Dobrogea[11]. Dornic să se evidenţieze, încalcă instrucţiunile stăpânului său, şi iniţiază o incursiune dincolo de marele fluviu, sperând ca printr-o acţiune rapidă să-l înfrângă singur pe răzvrătit. Lăsând 12.000 de soldaţi în garnizoanele de pe malul dobrogean, va trece Dunărea în timpul nopţii cu restul oştirii sale, pe la Brăila[12]. După incendierea cetăţii dunărene, ordonă cetelor de akângii să pornească la pradă, în interiorul ţinuturilor estice ale Ţării Româneşti. Cu această ocazie sunt incendiate şi jefuite numeroase aşezări, fiind înrobiţi aproximativ 10.000 de localnici[13].

Abilul voievod intră în acţiune abia când otomanii împovăraţi de pradă, trec în Dobrogea. Avangarda turcă (alcătuită din 1.000 de luptători), condusă de marele vizir, era, deja, ajunsă dincolo, când Ţepeş în fruntea a 5.000 de călăreţi, împărţiţi în mai multe pâlcuri, porneşte pe neaşteptate un puternic atac asupra taberei turceşti rămase fără căpetenie. Modul facil în care este stopată mica oştire valahă (care simulează o retragere în pripă) îl determină pe Mahmud Paşa să revină pe malul stâng şi să se lanseze în forţă pe urmele ei, căzând astfel în capcană[14].

După îndelungate pregătiri, urdia otomană se va pune în mişcare şi ajungând la Dunăre, începe forţarea acesteia, la 4 iunie[20]. După ce un timp se opune trecerii otomanilor, Vlad Ţepeş se retrage din faţa puhoiului turcesc, nedorind să se angajeze într-o confruntare directă cu un inamic superior numeric. Otrăvind fântânile, ascunzând grânele, pârjolind totul şi hărţuind permanent inamicul, răspândeşte setea, foamea şi groaza în rândurile acestuia. Pe măsură ce înainta, oastea invadatoare se împuţina văzând cu ochii. Pentru a se proteja împotriva raidurilor nocturne ale înverşunatului Ţepeş, turcii îşi fortifică taberele şi-şi dublează străjile[21].

În noaptea de vineri, 16 spre 17 iunie 1462 (după toate probabilităţile pe la ora trei dimineaţa), Vlad Ţepeş va ataca (în fruntea a cca. 7.000 de oşteni călări) puternicul lagăr otoman de lângă Târgovişte. Factorul surpriză este asigurat prin anihilarea santinelelor, folosirea ca şi călăuze a unor căpetenii duşmane capturate anterior şi echiparea oştenilor români în uniforme inamice[22]. Iată ce spunea Nicolae de Modrussa, la acea vreme reprezentantul Papei de la Roma pe lângă Curtea regală a Ungariei (deci un contemporan al lui Ţepeş) despre incredibila faptă de arme a valahilor conduşi de Vlad Ţepeş: „În tot cursul nopţii, alergând ca un fulger în toate direcţiile au făcut mare măcel”[23]. După unele izvoare au fost ucişi peste 30.000-35.000 de turci, românii neînregistrând nici un mort, doar răniţi (însuşi Ţepeş fiind uşor rănit la cap)[24].

Potrivit tuturor izvoarelor vremii (cu excepţia, bineînţeles, a cronicilor turceşti) otomanii au suferit o grea înfrângere, astfel încât, „pierzând în acea noapte orice încredere în privinţa armatei sale, sultanul a părăsit în ascuns tabăra, luând-o la fugă în chip ruşinos”[27]. Atunci când a revenit, la insistenţele sfetnicilor lui, în tabăra sa, Mahomed al II-lea a constatat cu groază „marile pierderi suferite de ai săi”[28] şi prin urmare „s-a grăbit să se întoarcă pe unde venise”[29], poruncind retragerea generală a forţelor sale armate peste Dunăre[30], în aşa grabă încât la 11 iulie 1462 el se afla, deja, la Adrianopol[31].