Aurel Gheorghiu Cogealac şi lumea fascinantă a basmului românesc

Julia Maria Cristea – Viena

Impresii si pareri personale in FORUM

De multe ori cuvintele sunt prea palide ca să reprezinte tumultul sufletului. Atunci clocotul lui irumpe în sunete, în culoare şi lumină, în nuanţe şi forme, ce dau zeci de interpretări, în pânze în care regăsim trăirile, coşmarurile sau visurile unui creator. De multe ori, aceste imagini nu le înţelegem, căci noi, pe noi înşine nu ne putem întotdeauna înţelege, şi atunci încercăm să le comparăm prin analogie cu X sau cu Y, pentru a le da un anume loc într-un „ansamblu”, uitând că de fapt, fiecare dintre aceste pânze reprezintă o anume ipostază a unui anume suflet. L-am cunoscut pe pictorul Aurel Gheorghiu Cogealac şi pânzele lui m-au făcut să mă întorc în lumea basmului românesc, a mitului, a personajelor fantaste cu dimensiuni ce depăşesc realul, o lume paralelă între vis şi realitate. Un tânăr ce a plecat din satul său natal Cogealac, dar nu l-a părăsit, ci l-a luat cu el în numele adoptat şi în lumea basmelor, lume care găseşte în pânzele sale cu valenţe ca la nimeni altul din branşă.

- Spune-mi Aurel, a fost grea desprinderea de „vechile dimensiuni” şi intrarea în lumea artei?

- Nu, a fost un proces de evoluţie treptată. In copilărie, eu nu eram mai bun la desen decât ceilalţi fraţi ai mei; eram acasă 5 fraţi - 3 fete şi doi băieţi. Tatăl meu era paznic la CAP şi o mare bucurie a lui era desenul şi scrisul şi astfel era solicitat de oamenii din sat să le scrie cereri şi numele pe cruci, la înmormântări. Chiar şi preşedintele CAP - ului care avea mari probleme cu scrisul şi caligrafia, apela la el. Pentru că avea o constituţie fizică şubredă, era paznic la câmp, astfel, avea timp destul, pentru preocupări care ii erau foarte dragi: făcea studii de vaci, cai, căruţe, grăjdari, modela jucării din lemn iar eu eram atent la toate aceste preocupări ale lui şi încet, încet, am început să fac din ele o mare pasiune.. Pasionându-mă, am învăţat să observ şi să-mi dezvolt abilitatea, desenând animale în mişcare. Combinarea culorilor a fost mai dificilă, acestea se lăsau greu seduse şi mă pândea această luptă cu ideile, cu compoziţia. Este important să ştii când să începi şi când să te opreşti. Mult mai târziu, la 23 de ani, în 1990, am realizat că pictura este raţiunea mea de a fi şi m-am dedicat ei întru totul. Aşa, pur şi simplu, surprinzându-mi familia şi prietenii. Era o necesitate imperioasă. Era ceva din mine care trebuia scos la iveală, aşa precum clocotul apelor ce trebuie să se reverse din adâncuri. Am avut noroc. Din 1994, când am debutat la Fundaţia "Harry Tavitian"din Constanţa, am avut aproape anual expoziţii personale, în unii ani, chiar de mai multe ori.

- Cum ar fi de exemplu?

- S-o iau cronologic : 1996 la Galeriile "Jean Louis Calderon - Bucureşti şi la Galeria "Arta" din Sibiu. Anul următor a fost mai rodnic, având trei expoziţii la Galeriile din Bacău, Tg. Jiu şi Râmnicu Vâlcea. În 1998 la Bucureşti, apoi la Cluj-Napoca, pentru ca în 2001 să fiu acceptat peste hotare la Galeria "Peti-Wohlen"- Elveţia şi la "Tamzara"- Paris, în 2004 la Budapesta, iar între timp, de două ori la Bucureşti şi la Braşov.

- Este un succes real, considerând că doar după patru ani de investigare a acestei lumi a formelor, culorilor, simbolurilor, a muzicii şi poeziei transpuse pe pânză, ţi s-au oferit astfel de ocazii.

- Ca să fiu sincer, consider că am avut « o stea norocoasă », care (cel mai ades) este decisivă în viaţă. Aş fi putut să rămân complet în anonimat, dar viaţa mi-a dat o şansă

- Sau poate talentul ?

- Păşeşti pe um tărâm incendiar. Realizezi că mi-e greu să vorbesc sub acest aspect despre mine, dar în general ai nevoie de o şansă pentru a te putea afirma. De obicei meritele le descoperă generaţiile următoare.

- În ascendenţa ta, consideri că au avut un rol important criticile ?

- În cea mai mare parte, m-au făcut cunoscut. Cred că mulţimea metaforelor alambicate, bombastice, au stârnit curiozitatea. Am fost asemuit cu Chagal, tematica mea este fantastică cu reminiscenţe surrealiste, folclorice, ori ultra abstracte, am o virilitate flamando-germană, alambicată de un umor neaoş. ( a se vedea site-ul www.cogealac.ro) Criticul Marcel Chirnoagă mă intuieşte poate cel mai bine: plin de "haz şi dramatism", "cu totul excepţional", un bun povestitor de basme si realităţi ce-mi aparţin. Ideea e că aş fi un inţelept ţăran, care nu se jenează să vă impărtăşească bucuria lui de a picta.

- Te-au influenţat critica şi sugestiile? Te-au surprins aprecierile? Cum spunea regretatul Ion Irimescu - criticii dau dimensiuni şi interpretari la care creatorul de artă de multe ori nici nu s-a gândit.

- Nu m-au influenţat.

Critica poate să aibă oarece influenţă, în sensul că te obligă să fii mai atent, dar şi aşa te pierzi apoi în labirintul complicat al metaforelor, în care practic nu te recunoşti. De schimbat însă e mai puţin probabil să te schimbe, eu pictez aşa cum sunt, cum simt, cum visez, cum năzuiesc, cum mă consum, cum ard şi cum renasc, ca pasărea Phoenix, din propria ei cenuşă. E actul normal de creaţie, asemănător cu chinurile mamei când copilul bate la porţile vieţii, cerându-i impetuos să-i deschidă.

- Ce părere ai, critica în artă este constructivă sau distructivă? E o întrebare dificilă? Dar ştiu că fiecare apariţie ieşită din tiparele stereotipe stârneşte valuri mari, talazuri în care practic poţi fi înecat. Cele care nu stârnesc critici violente, de obicei nu reprezintă nimic. Crezi că este prea vulnerabil pentru tine, dacă ating acest aspect?

- Comentariile de artă fac bine. Este bine pentru artişti să aibe a face cu o critică cât mai sinceră; şi atunci, critica vine şi incearcă să decodifice opera. Eu cred că este constructivă, oricare ar fi aprecierea - pro sau contra (în măsura în care nu este răuvoitoare gratuit, căutând numai greşeli de tot felul, pentru că aceasta se autoexclude). Orice vorbire despre artist şi opera sa sunt binevenite. Dar, referitor la valurile stârnite, în timpurile noastre, în societatea de consum, des se întâmplă ca reclama ostentativă să deformeze valorile în sens pozitiv sau negativ. Chestia cu “Hainele Împăratului”.

- Pentru că ai citat un basm, poţi să-mi spui ce te-a determinat să abordezi atât de evident lumea eposului popular român, lumea basmelor?

Oamenii au nevoie de poveşti şi eu am încercat în continuare să trezesc gândurile, simţirile curate, uitate, atrofiate de o societate din ce in ce mai vitezomană, grăbită spre propria pieire. Pe vremea copilăriei, eram ahtiat să aud poveşti de viaţă, deosebite, şi imaginaţia mea construia în urma unei astfel de istorisiri, a vecinilor mei, mult mai in vârstă. Astfel, ascultam despre copilăria lor plină: joaca, superstiţiile, munca timpurie. Eu citeam pe atunci o sumedenie de cărţi cu legende istorice şi basme româneşti şi vedeam şi povestirile reale de viaţă, învăluite în aceeaşi atmosferă de poveste. Am crescut la ţară, în lumea acestor basme şi recomand fiecăruia să le recitească pentru a-şi aduce aminte câtă înţelepciune, echilibru, bun simţ, decenţă, simţ al dreptăţii şi multe, multe alte calităţi au avut strămoşii noştrii, cei care ne-au lăsat aceste basme spre aducere aminte, aşa precum “Învăţăturile lui Neagoie Vodă Basarab către fiul său Teodosie”.

- Crezi că basmele reprezintă doar anii copilăriei?

- Cred că ele reprezintă o constantă în viaţa unui om. Dacă au apărut însă in momentul copilăriei, rămâne mereu nevoia de basm, de miraculos, de minunat, de frumos. În mare parte, basmele reprezintă visele, imaginaţia anilor copilăriei, un punct de reper pentru formarea şi pentru filosofia de viaţa a adultului - artist in cazul meu - şi tare mi-e dor de acei ani.

-Eşti caracterizat de către critici ca un “narator plin de umor”, plin de vigoare, folosind constant simbolurile pentru a întări semnificaţia imaginii.

- Oamenii de la ţară vorbesc in general prin pilde, vorbe de duh, zicători, proverbe, iar eu încerc să ghidez privitorul spre mesajul pe care vreau să-l transmit, prin simboluri, semne grafice, cu fantasticul inspirat din basmele noastre şi din viaţa trăită şi povestită de bunici, despre strigoi, iele, spiriduşi, diavoli, sfinţi deghizaţi, apariţii de icoane făcătoare de minuni, spre îmblânzirea demonilor.

- Să înţeleg că dai o conotaţie mai mult autobiografică “lucrării”tale.?

- Da… mi-a plăcut cum ai inlocuit cuvântul “opera” cu “lucrarea”, căci despre asta este vorba. Artistul nu are decât o singură lucrare, căreia îi dedică toată viaţa. Să fiu mai explicit: sunt aceleaşi intrebări puse în anii copilăriei şi pe care mi le pun şi acum dar având noi dimensiuni, o altă complexitate. Cred că este vorba de un dialog la şevalet - între copil şi adult. Se vede în felul în care tratez anumite subiecte: adultul mai raţional, mai moralist, care ia atitudine vis-ŕ-vis de mediul în care trăieşte, iar copilul vrea să se joace şi să viseze.

- Cred că ai anume preferinţe în dorinţa ta de a te exprima prin tipologia simbolului.

- Ai dreptate, folosesc unele simboluri mai des: pasărea-zbor-libertate, pomul cu rădăcinile lui bine înfipte în pământ, cu coroana bogată de fructe de tot felul. Cocoşul, folosit în unele compoziţii ca simbol de trezire, bărbăţie; vezi numai faptul că la ţară, dimineaţa, când cântă cocoşul, oamenii se pregătesc să plece la câmp. Apoi, folosesc uneori animale, ca să descriu mai elocvent unele caractere umane, ducând privitorul cu gândul la fabulă. Tot aşa, încerc să realizez echilibrul bine-rău, conform unei viziuni creştine: pe de o parte – oaie, vacă, cal, măgar etc., pe de altă parte: porc, pisică, corb, şarpe etc. Mă fascinează acele câmpuri desprinse din realitate, care merg către basm, către imaginar, cu şiruri de oameni ce lucrează preocupaţi doar de pământ...

- Pasărea ocupă un loc aparte în unele tablouri.

- Am fost şi sunt mereu fascinat de uşurinţa zborului la păsări. Şi tot în copilărie, mă visam zburând de multe ori, şi eram cumva convins că odată voi putea zbura, spre stupefacţia vecinilor. Acum, mă simt ca o pasăre într-o colivie bine zavorâtă şi aştept momentul

de a o zbughi

- Pomul este un leitmotiv, ca un Axis Mundi ce uneşte cerul cu lumea adâncurilor.

- De mic, atracţia mea au fost pomii înalţi, cât mai înalţi, în care mă căţăram. Puteam să şi observ ce se întâmplă prin preajmă, fără să fiu văzut, având totodată siguranţa că nu mi se poate intâmpla nimic, pomul nu poate cădea pentru că are rădăcini înfipte bine în pământ. Era şi o altă trăire - aceea că pomul era şi cel care mă hrănea. Şi acum am sentimentul că lângă un pom sau într-un pom sunt mai aproape de Dumnezeu.

- Şi cocoşul apare frecvent.

- Eu am folosit cocoşul unde am crezut că e nevoie de o stare de trezire. De aceea l-am şi introdus într-un autoportret, într-un moment mai melancolic pentru mine, pentru a mă mobiliza cumva…Îmi amintesc că acasă, la Cogealac, era obiceiul ca atunci când tăiam un cocoş, fetele se băteau care mai de care să mănânce capul cocoşului, pentru că exista credinţa că astfel ajungeau să-şi conducă bărbăţii.

- Cum eşti tu? Un copil mare? Un bohem? Un visător?

- Mă întrebi asta pentru că îmi place lumea poveştilor? Eu sunt şi boem şi mai mult suflet de copil, cred, trăind din plin toate stările in care intru; nu concep să nu fiu liber şi sunt revoltat impotriva constrângerilor de orice fel, chiar şi ale mele. Se pare, că până una alta, tocmai mi-am descoperit bucuria şi ambiţia de a fi cam tensionat şi inţelepţesc lumea tărăneşte, cu un aer de intelectual autodidact. Trăiesc în lumi paralele şi oscilez între raţiune şi fantasme, toate expuse în modele orientale, cu rigurozităţi cubiste…cum spun criticii. Dar ştii ceva? Măcar am umor!

-Poţi să-ţi defineşti creaţia pe perioade coloristice? De exemplu – păstrând proporţiile evident, perioada neagră a lui Goya, sau cea albastră şi roz a lui Picasso. E poate neavenită intrebarea, dar ştiu că fiecare stare de spirit se reflectă şi în culoare, nu numai în subiectul abordat. De exemplu Miro, cu vestitul tablou complet negru. Evident, eşti foarte tânăr şi ai toate motivele să fii mereu optimist, totuşi există şi stări speciale, care te-au influenţat. Cred.

- Normal. La Cogealac, între anii 1994-1997, culorile erau mai destinse, mai calde, cu mai mare forţă spontană, eram mai aproape de mine. După 1997 am venit în Bucureşti, unde culorile parcă s-au aşezat comod pe scaun...Încercând să rezolv mai bine calitatea plastică, uneori asta dăuna prospeţimii culorii. Mi-am dorit să vorbesc, cu mijloacele mele de exprimare ... culoarea înfrumuseţează discursul vis-a-vis de subiectele care imi plac, sau mă deranjează. Acum încerc ceva cu griuri colorate, reduse la minimum...dar foamea copilului după culori este de nestăpănit. Culoarea este cea care dă viaţă lucrărilor, iar mie, multă energie şi optimism. Pentru culoare şi de dragul ei, găsesc tot felul de motivaţii. Ţi-ai putea imagina lumea doar în culori terne sau în alb-negru?

- Cum te vezi tu, pe tine însuţi, ca pictor?

- Întrebare capcană… Mă văd ca un om care s-a lăsat dus, fascinat de multele imagini, care vin şi pleacă, se perindă prin minte. Şi sunt foarte grăbit, iar apoi neliniştit sau trist, că nu reuşesc să le scot mai iute ... sunt atât de frumoase unele, că le abandonez acolo, gândind că nu o să reuşesc niciodată să le scot aşa cum sunt...Voi ajunge un artist-pictor bun, atunci când voi reuşi să reproduc acele imagini sublime, fără nici un fel de improvizaţii... cred.

- Concepi existenţa ta fără să pictezi?

- Nu, categoric nu. Este singurul mod de exprimare care îmi imbrăţişează mai toate stările sufleteşti, mă confesez pânzelor... şi mă liniştesc. Intotdeauna mi-am dorit sa fac asta, numai că uneori sunt prea nerăbdator şi alternez cele două stări, bucurie şi dezamăgire. Acum vreau să pictez despre acasă şi despre aici. Cele două planuri de vieţi alternate. Şi sunt atât de clare ideile în capul meu, le văd cum se derulează prin faţa ochilor, ca un film; dar când vreau sa le transpun pe pânză, aproape că mi-e teamă că nu mă pot ridica cu realizarea la inălţimea ideilor vizualizate.

Dar o s-o iau sufleteşte copăcel, copăcel, până pe câmpii, la aer curat şi cer limpede, acolo unde natura este cel mai bun dascăl şi sprijin. Am trăit acasă la Cogealac momente de intensă bucurie şi linişte sufletească, încât sunt convins că nu mă pot desprinde de pământ.

Ţăranul din mine simte nevoia contactului cu pământul reavăn, cu imensitatea cerului… nepoluat, cu vigoarea pădurilor, cu cântecul păsărilor, cu puritatea, cu frumosul care nu este contrafăcut, cu esenţa vieţii, aşa cum a fost creată de Marele Creator. Acesta este izvorul nesecat de energie şi nu cred că cineva mă poate contrazice.

- Dacă ar fi să-ţi caracterizezi în câteva cuvinte “esenţa” operei tale, ce ai spune?

- Încerc să „spun” lucrurile cu sinceritate şi cred că asta dă putere de convingere lucrărilor mele şi va insufla curaj celor cărora mă adresez, curajul de a-şi lepăda măştile greoaie atunci când sunt de prisos. În pânzele mele redau personaje şi simboluri, fac o „naraţiune în culori”, de am reuşit sau nu,” that is the question”...

- Ne oprim aici. Ce a fost să se spună s-a spus. Poate că şi conţinutul acestui interviu va fi interpretat pro şi contra şi e firesc să fie aşa. Din discuţii iese adevărul şi lupta contrariilor generează progresul. Totuşi, nu mă pot abţine să nu amintesc superba cugetare a lui Ionel Teodoreanu: “Cine nu cunoaşte truda şi setea cuprinsă în bulgărul de sare, să stea laoparte”.

Julia Maria Cristea – Viena

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)