|
Belfast - Oraşul oamenilor care merg pe
jos
Dimitrie Grama - Danemarca
Impresii si pareri personale in FORUM
Dimitrie Grama este
un important scriitor român, care trăieşte, de mulţi ani, în Danemarca;
în acelaşi timp, este şi un celebru doctor chirurg, de renume european.
Pe lângă numeroasele volume de poeme, dintre care cel mai răsunător este
“Bastian şi alte confesiuni” (2005), Dimitrie Grama pregăteşte acum un
volum de eseuri (“Cotidianul mistic”) şi o carte de călătorie, de unde
desprindem şi fragmentul următor despre Belfast.
Belfast, de fapt ca toate celelalte oraşe din Irlanda
de Nord sau De Sud, are o istorie lungă şi turbulentă. Este fără
îndoială un oraş de faţadă "Janus", faţada cizelată în timp atât de
irlandezii catolici cât şi de scoţienii şi englezii protestanţi.
Istoria oraşului este marcată de nelinişti civice, sărăcie, mişcări
revoluţionare, recorduri mondiale industriale, etc. Şi toate aceste
"moşteniri" au creat până la urmă un spirit tenace care emană un
optimism demn de invidiat.
Menţionat prima dată la 666 AD ca Beal Feirsde (gura de la încrucişări,
în celtică), ca loc de bătălii între vechile popoare irlandeze, rămâne
oricum un loc neînsemnat până în 1177 când Ulsterul (Irlanda de Nord)
este cucerit de normanzi. Abia după ce conducătorul normand John de
Courcy a construit un fort normand de apărare la gura de vărsare a
râului Lagan în 1178, Belfast a devenit o aşezare permanentă. De
menţionat este faptul că dintre toate triburile irlandeze, ferocii
războinici celţi din Ulster au fost cel mai greu învinşi, indiferent de
puterea armată sau de faima cuceritorului.
De-a lungul Evului Mediu propriu-zis, oraşul a cunoscut o stagnare sau,
în cel mai bun caz o dezvoltare foarte lentă şi abia după 1650 Belfastul
a început să prospere în felul unui centru comercial, profitând în mare
măsură de o industrie locală dezvoltată pentru acea vreme, mai ales cea
a inului, construcţiilor navale (de corăbii şi mai târziu de vapoare),
produse care luau calea Angliei, Franţei şi Spaniei.
În acea perioadă prosperă de la sfârşitul sec. XVII şi începutul sec.
XVIII, Belfastul şi-a dublat populaţia cu fiecare deceniu. Tot atunci
apare primul ziar al oraşului, la 1737, prima bancă - la 1752, primul
teatru - la 1768 şi primul spital - la 1815. Din 1870, Belfastul a
început să producă cele mai frumoase, cele mai mari şi mai rapide
vapoare din lume. Cel mai faimos este desigur, "Titanicul", vasul
nescufundabil, care în prima lui cursa transatlantică de la Southampton
la New-York în 1912, a fost învins de un "ice-berg" abia vizibil la
suprafaţă oceanului. Când vestea scufundării Titanicului a atins
Belfastul, majoritatea populaţiei s-a adunat în centrul oraşului
plângând. A murit unul din copiii ei dragi. Şi acum soarta Titanicului
este vie în memoria şi imaginaţia acestor oameni mândrii.
Era modernă nu a adus cu ea doar prosperitate şi fericire în Belfast. În
timpul celui de-al doilea război mondial, el a fost unul din cele mai
bombardate oraşe britanice, Luftwaffe distrugând mai bine de 25.000 de
case şi parte din industria de nave de război şi de armament, dar nu
le-a trebuit mai mult de şase luni acestor oameni să se pună pe picioare
şi chiar să mărească producţia industrială.
Toată lumea îşi aduce aminte de anii şaptezeci, de "Bloody Sunday", când
armata britanică, în 1972, în Derry a împuşcat mai mulţi "Civil Rights",
demonstranţi, declanşând un val de asasinate şi teroare, iniţiat şi
executat de IRA (Irish Republican Army). Doar într-o singură zi au
explodat patruzeci de "car bombs" în acest oraş unde atmosfera era
similară cu cea a Bagdadului actual.
După 1998 străduinţa şi ambiţia pacifistă au dat rezultate şi acum
Belfastul se bucură de o perioadă nouă de pace şi bună-stare.
Când te apropii de el, mai ales de pe mare, Belfastul te întâmpină
brusc, ca o "arătare" sau mai curând ca un "Hibernian Rio", cum l-a
numit un scriitor irlandez, înconjurat de dealuri înalte, de mare si de
valea râului Lagan. Nu are mai mult de 500.000 de suflete, dar parcă
toate pulsează cu un optimism molipsitor şi cu renumita ospitalitate
irlandeză.
Cu toate că există autobuse cu etaj descoperit, speciale pentru
"sight-seeing", Belfatul este un oraş uşor de parcurs ad modum "perpedes
apostolorum". Lume plăcută, bulevarde intime şi la distanţe omeneşti,
"Puburi"....
Pe lângă numeroasele clădiri exuberant "Victoriene" şi "edwardiene", cu
sculpturi şi ornamente artistice, Belfastul se mândreşte şi cu cel mai
mare "port pe uscat" din lume, unde braţele enorme ale macaralelor
străpung norii.
O bună parte din centrul oraşului este "pedestrianizat", înlesnind
astfel omului plimbarea de la un magazin la altul, de la o instituţie la
alta şi din loc în loc, în puncte strategic bine alese, sunt bănci pe
care poţi să te aşezi să-ţi odihneşti picioarele, să mănânci un sandwich
sau doar să priveşti piaţa cu capete de poeţi, oameni de ştiinţă, regi
şi regine sculptate în granit.
Primăria oraşului, "City Hall", construită prin 1903 în marele stil al
Renaşterii clasice, cu coloane şi interioare de marmoră italiană, domină
piaţa centrală şi cartierul comercial al oraşului.
"Queen's University" mi-a atras îndeosebi atenţia, nu pentru faptul că
ar fi aşa de bătrână sau aşa de impunătoare ca cele din Oxford şi
Cambridge, pe care de fapt eu le cunosc mult mai bine, dar această
Universitate din 1849, construită de Charles Lanyon, are un charm
deosebit, întâmpinându-te cu căldură, ca un vechi prieten. Nu are deloc
atmosfera închisă, austeră a unei instituţii cu tradiţii ştiinţifice şi
educative, ci mai curând suflul unui "Music-Hall". Însă entuziaştilor
după spectacole "Grand Opera House" le oferă un program bogat şi variat,
de la pantomimă la operă şi pe lângă ea mai sunt câteva teatre cu
program extrem de interesant cum ar fi; Belfast City Arts Theatre, Lyric
Theatre, Ulster Hall, ca să numesc doar câteva din ele.
Dar ceea ce mie personal mi-a plăcut, având deja dinainte o admiraţie şi
fascinaţie pentru muzica celtă irlandeză, a fost posibilitatea de a-mi
petrece puţinul timp liber în acele "puburi" care în fiecare seară au un
repertoar de muzică "live". Acolo, consumându-ţi în linişte halba de
bere şi mâncând nişte cârnaţi, poţi să asculţi muzică tradiţională,
folk, jazz, blues, sau muzică rock. Depinde de ce pub alegi. Diverse
formaţii de muzică sau trubaduri irlandezi, care mai apoi au devenit
celebri, şi-au început cariera muzicală în astfel de localuri. Iubitorii
de muzică poate că recunosc numele Van Morrison, originar din acest
oraş.
La fel vreau să-l amintesc pe unul din contemporanii mei în sport şi
unul din marele talente ale fotbalului european, George Best, care
tocmai acum se luptă pe viaţa şi pe moarte cu o infecţie după un
transplant de ficat.
Normal ar fi trebuit să fie mort de câteva zile, dar spiritul şi
tenacitatea lui tipic irlandeză îl mai ţin în viaţă şi cine ştie, cu
voia lui Dumnezeu, poate îl vom întâlni la anul în vreunul din puburile
pe care cu mare plăcere le mai frecventa!
Cu toate că am stat trei săptămâni în Belfast, nu am văzut tot ce aşi fi
vrut să văd si parcă mă desprind cu greu de acest oraş primitor cum
puţine oraşe mai sunt pe lumea aceasta.
Dimitrie Grama - Danemarca
|
