Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Cantemir în concertul european

Dr. Titus Filipas

Impresii si pareri personale in FORUM

De la spiritualitatea explozivă, --intelectualistă şi generativă--, a iconoclasmului, se ajunsese la Constantinopol, prin politica dinastiei macedonene iniţiată de bazileul uzurpator Vasile I, educat de bulgari, la specularea exasperată a binomului antinomic Spirit- Materie. Tot în acel timp vechi, binomul maniheist „Bine-Rău” era fundamentul teologiei simpliste a catharilor, dupa cum era prezent şi în noua şcoala teologică minimalistă bizantină. Fondatorul ei, patriarhul Mihail Keroularios, avea succes imens în Bizanţ numai pentru că exploata priza în mase a noii variante post-iconoclaste a teologiei -- cu prezenţa centrală a distincţiei între Bine şi Rău, la fel ca în fundamentalismul neoprotestant din America de azi.

Intelectualii români autentici sunt mai bizantini decât doresc ei să admită. Decelăm un "fir roşu" bizantin pentru binomul antinomic Spirit- Materie, începând de la cretanul Eremia Cacavelas, mentorul lui Dimitrie Cantemir. Eremia Cacavelas prefaţează şi cartea prinţului: "Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, sau Giudeţul sufletului cu trupul" (la Iaşi, în anul Domnului 1698). Din cartea veche a lui Dimitrie Cantemir, metoda post-modernă dezghioacă binomul "spirit- materie". Mult după Dimitrie Cantemir, dar într-o continuitate a firului discursiv, Emil Cioran şi Vasile Lovinescu ne oferă în secolul XX exemple quintesenţiale de gândire bizantină. Apoi, ştim că alchimia priveşte reacţiile chimice tot prin prisma binomului "spirit- materie", şi putem aserta că din această motivaţie a scris Vasile Lovinescu pagini de alchimie.

Pregătind 'Historia incrementorum atque decrementorum', prinţul Dimitrie Cantemir mai căuta urmele paşilor împăraţilor latini de Romania la Stambul - fostul Constantinopol. Şi mai ales urmele paşilor împăratului poet Jean de Brienne de Romania, acela care scria versurile: „Ausi com l’unicorne sui”, ce sună pe româneşte: „Sînt precum inorogul”.

Din lectura „Istoriei ieroglifice” căpătăm certitudinea că Dimitrie Cantemir se considera, el însuşi, „Inorogul”. Poemul medieval ‚Ainsi que la licorne’ a fost atribuit de către exegeţi şi altor trubaduri. Lucian Blaga se alătura exegeţilor convinşi că versurile erau scrise de Jean de Brienne din iubirea lui cavalerească pentru Blanche de Castille (‚Alba de Castilia’). Lucian Blaga supralicitează cheia de lectură pentru „Istoria ieroglifică”, atribuindu-i lui Dimitrie Cantemir supranumele: „Inorogul alb”.

Recunoaşterea oficială şi acreditarea „Inorogului alb” ca un "Om de ştiinţă" sunt legate de înfiinţarea, de activitatea, şi de prestigiul Academiei din Berlin. Crearea acestei instituţii europene se datorează iniţiativei şi efortului depus de filosoful german intelectualist Gottfried Wilhelm von Leibniz, cel căruia îi reuşea acea sinteză grandioasă între „softul aristotelic” şi „softul cartezian”.

Încă din anii 1690, Leibniz adresa prinţului elector de Brandenburg o petiţie la chestiunea sprijinirii oficiale a ştiinţei. Prinţii electori germani expuneau şi impuneau „judecăţi de valoare” cu ponderea ierarhiei sociale, tot cum aveau şi dreptul de vot la alegerea împăratului Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Prinţul elector de Brandenburg, devenit regele Frederick I al Prusiei, hotărăşte în principiu, la anul 1700, să înfiinţeze Societas Regia Scientiarum (Societatea Regală pentru ştiinţe), care începe să funcţioneze efectiv abia din anul 1710.

Prinţul cărturar de Romania, --şi era “de Romania” căci se considera el însuşi „Inorogul”--, era ales în acest club european al marilor intelectuali în anul 1714. De la acel moment, interesul personalităţilor Europei marilor cărturari se focalizează şi asupra textelor lui Dimitrie Cantemir.

Chiar dacă principatele modovenesc şi valah zăceau în obscurantism fanariot, ideile lui Cantemir sunt urmărite, subliniate, dezvoltate în Europa culturală. Urmărirea ideilor lui Dimitrie Cantemir, întreprinsă de cărturari de alte neamuri, constituie dezvoltarea spiritului românesc în veacul fanariot, intrarea spiritului românesc în universalitatea culturii. Sunt idei ce vor fi urmate şi dincolo de noi, dincolo de timpul nostru, vreau să zic. Şocul viitorului care vine, ce va veni, sparge violent ganga ignoranţei care ascunde, la noi, marca acelei fracţiuni de spirit românesc asimilată şi integrată de către puternica şi sublima instituţie culturală europeană din Epoca Luminilor. Şi notăm aici nume mari. Certamente un Maupertuis, probabil şi un Condillac, certamente un Turgot, probabil şi un Jean Jacques Rousseau. Cărturari europeni care îl urmează pe Cantemir în urcarea ‚treptei sufite’ de la muzică la psihologie. Noi nu am avut, într-o foarte mare măsură, o Epocă a Luminilor în Romania. Din cauza aceasta, intelectualismul desacralizat al grupului Condillac, Maupertuis, Turgot, Rousseau, un intelectualism asemănător cu „transcendenţa posibilă”, --fezabilă--, din isihasm, ar trebui să fie linia directoare a spiritului românesc actual, pentru a se depăşi faimoasa încremenire în proiect când „trec sutele de ani la-ntâmplare”, cum reflecta calm mult-chinuitul intelectual legionar Radu Gyr, în ‚Povestea lui mă ăla!’. Nu facem altceva decât să implementăm metodologia psihologului social Kurt Lewin (1890 – 1947), specialist în modurile de lucru ale “echipelor intelectuale”.

Să mai observ că, la sfârşitul secolului XIX, scriitorul englez Herbert G. Wells percepe accelerarea nefirească a evoluţiei vieţii sociale în Imperiul Britanic, şi scrie în 1896 romanul despre accelerarea ştiinţifică a evoluţiei zoologice de la animal la om în distopia chemată 'Insula doctorului Moreau' - 'The Island of Doctor Moreau'. Numele distopiei era, din nou, o punte, de această dată construită de un autor britanic modern interesat de comunism (este în general bine ştiut episodul interviului cu Vladimir Ilici Lenin chiar la Kremlin), către veacul al XVIII-lea franţuzesc. Acel ‘Doctor Moreau' este, aluziv, Moreau de Maupertuis care cugetase, premonitor, despre evoluţia zoologică, în particular o evoluţie rapidă ca gândul. Destutt de Tracy găsea cuvenit să integreze omul, iniţial un animal (în acord cu taxonomia lui Aristotel), în Agora oraşului, prin “educaţia ideologică”. Karl Marx va fi literalmente fascinat de această posibilitate, şi se gândeşte că un trib inteligent, «Al treisprezecelea trib », cum îl numea după un veac scriitorul marxist Arthur Koestler, îl poate folosi pentru a obţine putere. Mai reţinut, şi temător de Distopie - noua “cutie a Pandorei”--, H.G. Wells nu face altceva decât să accelereze virtual această evoluţie prin mijlocirea scenariului sci-fi. Când se va întâlni cu Lenin, amândoi priveau către “Omul Nou”, dar din perspective culturale foarte diferite.

Condillac şi Maupertuis erau legaţi instituţional de prinţul cărturar de Romania. Precum Dimitrie Cantemir, Condillac şi Maupertuis erau academicieni de Berlin, Maupertuis era chiar un academician locuind în Berlin. Trebuie să urmărim istoria Academiei din Berlin, căci dezvoltarea spiritului românesc în secolul XVIII fanariot este condiţionată de viaţa acestui centru de excelenţă european care prelucrează şi ideile prinţului de Romania (altă parte va fi asimilată de Rusia, care intelectualiceşte se dorea a fi Romania de Constantinopol).

După stingerea vieţii lui Gottfried von Leibniz la 1716, Societas Regia Scientiarum intra într-o zonă fără dinamismul intelectual imprimat de promotorul academiei germane de ştiinţe. Iată că în 1740, un tînăr prinţ din familia de Hohenzollern ajunge pe tronul regatului Prusiei. Regele Frederick al II-lea (1712–1786), --Friedrich der Grosse--, îşi propune să revigoreze instituţional ştiinţa germană, numindu-l pe savantul francez Pierre Louis Moreau de Maupertuis (1698-1759) ca preşedinte la Societas Regia Scientiarum, « horum-harum », excerptul este, cum bine ştiţi, din Mihai Eminescu, l-am adăugat din respect pentru studiile clasice, cu multă latină scolastică. Frederick cel Mare nu se implică personal, la acel moment, în viaţa academică, fiind preocupat de războiul (1740-1748) pentru succesiunea la tronul Austriei. Pe atunci, Franţa lupta împotriva Austriei. Maupertuis, el însuşi ofiţer, îl însoţeşte pe Frederick pe câmpul de bătălie de la Mollwitz, din aprilie 1741. Regele Prusiei, presimţind înfrângerea, părăseşte de timpuriu câmpul de luptă. Maupertuis cade prizonier de război la austrieci. Aceştia, recunoscători prinţului parizian Eugeniu de Savoia care îi salvase de ameninţarea otomană, îl tratează pe Maupertuis cu extremă curtoazie. Îl conduc ceremonios la Viena, unde savantul parizian poate studia mai de aproape “spiritul turc” în muzică, apoi îl eliberează. După ‘captivitatea de aur’ austriacă, Maupertuis revine în Berlin. Oraş pe care îl părăseşte curând. Astfel că sfârşitul lui iunie 1741 îl găseşte iarăşi instalat la Paris. Este numit director adjunct la Académie des Sciences, pentru ca în anul următor să devină director plin al acestei academii franceze. Însă abia pe 27 iunie 1743, Maupertuis este admis ca membru în cea mai onorantă instituţie culturală din Paris: Académie Française.

Acum, în locul francezului Maupertuis, Frederick cel Mare al Prusiei invită un mare matematician şi om de cultură elveţian, Leonhard Euler (1707-1783), să conducă societatea regală de ştiinţe a Prusiei. Tratatul său de artilerie va fi tradus de Turgot în limba franceză, şi după el va învăţa cadetul şcolii militare din Brienne -- Napoleon Bonaparte. Atmosfera berlineză ternă îl exasperează pe Euler -- personalitate culturală ce excela în toate ştiinţele, astfel că în 1743 Leonhard Euler înfiinţează, alături de alţi oameni de cultură, "La Société Littéraire de Berlin". Urmând mai curând modelul saloanelor din Paris, dedicate totalmente discursivităţii în continuitatea domeniilor culturale. La 1744, Frederick cel Mare al Prusiei reuneşte cele două societăţi berlineze sub sceptrul său şi sub numele 'Académie Royale des Sciences et Belles-Lettres de Prusse'. Numele acesta va dura până la anul 1810. Ulterior, instituţia va funcţiona cu titulatura exprimată în cea mai pură limbă germană: Königlichen Preußischen Akademie der Wissenschaften zu Berlin.

Fiind considerat expert în 'războiul pentru succesiunea Austriei', ofiţerul academician Maupertuis este invitat în 1744 de către tabăra franceză la asediul orasului Freiburg. După victoria Franţei, pe atunci aliata Prusiei, Maupertuis pleacă să îl întâlnească pe Frederick cel Mare, să-i ducă vestea cea bună. Întrucât Leonhard Euler plecase în Rusia, pentru a profita de pensia generoasă acordată de Akademiia Nauk din Sankt Petersburg încă din 1742, Frederick II îl invită iar pe Maupertuis să conducă Academia din Berlin. Acesta acceptă. Dar în Paris, astronomul Jacques Cassini (vezi şi capitolul despre familia de astronomi Cassini, în cartea noastră 'De la mitul astral la astrofizică') conduce o campanie virulentă a “societăţii civile” îndreptată contra lui Maupertuis, pentru excluderea sa din Académie Française. Operaţiune îndeplinită cu succes în septembrie 1745. Eliminarea lui Maupertuis din Accademia franceză a fost, incontestabil, un succes al “societăţii civile”. A fost realmente şi un succes cultural ? Cred că mai curând a pregătit terenul pentru ghilotinarea savantului Lavoisier. Între delaţiunea “societăţii civile”, şi îmbrăcarea forţată a „cămăşii lui Robespierre”, --cămaşă cu gulerul larg, facilitând dezgolirea gâtului pentru ghilotinare--, nu există mare deosebire. Liderii de opinie ai “societăţii civile” afirmă sentenţios că luptă pentru “libertăţi”. Tema libertăţii, --dacă este o temă--, are atâtea perspective, câte feluri de “libertăţi” diferite sunt pe lumea aceasta, miliarde de înlănţuiri ale dorinţelor în obsesii personale care par “libertăţi” celui care le poartă în creier. Liderii de opinie ai “societăţii civile” luptă de fapt pentru dreptul de instituţionalizare al obsesiilor personale.

Pentru a readuce academia berlineză la vechea glorie, Maupertuis studiază memoriile primilor academicieni, inclusiv memoriile scolastice scrise Societăţii regale de către Dimitrie Cantemir. După lectura textelor unora dintre vechii academicieni, ce se dovedeşte revigorantă pentru spiritul său, se poate constata cum discursul lui Maupertuis se modifică radical şi spectaculos. O parte din această modificare a discursului savantului Maupertuis ne interesează pe noi, românii, aceia care mai credem în ‚protocronism’.

Ce-i ‚protocronismul’? Marile culturi europene moderne sunt acelea cărora le-a reuşit racordarea umanistă, adică pe teritoriul unei limbi literare perfecte, între moştenirea culturală antică, elinească, la cultura renascentistă şi post-renascentistă. Prin ‚doctrina protocronismului’, marele cărturar român Edgar Papu demonstrează convingător faptul că şi în cultura română racordarea aceasta a fost reuşită. Eu cred în doctrina lui Edgar Papu. Alţii nu cred. Este dreptul lor, pe care nu îndrăznesc măcar să-l contest. Dar nu prea înţeleg de ce opun aceste persoane fizice "Protocronismului" edgarpapist, ce continuă linia culturală Cantemir-Văcăreştii-Eminescu, "Sincronismul" promovat de marele cărturar Eugen Lovinescu. „Să ne desluşim”: „Protocronismul" numeşte o intuiţie privind anvergura sintezei româneşti a culturii europene, iar "Sincronismul" reprezintă metoda corectă pentru confirmarea "intuiţiei protocroniste". "Protocronismul" şi "Sincronismul" nu aparţin unui binom antinomic, nu sunt subsumate unui maniheism, a vorbi despre conflict între cele două concepte înseamnă că revii fie la ideologia comunistă naţionalistă, fie la ideologia culturală a postului de radio "Europa liberă", egal de pernicioase amândouă, vă asigur.

În articolul său despre 'Etymologie' din enciclopedia franceză, un articol inspirat de lectura lui Bonnot de Condillac şi Moreau de Maupertuis, Anne-Robert-Jacques Turgot afirmă ceva care ne interesează foarte mult, chiar şi acum, deşi este limpede că, datorită vicisitudinilor Istoriei, naţiunea noastră îl citeşte pe Turgot doar cu o foarte, foarte mare întârziere : "În propăşirea spirituală a omenirii, toate naţiunile pleacă de la acelaşi punct, şi merg către aceeaşi ţintă, urmând mai mult ori mai puţin acelaşi itinerar în Sfera Valorilor, dar în ritmuri proprii şi diferite. Unele naţiuni întârzie poate prea mult pe acest drum, după cum altele avansează poate prea repede. Limbajul unei naţiuni este într-un foarte mare grad o proiecţie a ideilor asimilate de acea naţiune. Starea limbajului unei naţiuni este măsura integrală a progresului acelei naţiuni. Şi întrucât limbajul este un agregat al ideilor îmbrăţişate de un popor, el constituie bogăţia culturală quintesenţială pentru acel popor." Ideile dintru început ale textului lui Turgot seamănă cu ideile exprimate la începutul aceluiaşi veac XVIII de cărturarul nostru Dimitrie Cantemir.

Mergând pe linia de gândire instituită de filosoful şi pedagogul Condillac în "L'Essai sur l'origine des connaissances humaines" (1746), şi de savantul Pierre Moreau de Maupertuis în "Réflexions philosophiques sur l'origine des langues et la signification des mots" (1748), Anne Jacques Robert Turgot releva o dinamică a metaforelor ce evoluează într-un sistem de comunicare socială pe care îl denumeşte "tablature"- "tablatura". În sensul cel mai general dat cu putinţă cuvântului, "tablatura" este un sistem special de notaţie muzicală, asupra ideii în sine va fi lucrat la începutul aceluiaşi veac Dimitrie Cantemir în cartea lui muzicală despre ‘tablatură’, scrisă în rezonanţă sufită.

Condillac spusese că limbajul şi gândirea „împărtăşită” evoluează împreună, şi adăuga că limbajul care marchează ideile „împărtăşite” pleacă de la strigătele guturale proferate de omul primitiv. Maupertuis foloseşte ideea că notaţiile de gen "tablature" pentru instrumentele cu strune, notaţii relevate de Dimitrie Cantemir în tratatul său de muzică turcă, mergand în siajul abordării sufite a muzicii, care acordă fiecărei note o stare sufletească, sunt marcajele esenţiale ce realizează corespondenţa cu lumea ideilor.

Mult mai târziu, în secolul XX, filosoful român Lucian Blaga va înscrie pe această dinamică a metaforelor, adică pe "tablatura metafizică" propusă de Cantemir şi Turgot, analogia şi metafora "spaţiului mioritic" drept semnul distinctiv pentru civilizaţia românească, revenind iarăşi la muzică. Iar Jacques Derrida va reţine din tot complexul sufit – semiotic chemat "tablature", sistemul de semne care certifică veridicul –corespondent al Adevărului--, fiece semn de veridicitate fiind "signatură", influenţa secolului enciclopediştilor, a secolului XVIII, a lui Dimitrie Cantemir, în crearea acestui cuvânt după cel de a doilea război mondial ! fiind evidentă.

Dr. Titus Filipas

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)