 CÂRCIUMI
ŞI HANURI ÎN SUCEAVA ANULUI 1871
Profil urban de
Tiberiu COSOVAN
Când
polizeifeldwebel-ul (plutonierul de poliţie) Moczarski punea, ca urmare
a „onoratului ordin din 22 mai, nr.951… în modul cel mai devotat în faţa
onoratei conduceri” a Primăriei Suceava, lista cu „situaţia încheiată a
cârciumilor şi hanurilor existente” în urbe la data de 8 iunie 1871,
aceasta cuprindea nu mai puţin de 76 de „locante”. Răspândite pe toată
suprafaţa oraşului, din pieţele şi de pe străzile principale, până pe
uliţele lăturalnice sau pe cele ale mahalalelor mărginaşe, cârciumile şi
hanurile Sucevei configurează o veritabilă hartă a economiei locale. În
anul 1871, în care primarului Josef Kreuz i-a succedat în funcţie noul
ales al urbei, Ferdinand Strak, oraşul (când întregul district al
Sucevei - potrivit datelor recensământului din 31 decembrie 1869, atunci
când Bucovina a înregistrat un număr total de 511.964 de locuitori în
cele 7 oraşe, 8 târguri şi 334 de sate - număra 69.023 de suflete) avea,
după ce se confruntase cu epidemia de holeră care a lovit Bucovina cu
câţiva ani în urmă (1866), sub 10.000 de locuitori. (foto sus: Suceava
veche).
„Suceava
să fie în rândul celorlalte oraşe din monarhie sub aspect edilitar”
Încă
înainte de a dispune de un regulament de sistematizare urbană (primul
regulament de sistematizare a oraşelor din Bucovina a fost elaborat în
anul 1874), Suceava, care până la marile incendii din anii
1848-1852-1854 (cel din urmă distrugând aproape o treime din perimetrul
central al oraşului) avea un profil de construcţie în care predominau
casele-parter (în majoritate construite din lemn, tencuite cu lut şi
formate, de regulă, dintr-o singură încăpere), a început să se
transforme. Ca urmare a incendiilor şi a cerinţei autorităţilor locale
ca „Suceava să fie în rândul celorlalte oraşe din monarhie sub aspect
edilitar”, nu s-a mai admis în zona centrală decât ridicarea unor
construcţii din cărămidă şi piatră, iar „inginerul ţinutal”, din cadrul
„Oficiului de construcţii” de la Cernăuţi, aviza şi elabora planurile de
clădiri şi devizele de materiale. Din anul 1857 s-a instituit şi o
comisie locală provincială, care verifica anual casele din oraş în
privinţa aspectului constructiv şi al potenţialului pericol de incendiu
(de remarcat faptul că Suceava dispunea de o formă de organizare a
pompierilor şi de un regulament de stingere a incendiilor încă din anul
1838). Cadastrul anului 1856 înregistra un număr de 1046 de case din
care numai 602 erau construite din piatră, dar, în anii care au urmat,
numărul acestora a crescut simţitor. În zona centrală a oraşului nici nu
se mai aprobau lucrări de construcţie sub valoarea de 100 de florini
(pentru comparaţie, o casă spre periferie era evaluată, în anii de care
vorbim, la 10-15 florini, iar una la marginea extremă a oraşului ajungea
la 2-4 florini).
Cârciumi
şi hanuri cu pivniţe din piatră
 Multe
din cârciumile şi hanurile Sucevei, îndeosebi cele din zona centrală,
din vechea vatră a târgului, erau construite pe vechile pivniţe boltite,
care alcătuiau împreună cea mai întinsă reţea de pivniţe de piatră din
Moldova, un adevărat oraş subteran, care s-a configurat în sec.
XVI-XVII, când Suceava a cunoscut o intensă activitate comercială ce
a
adus prosperitate economică şi a stimulat construcţiile zidite. La puţin
timp după numirea sa ca guvernator militar al Bucovinei, generalul
austriac Karl von Enzenberg a dispus, în anul 1779, efectuarea unui
recensământ al populaţiei pentru a stabili numărul exact al locuitorilor
impozabili, consemnând, într-un memoriu adresat Curţii de la Viena,
faptul că oraşul Suceava dispunea de „vreo sută din cele mai
preţioase pivniţe boltite”. Imobilele construite după marile
incendii din anii 1848, 1853 şi 1854 au păstrat şi au înglobat această
structură subterană de beciuri boltite care şi-au prelungit astfel
utilitatea. Spre exemplu, vechiul „Otel Moldavia” din preajma Curţii
Domneşti, Hanul „La Trei Coroane” sau Hanul „Capri” („Otelul Langer”,
imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planşee în
boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parţial o
pivniţă medievală cu boltă) dispuneau de pivniţe cu câte două travee
boltite semicilindric. O parte din aceste pivniţe, neîngrijite şi supuse
infiltraţiilor de apă, au devenit impracticabile şi s-au soldat în final
cu prăbuşirea bolţilor, aşa cum s-a întâmplat în anul 1977 în faţa
Bisericii Sf. Dumitru. Altele au rezistat şi au putut funcţiona datorită
sistemului de răsuflători practicate în grosimea zidurilor, care asigura
ventilaţia păstrând interiorul uscat, până la începutul anilor ’80. Cel
puţin una din încăperile boltite de suprafaţă de la una din pivniţele
Hotelului Langer (foto sus, imobil ridicat în anul 1808 de negustorul
armean Capri, cu planşee în boltă, pridvoare spre curtea interioară,
care suprapunea parţial o pivniţă medievală cu boltă semicilindrică, pe
două nivele, cu o adâncime de 23 m faţă de nivelul de călcare), unde a
funcţionat unitatea centrală „Aprozar”, a fost folosită până la
demolarea clădirii (1982) ca depozit de marfă.
De la
crâşmele cu o singură încăpere, în care proprietarul era şi cârciumar,
la marile hanuri cu cârciumă şi ospătărie, cu arendaşi şi cu cârciumari
şi hangii tocmiţi cu plată
Potrivit
listei întocmite de devotatul slujbaş Moczarski, zona centrală era
împânzită de hanuri şi cârciumi, care, dacă ţinem cont de preţul
terenului (în perimetrul central un loc de casă costa - conform datelor
existente din anul 1873 - cca. 200 de florini) şi al imobilului (în
funcţie de materialele de construcţie şi de numărul de încăperi),
reprezentau valori serioase. Moczarski, care caligrafiază scrupulos
numele şi prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea
uliţei şi a cartierului, numele şi prenumele hangiului sau al
arendaşului, descrierea localului de cârciumă şi a „volumului în care
meseria se practică”, precum şi cât se plăteşte anual ca arendă, nu
a consemnat, din păcate, şi denumirile, cu siguranţă pitoreşti ale
acestor localuri. Doar două dintre ele apar nominalizate (la poziţiile
19 şi 30 din această listă), „Hotel de Bukovina” şi „Shankhaus <Zum
Hirschhorn>” (Cârciuma „La cornul de cerb”), prima situată pe Strada
Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Uliţa Crucii, dar alte documente,
inclusiv presa vremii, pomenesc, numai în piaţa principală a oraşului,
numele câteva localuri cu renume: „La Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”,
„La Şapte draci”, „Craiul Negru”, „Hanul Langer” şi „Hotelul Moldavia”,
sau, în latura nordică a pieţei, „“La Para de Aur”. Aparţinând
germanilor, armenilor şi evreilor, mai puţin românilor (din cele 76 de
locante enumerate doar câteva aveau proprietari cu nume românesc),
cârciumile, de la cele mici şi modeste (în care proprietarul era şi
cârciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui
Gittel Strohminger de pe Uliţa Mică a oraşului, cea a lui Kalman
Hausfater din Uliţa Ţigănească sau cea a lui David Kohn de pe Uliţa
Găina), la cele care aveau şi câte-o pivniţă (a lui Freide Lauber, de pe
Strada Imperială) sau câte-o „cameră laterală” (ca cea arendată, pe
Strada Imperială, de Eising Klinghofer de la moştenitorii lui Leiser
Rozenfeld), ori care erau prevăzute şi cu câte-o „cameră de locuit (Cipra
Weinbach din Uliţa Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek şi Ester Wagner,
care aveau câte-o crâşmă în Piaţa de Alimente) la localurile pe care
proprietarii le-au „arendat pe bani buni” (Chaja Hausirer şi-a
arendat cârciuma din Uliţa Mare, cu pivniţă, bucătărie şi cameră de
locuit, lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch
Korner, care-l avea cârciumar pe Feibisch Feinewitz, crâşma din Piaţa de
Alimente), sau în care aveau „cârciumari salariaţi” sau
„procentuali“ (Iakob Gewolb ţinea în Strada Transilvaniei, cu
cârcimar plătit, o cârciumă „cu pivniţă, grajd şi şopron deschis, cu
cameră de locuit şi două camere de hotel”) şi până la hanurile, mai
mici (ca cel cu cârciumă şi ospătărie al lui Henrich Brulikovski din
Uliţa Capri, cu „o cameră de cârciumă, 2 odăi de han, o pivniţă, un
grajd şi un şopron”, sau cel pe care urmaşii lui Andrei Romaşcan l-au
dat în arendă lui Mendel Eisenberg, care, cu cârciumarul plătit Sussel
Schoechter, exploata imobilul cu „două camere de cârciumă, 4 odăi de
han, grajd şi şopron”), sau mai mari şi impunătoare (ca cel al
lui Hersch Langer din Strada Transilvaniei, cu „cameră de cârciumă, sală
de biliard, 12 odăi de han, 3 camere de locuit, grajd pentru 24 de cai,
un şopron pentru trăsuri închis şi unul deschis şi mai multe pivniţe”,
sau cel de pe aceeaşi stradă, al lui Berel Perker, unde era cârciumar
procentual Ienkel Leib Schwerdberg, iar hangiu Emanuel Finkler, han cu
“o cameră de cârciumă şi cafenea la parter, cu grajd şi şopron deschis
şi 7 camere la etaj”) aduceau cu siguranţă profit. Profit care s-a
reflectat şi edilitar în următoarea etapă de dezvoltare a oraşului.
Tiberiu
COSOVAN
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
