|
CINE ESTE DOMNUL CORNELIU COPOSU
Mihai Rădulescu
Impresii si pareri personale in FORUM
Domnule Director,
În virtutea dreptului la replică, vă rog să binevoiţi a publica
precizările mele la articolul publicat de domnul Ion Băieşu în Adevărul
din 30 ianuarie 1990. Cu mulţumiri.
Am aflat din Dicţionarul de literatură română contemporană (1977) despre
domnul Ion Băieşu, fost redactor la Scânteia Tineretului, că a debutat
în literatură cu poezia Ileana tractorista, în 1951, şi că a fost serios
preocupat de colectivizarea agriculturii. Văd că, de data aceasta,
domnia sa se arată preocupat de trecutul meu şi al Partidului
Naţional-Ţărănesc. Nu-i voi contesta domnului Băieşu dreptul la opinie.
Voi preciza doar că acest drept democratic obligă la obiectivitate, la
informare atentă şi la răspundere, mai ales într-o societate care îşi
caută un nou echilibru.
Fiind pus în cauză, mă socotesc dator să-i aduc la cunoştinţă
următoarele precizări:
1. În anii când „Arghezi vindea cireşe“, eu nu mă aflam la Paris, ca să
beau acolo „cafeluţe cu cornuleţe croissant“, ci mă aflam aici, în ţară,
unde ispăşeam, în condiţii infernale, şaptesprezece ani de puşcărie,
urmaţi de o deportare în Bărăgan, iar ulterior am fost târât în anchete,
însoţite de percheziţii domiciliare, presiuni şi ameninţări. Nu puteam
figura, deci, printre „dezertorii politici“, de vreme ce nu am părăsit
ţara, din anul 1938! Nu mă număr nici printre cei trimişi de dictatura
comunistă în delegaţii prin ţările străine. Nici printre cei care au
avut permisiunea de a scrie şi de a publica în presa dictaturii. Numele
meu nu a apărut în ziarele comuniste decât împletit cu injurii şi cu
epitete de „duşman al comunismului“ şi de „contrarevoluţionar“.
2. Domnul Băieşu, în mod surprinzător, scrie că Iuliu Maniu ar fi
declarat în 1918 că Ardealul nu ar trebui să se unească cu Ţara! Nu ştiu
de unde a cules domnia sa o asemenea enormitate, pe care nu au îndrăznit
să o formuleze nici Roller, nici scribii dirijaţi ai monografiilor
istorice tipărite de dictatura comunistă! Cred că domnul Băieşu ar fi
trebuit să cunoască, din tot ce s-a scris înainte şi chiar în timpul
tiraniei, puţină istorie adevărată, chiar dacă unele capitole ale
trecutului apropiat nu s-au predat la „Şcoala de Literatură“! Dacă s-ar
fi ostenit să răsfoiască tratatul (tipărit în epoca dictaturii
comuniste) scris de academicianul Ştefan Pascu, ar fi aflat că, în iunie
1892, cu prilejul Congresului Studenţilor Români, ţinut la Roman,
studentul Iuliu Maniu, trecut clandestin în România liberă, din
Transilvania asuprită, a semnat jurământul că îşi va închina viaţa
ţelului suprem de a lupta pentru unirea Ardealului cu Ţara. Şi de atunci
nu s-a abătut de la acest ţel, moştenit de la generaţiile care s-au
stins purtând în suflete chinuite jalea dorului neîmplinit. Pentru
realizarea visului de veacuri al naţiunii române oprimate a luptat Maniu
în Parlamentul de la Budapesta, a respins orice compromis cu stăpânirea
împilatoare, a organizat pe soldaţii români în armata naţională, a
decretat că singurul obiectiv al românilor asupriţi este „desfacerea
totală“ de imperiul asupritor şi a organizat, în calitate de principal
artizan al Unirii, plebiscitul de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.
Unirea s-a făcut fără condiţii, în entuziasmul delirant al tuturor
românilor şi nimeni nu are dreptul să întineze acest eveniment crucial.
Observ că, în dorinţa de a injuria, domnul Băieşu îşi insultă şi
propriul tată, despre care scrie că era „ţărănist asiduu“. Mă întreb:
cum a putut răposatul aderent al lui Maniu să fie devotat unui om care
s-ar fi opus la unirea Transilvaniei cu România?
3. Domnul Băieşu mai are un dinte contra expatriaţilor politici, care ar
fi revenit „carevasăzicătelea la de-a gata“. Poate că s-au găsit, dintre
aceştia, oameni care nu s-au ridicat la înălţimea obligaţiilor
patriotice impuse de situaţie, dar a-i situa pe toţi sub nivelul
polonezilor şi ungurilor exilaţi şi a-i considera „dezertori politici“
însemnează o dezinformare de rea-credinţă. Se ştie câţi dintre ei au
propagat în ţările străine ideea de libertate şi au dus o luptă
neostenită împotriva dictaturii comuniste. Mă întreb pentru care motiv
au fost aleşi membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor români: Eugen
Ionescu, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu? Probabil că nu
pentru dezertare de la datorie!
4. O propagandă excesivă şi condamnabilă antrenează pe neofiţii
democraţiei să lovească în unii adversari politici potenţiali ai
confruntării politice în perspectivă. Pentru a distrage atenţia de la
adevăraţii oameni cu vocaţie de a îndreptăţi reproşuri, pocăiţi de
ultimă oră sau camuflaţi în diferite comitete; pentru a feri de
incriminări pe slujitorii dictaturii căzuţi în dizgraţia tiranilor;
pentru a acoperi pe cei care şi-au nenorocit palmele în aplauze
bezmetice, vendeta opiniei publice trebuie savant îndreptată în alte
direcţii. Diversiunea momentului impune să nu se mai caute complicii
tiraniei doborâte. Loviturile „democratice“ să se îndrepte spre foştii
deţinuţi politici, spre victimele tiraniei, spre cei care îndrăznesc să
spună că nu au avut contingenţe cu regimul de opresiune. Domnul Băieşu
s-a integrat, din păcate, poate că deliberat, poate că din uşurinţă şi
pripeală, în această diversiune.
Aceasta să fie oare menirea unui scriitor?
CORNELIU COPOSU
*
Recitind cele de mai sus, am împăturit ziarul şi l-am depus ceva mai
departe de mine. Aveam atâtea alte gazete în jurul meu… îngropat în ele.
Hotărâsem să aflu cine este domnul Corneliu Coposu.
Ştiam din închisoare că domnul Corneliu Coposu reprezenta figura
luminoasă, rămasă în viaţă la acea vreme, din conducerea partidelor
istorice, omul de care erau legate nădejdile de reaşezare a ţării în
linişte şi îndreptare spre o civilizaţie reînnoită. Fermitatea şi
caracterul său erau speranţa tuturora. Sutele de mii de concetăţeni
zvârliţi în hrubele gherlelor aveau convingerea că, dacă îi va fi dat să
supravieţuiască detenţiei, contribuţia sa la clădirea unei Românii noi
urma să fie de cea mai mare însemnătate. Sănătatea lui, viaţa sa erau
cele mai preţioase bunuri ale neamului. Îmi era lăudat, de către colegii
mei de puşcărie, îmbătrâniţi îndărătul gratiilor, ca depozitar al
întregii istorii moderne a Patriei. De ar fi fost numai atât, şi tot
constituia o comoară, într-o epocă a uitării trecutului nostru apropiat
şi depărtat, a mistificărilor cele mai revoltătoare, a falsificărilor, a
surogatelor preparate în bucătăria plină de otrăvuri a dezinformării.
Însă domnul Corneliu Coposu nu reprezenta doar conştiinţa încă pulsând,
îndărătnică, de vitalitate, a perioadei interbelice, în pofida
torturilor; el era garanţia democraţiei în viitor. Pentru această
raţiune nu-şi găsea semenul niciunde pe întinsul dintre fruntariile
mărginind românimea. Dacă ieşea nevătămat din iadul unde-l aruncase
Securitatea, cu el în frunte socoteam că am fi putut redeveni o prezenţă
în Europa şi în lume, am fi putut recâştiga statutul de invidiat
dinainte de cel de-al doilea război mondial, când Bucureştii fuseseră
socotiţi „micul Paris“, când sărăcimea din Grecia, Turcia, Bulgaria,
Elveţia, Germania, ba chiar şi unii răzleţiţi din îndepărtata Franţă
imigrau la noi, din ungherele lor europene sărăcite, să se sature cu
holdele noastre de aur, în cea mai bogată zonă petrolieră şi auriferă de
la Marea Mediterană şi până în Urali.
Ţin minte, din copilărie, că măturătorii de stradă îmbucau pe treptele
caselor măsline, brânză telemea, şuncă de Praga şi fumau trabuce; dube
aduceau acasă pâinea aburind fierbinte, abia ieşită din cuptoare;
negustori pe picior, olteni cu cobiliţa pe umeri îşi strigau marfa pe
uliţele mahalalei de unde m-am ridicat şi eu, iar sarcina cărată de ei,
printre altele, o constituia zilnic peştele proaspăt; copii de zece ani
şedeau pe la colţuri, pe asfaltul călduţ, să vândă câte un coş de
portocale sau banane. Ehei…, ce minunăţii de basm în viaţa românilor!…
Pentru a relua ideea, socoteam, în puşcărie, şi continui să socotesc, că
numai un politician care a cunoscut cum de a fost România atât de
prosperă este capabil să-i redea bunăstarea antebelică. Or, cei care
s-au chemat politicieni, în decadenţa mârşavă de după 1945 şi până în
zilele noastre, au fost dintre cei care abia au ştiut să se semneze; ori
dintre aceia care şi-au luat diplomele în URSS-ul ajuns la sapă de lemn
din pricina ignoranţei, deci au învăţat cum se secătuieşte un neam; ori
s-au pomădat cu câteva plimbări prin Occident, numite pompos „ studii“,
dar scopul cărora ţinea mai curând de spionajul ce constituia vâna
noastră cea mai tare. În acest timp, toţi politicienii de înaltă
calificare în treburile statului îşi dădeau duhul în închisorile lui
Gheorghiu-Dej, la sfatul şi porunca lui Stalin, operaţia de ucidere a
lor fiind continuată sub Nicolae Ceauşescu.
Dintre politicienii făuritori ai marilor realizări, puşi în cătuşe şi
lanţuri, ştiam încă de când eram închis – şi cu atât mai abitir o ştiu
astăzi – că cel mai neînduplecat caracter, hotărârea cea mai de
nezdruncinat i-au aparţinut domnului Corneliu Coposu.
De aceea, aveam convingerea şi mă conving tot mai pe deplin: domnul
Corneliu Coposu întruchipează speranţa de a ne smulge din mocirla
comunismului.
*
Cu prilejul mult-visatei Revoluţii din Decembrie 1989, mă aflam la
Târgu-Neamţ. Vuia mărunta urbe de bucurie. Am zărit pe micul ecran
grupul triumfător ce a pătruns în Televiziune. Era lăudat cu spor de
crainicii oficiali ai „ epocii de aur“ precedente. Am auzit un glas –
bine instruit – îndemnând: „Trebuie adus tovarăşul Iliescu!“ Şi am
priceput că bătuse ceasul „rotirii de cadre“ obişnuite în fruntea
PCR-ului. Culmea este că domnul numit se aburcase în grad, odinioară, pe
spinările generaţiei noastre cocârjate, ale generaţiei mele, cu prilejul
„curăţirii“ universităţilor de studenţimea care îşi sacrificase
viitorul, studenţimea care organizase, în 1956, demonstraţii
anticomuniste în toate centrele ţării cu învăţământ superior: un
incendiu ce s-a propagat la fel de spontan ca acela: „Azi în Timişoara –
mâine-n toată ţara!“ din 1989, dar care a fost înăbuşit în faşă. După
arestarea noastră, a fost auzit pentru întâia oară numele domnului
Iliescu – care se cocea la umbră –, a fost auzit cu prilejul chemării
sale mai sus. Cam pe atunci s-a instalat în CC-ul ce i-a rămas iubit
până-n zilele noastre, pe unde a hălăduit şi după mult-cântata sa
dizgraţie. Iar când dizgraţia i s-a accentuat, a continuat să pună în
practică linia partidului şi a cenzurii, ca director de editură. Câtor
români „de rând“, dizgraţiaţi de soartă şi de partid, li s-a încredinţat
augusta încredere de a fi directori în domeniul propagandistic, fie el
şi tehnic?
Sosit la Televiziune, de la Casa Scânteii sau de acasă, după chemarea
insului rămas anonim, domnul Iliescu s-a adresat naţiunii cu expresia
cea veche, obişnuită şi odioasă: „Tovarăşi…“ Curând şi-a dat seama că
îşi strica scenariul, a renunţat la apelativ; mai mult: şi-a respectat
auditorii, calificându-i „domni“. Şi, mult timp de atunci înainte, a
adus laude „comunismului cu chip uman“ şi „comunismului luminat“.
L-am mai auzit rostind ceva ce m-a îngrozit. Era emoţionat ca o fată
mare când a mărturisit victorios: „Adineauri am stat de vorbă cu
tovarăşul Gorbaciov…“
ARE CINEVA NEVOIE SĂ INSIST ASUPRA DETURNĂRII REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE
1989??? Doar aceasta este lecţia lui Lenin, aplicată de el însuşi în
1917 şi pusă în practică şi în România în 1945-1946: a profita de
sângele vărsat de alţii.
*
Sătui să ni se spună că Ceauşescu şi-a început cariera politică la 14
ani, ne-a fost dat să constatăm, în plină revoluţie anticomunistă, că
domnul acela fusese chemat să se arate pe micul ecran pentru a ne confia
că el unul, comunist mai breaz, şi-a început aceeaşi carieră la 12 ani!
Ce înduioşător! Am plâns de fericire la pieptul tuturor mamelor care
aveau copii în vârstă de 10 ani, în acea clipă dându-mi seama că, dacă
intrau pe dată în activitatea de partid, erau meniţi să-i ia locul
dumnealui în următoarea schimbare de cadre de conducere… Cât de splendid
viitor pregăteşte comunismul „decreţeilor“ săi am aflat plin de
părintească mândrie abia tăinuită.
Tineretul însângerat cerea o guvernare responsabilă, care să-l readucă
la lumină. I se oferea imaginea unui copil comunist, de 12 ani, asemenea
MÂNTUITORULUI nostru, un copil!
Viitorul electorat n-a înţeles un lucru elementar: democraţia nu poate
fi recâştigată decât de către democraţi. Nu de către enoriaşii
marxism-leninismului, ai proprietăţii de stat şi ai planificării de
stat.
Un vechi activist de partid mi-a spus în acele zile de foc şi moarte:
„Fac pariu că a venit la Televiziune descinzând de-a dreptul din avionul
care-l aducea de la Moscova!…“ Mda, se obişnuise, săracul, să ne vină
lumina doar de la Răsărit… Nu cred că nimerise adevărul în literă, dar e
lucru cert că-l nimerise în spirit. Nimeni nu-i cunoaşte mai bine pe
comunişti, decât comuniştii! Şi-i iubesc doar aceia care n-au apucat să
se înfrupte după poftă din prăduirea ţării şi mai nădăjduiesc s-o facă
încă.
*
Agentura dezinformării şi-a înzecit eforturile. Trei obiective majore au
fost stabilite pentru demonstrat:
1. Revoluţia n-a produs victime între revoluţionari, ci numai dintre
cadrele Securităţii şi ale Miliţiei;
2. Luptătorii anticomunişti urmăresc destabilizarea ţării;
3. Românii fugiţi peste hotare, de hienele devoratoare ale României
Mari, au revenit să ne cumpere şi să ne vândă ţara!
Aşa sunt prezentaţi şi astăzi luptătorii anticomunişti şi emigranţii,
după operaţia de boiangerie pripită. Aşa au fost înfăţişaţi pentru
creduli, pentru naivi, pentru victimele şmecheriei oficiale.
*
La acelaşi televizor am văzut cum un tinerel, în pulovăr roşu ca steagul
cu secera şi ciocanul, i-a strigat în faţă domnului Coposu, venit să
ceară abandonul monopolului puterilor în stat, fără temei confiscate:
„Asta-i lovitură de stat!“
Era gălbejit tare şi supărat foarte.
Nu pricepeam pentru ce era atât de furios. Conducerea provizorie nu
fusese încă aleasă de către români. Conducerea la care se referea dânsul
era absolut ilegitimă, deoarece se proţăpise fără raţiune, nici vot, în
faţa camerelor de luat vederi, la Televiziune, invocând revoluţia, după
însăşi mărturisirea tinerelului de la balconul CC-ului.
Prea puţini dintre cei telegenici ajung în mod obligatoriu în fruntea
statului. Conducerea cea nouă nu era altceva decât ceea ce afirma
singură: o „emanaţie“. Ce fel de emanaţie? Există emanaţii de tot
neamul: unele propice, altele dăunătoare; unele necesare, altele
inutilizabile; unele cu mireasmă plăcută, altele devastatoare. La urma
urmelor, s-a întrebat tot omul: în definitiv, ce o fi aceea o
„emanaţie“? Cred că este ţâşnirea unor gaze ce nu mai au loc într-o
cavitate şi care se eliberează sub formă volatilă. (E cazul să mai umblu
şi prin dicţionare. Politica o impune.)
*
Fâsâitul s-a preschimbat în sâsâit, scheunatul în hămăit, geamătul în
muget, clămpănitul în duruit, şoapta tăinuită la ureche în răcnet. Şi
m-am îngrozit. S-a răspândit, cu mult sârg, în toată ţara, după
şabloanele emanărilor – că domnul Corneliu Coposu s-ar fi repezit ca un
vultur din înaltul capitalismului occidental (la uşa căruia stăm azi cu
mâna întinsă), să înşface şi domnia sa ultima felie din ultimul salam de
soia de pe piaţă. Cică ar fi venit pregătit – propaga bârfa fostelor
„tovărăşice“ devenite „doamne“ peste noapte – să-şi recupereze averile,
să le cuibărească grijuliu între coastele pline de osânză ale
capitalismului apusean. „Săracii trăncănitori – mi-am zis –, ce fericiţi
sunt că nu şi-au iubit şi ei ţara; că ar fi văzut ce opulenţă le dăruia
partidul, după zăbrele!…“
Dorind să-l înţeleg pe domnul Corneliu Coposu, gândul mi-a revenit la
cele ce am trăit şi trăim de o bucată de timp ce s-a lungit dincolo de
limitele suportării.
Îmi arunc privirile peste un ziar dintre cele ce mă înconjoară. Mintea
mea nu poate să înţeleagă cum de este domnul Corneliu Coposu cel mai
ponegrit dintre toţi politicienii de astăzi. Găsesc răspunsul degrabă:
„Este o încercare de atragere în mlaştina corupţiei în special a
oamenilor care, prin atitudinea lor corectă şi fermă, provoacă ura celor
declasaţi. În jungla lipsită de scrupule şi de simţul răspunderii, pe
care o traversează ţara noastră, metodele staliniste, practicate
împotriva adversarilor politici, sunt la ordinea zilei. Trebuie să
mărturisesc că aceste metode, care nu sunt decât o reluare a practicilor
comuniste, din deceniile anterevoluţionare, nu mă impresionează şi n-au
reuşit să mă intimideze“.
Glasul domnului Coposu nu are egal în demnitate.
Deodată se face lumină în mine. Dacă dintr-un platou montan se avântă
spre ceruri o creastă monolitică de granit, care înfruntă înălţimile,
lăsând în urmă-i întinderea terenurilor împrejmuitoare ce se târăsc
monoton până la capătul zărilor, ea este aceea care va atrage trăsnet
după trăsnet, ferind, cu vârfu-i semeţ, de descărcările furiei, câmpiile
risipite anost sub tării.
Imaginea îmi este întărită de enumerarea, făcută de domnul Coposu
însuşi, a câtorva dintre atitudinile publice ale partidului în fruntea
căruia se află:
„Am încercat, din toate puterile noastre, fără rezultat, să determinăm
obţinerea unor despăgubiri din partea statului nostru pentru toţi aceia
care au fost păgubiţi prin măsurile abuzive ale dictaturii comuniste.
N-am reuşit. Am insistat pentru restituirea bunurilor urbane confiscate.
N-am reuşit. Am militat de la început pentru unificarea opoziţiei,
pentru lupta comună a opoziţiei anticomuniste împotriva puterii politice
care a confiscat Revoluţia din România, datorată generaţiei tinere, ce
s-a sacrificat pentru a doborî comunismul. Această revoluţie se încearcă
să fie transformată ca un fel de revoltă împotriva lui Nicolae
Ceauşescu. Aţi văzut că toate procesele intentate celor responsabili de
dezastrul ţării se limitează la epoca lui Ceauşescu. Noi am cerut şi
cerem în continuare să se facă procesul comunismului, nu procesul
dictatorului. Aşa cum acest criminal a sacrificat mii de vieţi româneşti
pentru păstrarea puterii, tot aşa şi dictatura dinaintea lui, a lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost la fel de vinovată, deoarece a sacrificat
în închisori, numai din partidul nostru, peste 280 de mii de deţinuţi
politici, din care două treimi şi-au lăsat oasele în temniţele, în
lagărele, în minele, în câmpurile de concentrare comuniste. Printre cei
care s-au făcut vinovaţi de crimele acestea, îi găsim pe unii care apar
şi astăzi ca reprezentanţi ai puterii politice, lucru care este de
neimaginat pentru o ţară civilizată care are conştiinţa răspunderii
faptelor din trecut. Atitudinea noastră faţă de puterea politică este
categorică. În urma hotărârii unanime a Comitetului de conducere al
partidului nostru, s-a stabilit: nici un fel de colaborare cu Frontul
Salvării Naţionale. Am discutat vreme de două luni şi mai bine cu
ceilalţi reprezentanţi ai opoziţiei, din care unii erau dispuşi să facă
unele compromisuri, să accepte anumite oferte de colaborare. Am susţinut
cu fermitate teza că, atâta vreme cât există un guvern iresponsabil,
incapabil să facă faţă obligaţiilor economice, politice, sociale şi
morale ale ţării, guvern care a dat faliment, care îşi demonstrează el
singur incapacitatea, noi nu putem să sprijinim şi să legitimăm
abuzurile sale. De aceea, suntem împotriva oricărei colaborări. Suntem
disponibili pentru o alternativă de guvernare fără FSN. Afirmaţia care
s-a făcut, că acest guvern, care ne conduce astăzi, cuprinde un mănunchi
de unicate de cea mai înaltă valoare profesională, este gratuită. Mai
sunt mii de oameni la fel sau mai capabili decât cei aleşi în guvern, ca
să conducă şi să soluţioneze problemele economice. Avem, în toate
domeniile de manifestare a vieţii publice româneşti, oameni mult mai
capabili decât cei care formează echipa guvernamentală. Lozinca ce s-a
lansat, că nu există alternativă, este o gogoriţă, o calomnie la adresa
poporului român, care jigneşte însăşi capacitatea sa de a produce
elemente capabile să-şi asume răspunderile politice şi economice în ţara
noastră. Am refuzat şi invitaţiile de dialog făcute de preşedintele
ţării. Nu avem ce să dialogăm. Categoric. Singura soluţie pentru ieşirea
din impas este demisia guvernului şi dizolvarea Parlamentului“.
Că domnul Corneliu Coposu nu urmăreşte nici cel mai mărunt câştig
personal, nici cea mai nesemnificativă adulare, o dovedeşte faptul că nu
a candidat la alegerile de preşedinte al ţării. Poate că mizeria
foametei, a frigului, a suferinţelor şi umilinţelor fără număr, a
încercărilor fizice şi morale, a sărăciei, a tuturor chinurilor
imaginabile suportate pe parcursul unei jumătăţi de veac, l-ar fi
destinat pentru acest rol. A mâncat şi dânsul, ca noi toţi, „salamul de
soia“ devenit legendar, însă, spre deosebire de alţii, s-a ciocnit de
cele mai cumplite revărsări ale furiei antiumane născocite pentru
adversarii politici potenţiali. În faţa spectrului şomajului ce ne
bântuia existenţele, în faţa reducerii capacităţii noastre de producţie
şi a degradării capacităţii noastre de consum sub orice limită, ţara
avea nevoie de un om pregătit, prin biografia şi competenţa lui, pentru
a stimula râvna unei naţii în agonie de a se mai ridica o dată şi de a
triumfa. Conjuraţia impostorilor s-a agăţat însă de toate posturile de
conducere, de la cele mai înalte până la cele mai mărunte, în dorinţa de
a huzuri şi de a împila, prin mijlocirea corupţiei, a dezorganizării, a
destabilizării, a diversiunii, a instigării la ură şi la confruntări
artificial propulsate între categorii sociale, etnice şi confesionale.
Domnul Corneliu Coposu, atât de calomniat, denigrat de agenţii puterii
politice, nu a fost nomenclaturist, nici emigrant revenit în ţară după
Revoluţie, nici proprietar, nici latifundiar, nici bogătaş. Cum prea
bine a spus-o singur: „N-am avut nici o sfoară de pământ“… Nici casă în
proprietate, nici automobil.
ŞI TOTUŞI, DOMNUL CORNELIU COPOSU A REFUZAT SĂ CANDIDEZE!
*
Încet-încet, fără să ne dăm seama, am ajuns să discutăm rezultatele
alegerilor de la 20 mai 1990. Partidul Naţional-Ţărănesc – Creştin şi
Democrat s-a confruntat cu o interdicţie pe toate planurile de a-şi face
cunoscută doctrina şi strategia politică, socială, economică înainte de
înfăţişarea electoratului la urne. Această interdicţie, dacă nu s-a
manifestat formal, s-a dovedit o realitate prin reducerea timpului
necesar luării de contact cu telespectatorii, într-o proporţie penibilă
în raport cu partidul ce deţinea puterea. Presa PNŢ-CD era returnată din
provincie aşa cum fusese expediată, prin coordonarea serviciilor poştale
şi, în unele cazuri, de transport. Victimă a calomnierilor, această mare
forţă a democraţiei a pierdut parţial încrederea unora dintre cei
dezinformaţi. Atacarea şi distrugerea sediilor a condus la retragerea
din partid a unui număr de entuziaşti intimidaţi. La acestea s-a adăugat
falsificarea alegerilor care, de altfel, a devenit inutilă, ea deformând
în mod ridicol rezultatele.
Este impresionantă declaraţia preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc
– Creştin şi Democrat, în legătură cu aceasta:
„Veleitarii care conduc ţara, nemulţumiţi de procentul uriaş de adeziuni
pe care l-am avut, infirmat prin falsificarea alegerilor din 20 mai, au
urmărit anihilarea noastră. Într-o discuţie pe care am avut-o cu domnii
Iliescu şi Roman, le-am spus: «Bine, domnilor, dacă contaţi pe 80% din
ţară, ce vă deranjează cele trei procente pe care le-aţi îngăduit, prin
falsificarea electorală, pentru partidul nostru? Vă temeţi de asta?»
Realitatea este că ei nu contează pe adeziunea maselor şi îşi dau seama
că principalul obstacol în calea perfectării unei dictaturi
cripto-comuniste este partidul nostru, de aceea toată campania
electorală a fost împotriva noastră“ – după cum scrie domnul Corneliu
Coposu.
Dincolo de toţi aceşti factori trebuie căutat factorul psihologic.
Într-una dintre conferinţele sale electorale televizate, domnul Iliescu
a amintit membrilor de partid că numărul lor este de 4.000.000.
Şi, pe căi voalate, şi-a dezvăluit simpatia pentru ei, măcar prin aceea
că nimeni nu l-a văzut arzându-şi carnetul roşu în faţa poporului. Cele
patru milioane de cetăţeni or fi având familii. Astfel, masa lor s-ar
dubla, s-ar tripla. În definitiv, se poate mări cifra, până la a acoperi
întreaga populaţie a ţării, inclusiv pruncii de la sân şi bătrânii din
azile. Toţi membrii de partid din marea şi mica nomenclatură şi din
rândurile organelor de represiune, cărora li se adaugă armata imensă a
„turnătorilor“ oficiali şi voluntari, şi-au creat o vastă reţea de
„clienţi“ (în înţelesul lumii romane), de îndatoraţi pentru slujbe, viză
de paşaport, carne fără coadă, salvarea de la puşcărie a unui hoţ, rudă
apropiată etc. etc.
Cine se îndoieşte de succesul mafiei comuniste în România?
Prima reacţie faţă de această concluzie logică este că nici măcar nu
merită ridicat un deget pentru înfăptuirea unei democratizări a
relaţiilor existente între astfel de oameni. Să se exploateze unii pe
ceilalţi în continuare! Să se chinuiască între ei! Să se aservească unii
pe alţii la nesfârşit şi să-şi vândă celor puternici, o dată cu
conştiinţa, propriii lor copii!
Probabil că aşa au gândit participanţii înspăimântător de numeroşi la
valul nestăvilit de emigrare de după Revoluţie. N-au mai crezut în
capacitatea ţării noastre de a-şi recupera ţinuta umană.
Dar a accepta, cu braţele încrucişate, sinuciderea unui neam echivalează
cu sinuciderea ta personală. Şi toţi aceia care luptă astăzi pentru
reintrarea în normal a vieţii publice româneşti au ales jertfa de sine,
dintr-un cutremurător sentiment patriotic, în continuarea sacrificiilor
strămoşilor şi pentru urmaşii care aşteaptă la porţile vieţii.
Este aceasta o atitudine lipsită de realism? Nici vorbă! Am mai spus-o:
nimeni nu se teme mai mult de comunişti decât comuniştii. Fiecare fost
membru de partid are rude ce depind de atitudinea lui. Fiecare se teme
pentru pâinea copiilor, fraţilor verilor, nepoţilor. Se teme să nu fie
acuzat pentru calitatea sa de fost comunist, deşi în forul său lăuntric
e primul care să acuze comunismul. E un simţământ dintre cele mai
aberante, însă e absolut firesc, atunci când ai făptuit împotriva
conştiinţei tale, ceea ce trezeşte complexul afectiv al vinovăţiei, deşi
aproape integral cei 4.000.000 nu s-au făcut vinovaţi de altceva decât
de teamă, spaima ce continuă să le dirijeze fiece gest, care le
autopedepseşte orice ridicare necenzurată a frunţii, care le dictează să
rămână sclavii foştilor lor tirani cu insigna schimbată.
Într-una dintre gazetele la al căror maldăr recurg mereu pentru a
cunoaşte cugetarea domnului Corneliu Coposu, citesc înscris, cu o sobră
fermitate obiectivă, gândul său în privinţa acestor fraţi ai noştri,
care nu izbutesc să se regăsească pe ei înşişi, care au început prin a
accepta să fie invadaţi de otrava temerii şi nu mai pot să se desprindă
din narcoza ei.
„Noi am afirmat şi ne menţinem punctul de vedere că suntem categoric
împotriva comunismului. Această atitudine a fost interpretată, de către
oameni mai puţin informaţi, ca o atitudine împotriva comuniştilor. Nu
avem nimic de împărţit cu foştii membri ai PCR. Am comentat şi chiar am
arătat că, din sondajele pe care le-am făcut, adeziunea la PCR şi
obligaţia unora de a plăti cotizaţii şi de a deţine un carnet nu a fost
fructul unei orientări ideologice, ci au fost tendinţe de prezervare a
situaţiei profesionale sau fructe ale unor presiuni exercitate de
familie, de societate, de locul de muncă şi chiar de organele represive.
Nu socotim această înscriere în partid ca un capitis diminutio al celor
care au acceptat-o, dar nu au desfăşurat activitate politică
propriu-zisă în cadrele partidului. Nu le facem acestora un reproş;
dimpotrivă, am primit foşti membri de partid în partidul nostru. Sigur
că altfel îi privim pe cei care au făcut parte din nomenclatură, care
s-au pretat la crime, la abuzuri împotriva poporului. Nici cu aceştia
noi nu avem nimic de împărţit, ci lăsăm justiţia să se pronunţe asupra
activităţii lor. Sigur că acţiunea de dezinformare a prins, mai cu seamă
pentru că oamenii, complet rupţi de realităţile politice, sunt timoraţi
şi îşi tem situaţia şi viitorul. Noi am fost arătaţi, în mod deliberat,
ca oameni care vor exercita acţiuni de răzbunare împotriva foştilor
membri de partid. Sigur că este vorba de o calomnie. Noi avem toate
principiile născute din doctrina moralei creştine. În calitatea asta, nu
putem fi răzbunători şi nu putem urmări oameni care au fost adversarii
noştri politici şi nici măcar nu avem intenţia de a ne implica în
urmărirea celor care s-au făcut vinovaţi de grave transgresiuni
împotriva poporului român. În ce ne priveşte, nu am făcut nici un fel de
obstacole celor care vor să se integreze în noua societate românească şi
îi considerăm cetăţeni onorabili, care pot să-şi desfăşoare activitatea
fără nici o reticenţă din partea noastră şi fără restricţii. Aceeaşi
atitudine am adoptat-o şi faţă de oamenii oneşti care şi-au făcut
datoria lor patriotică, aparţinând vechilor structuri represive ale
dictaturii comuniste“.
Vocea domnului Coposu, aşa cum mi-am năzărit-o pe când citeam, continuă
să răsune în încăpere, aşezat, hotărât, puternic.
Din nou îmi revine pe scena cugetului multitudinea plătitorilor de
cotizaţii PCR, înscrişi în partid datorită şoaptelor încurajatoare sau
strigătelor imperative ale părinţilor, la o vârstă intelectuală încă
imatură, şi care au rămas dependenţi, până la baia de sânge din
Decembrie 1989, de conducătorul lor paranoic. An de an erau obligaţi să
declare ba că România a beneficiat de cea mai bogată recoltă din toată
existenţa ei istorică, ba că a te hrăni normal este dăunător sănătăţii,
ba că a dori să călătoreşti dovedeşte tendinţe de a deveni spion, ba că
a râde de o glumă inofensivă este o probă că eşti duşman al poporului,
ba că munca voluntară şi gratuită, depusă pentru curăţatul străzilor,
certifică patriotismul, ba că ucenicul cizmar din fruntea ţării este
singurul individ inteligent şi apt să facă epocă în patrie. Şi mă
întreb: ce slăbiciune (omenească, desigur) a acţionat în inima lor
atunci când frica de părinţi, de soţ, de şeful atelierului, de
securistul întreprinderii i-a împins să semneze adeziunea? Ori atunci
când visul de a fi trimişi să muncească în Africa, ori de a fi acceptaţi
să-şi susţină teza de doctorat, ori să fie înscrişi pe lista acelora
care primeau o garsonieră din fondul imobiliar destinat fabricii i-a
decis să subscrie principiilor comuniste?
Mă întreb, în continuare, dacă ar putea ei, o dată în viaţă, în
solitudinea tăcută din faţa urnei electorale, să întoarcă spatele,
neştiuţi de nimeni, trecutului lor fals, să spună DA viitorului; o
singură dată în viaţă să privească realitatea drept în ochi; să admită
ceea ce copilul Mircea Eliade ştia când a scris Romanul adolescentului
miop, anume că sensul vieţii nu e fericirea, ci realizările eroice.
Despre care eroism este vorba aici? Unul extrem de simplu, dar şi
anevoios, acela de a-ţi întoarce spatele ţie însuţi, acela de a risca,
oricât de puţin, în numele unui principiu sfânt – BINELE COMUN.
Oamenii trebuie să înţeleagă că, dacă suferă de un complex al
vinovăţiei, aceasta nu înseamnă că au şi o vină reală. Ţara îi aşteaptă
cu braţele deschise. Să uite că au fost laşii care aplaudau şi să
înceapă a trăi ca oameni liberi, să aibă curajul de a-şi cere drepturile
de oameni liberi, să impună respectarea noii lor independenţe şi, mai
presus de orice, a demnităţii lor umane. Să renunţe la a mânca minciuni,
la a bea minciuni, la a învăţa minciuni, la a predica minciuni, la a
ovaţiona minciuni. Nici unui om de pe Pământ nu i se cuvin osanale. Şi
nici un popor de pe Pământ nu s-a mânjit mai mult, aducând osanale, ca
poporul nostru căzut în idolatria imbecilizată a lui Stalin, Dej,
Ceauşescu. Cei care au dat în minţile copiilor şi au rămas la jocul cu
castele de nisip să se apuce cu mâinile de garduri, să se sprijine de
ziduri, să îndrăznească a privi ţintă la cei care i-au terorizat şi să
descifreze adevăratul chip al acestora, de saltimbanci satrapi. Acolo
unde sunt unire şi hotărâre de oţel, nu mai este loc să pătrundă nici
măcar umbra unui nou aspirant la vreo tiranie, oricât de luminată.
Revin la chestiunea de unde am început textul de faţă, deoarece
MINCIUNA, prin revoltătoarea ei sfidare, mă împinge iarăşi să ridic
masca de pe chipul său hidos, dimpreună cu domnul Corneliu Coposu, în
smerenia sa îndârjită de a rămâne egal cu sine însuşi – om pur şi
simplu, român şi luptător pentru sfinţenia naturală a democraţiei. Revin
tot la cuvintele domniei sale, cu riscul de a mă repeta:
„În perioada campaniei electorale din primăvara anului 1990, am fost
victima unei campanii de dezinformare şi calomnii, dirijată în mod
sistematic de la centru, cu scopul evident de a stârni în rândurile
populaţiei adversitate şi ură împotriva celor care erau consideraţi ca
oponenţi implacabili ai comunismului şi ai tendinţelor totalitare. S-au
lansat prin presă, tracte, manifeste şi afişe, fel de fel de minciuni,
bârfe şi neadevăruri scornite de adversarii politici.
S-a spus că aş fi fugit în Occident – minciună. N-am părăsit ţara nici o
zi după anul 1938, până la Revoluţie. De altfel, în perioada dictaturii
comuniste, am fost închis vreme de şaptesprezece ani şi jumătate şi
trimis apoi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Am fost urmărit pas cu
pas, hăituit, prigonit de Securitate, până în Decembrie 1989.
S-a mai lansat ideea că aş fi venit cu sacul plin de dolari, să cumpăr
ţara.
S-a lansat calomnia că aş avea intenţia să-mi recuperez moşiile mele
(inexistente) care s-ar afla în toate judeţele ţării. N-am avut şi nu am
nici un stânjen de pământ. S-a spus că am palate şi castele. N-am nici
măcar un apartament.
S-a spus că aş fi căsătorit cu Doina Cornea. Invenţie.
S-a spus că aş fi colaborat cu Ceauşescu şi cu Securitatea lui.
Împrejurarea că am stat şaptesprezece ani şi jumătate în puşcării şi că,
până la Revoluţie, am fost permanent şicanat cu chemări şi reţineri,
anchete la Securitate, cu percheziţii nenumărate şi continuă urmărire,
ar fi trebuit să dea de gândit nemernicilor care au lansat asemenea
zvonuri şi să-i facă să inventeze alte minciuni mai credibile.
Am mai fost acuzat de către patriotarzii şovini şi extremişti că aş fi
trădat interesele Transilvaniei, pactizând cu maghiarii, ponegrire care
a putut fi crezută de anumiţi naivi cu totul neinformaţi, care nu-mi
cunoşteau biografia“.
Cât timp să mai fie dator singurul român asupra căruia nu cade nici o
umbră să nege literatura de mahala care îi foloseşte numele, pentru
potolirea setei de demolare a valorilor româneşti?!
Cât timp onestitatea lui, mucenicia lui, drumul lui drept vor mai fi
pângărite?!
Nu mult timp. Ţara se trezeşte.
Mihai Rădulescu
|
