Colaborarea militară româno-vietnameză la sfârşitul anilor ’60

Dr. Petre Opriş

În ziua de 2 august 1964, o vedetă torpiloare nord-vietnameză a lansat un atac împotriva distrugătorului american „Madox”, care se afla într-o misiune de patrulare în golful Tonkin. După circa 48 de ore de la incidentul respectiv, marinarii americani au raportat că o altă navă nord-vietnameză i-a atacat în aceeaşi zonă. Cercetările ulterioare au infirmat faptul că al doilea incident ar fi avut probabil loc vreodată. Ambele evenimente au fost utilizate de autorităţile de la Casa Albă pentru a convinge pe membrii Congresului Statelor Unite ale Americii să aprobe efectuarea unor raiduri aeriene de bombardament împotriva Republicii Democrate Vietnam. Reacţia americană deosebit de puternică la incidentul „Tonkin” a determinat autorităţile de la Beijing să ordone trimiterea imediată a unor avioane proprii MiG-15 şi MiG-17 pe aeroportul Phuc Yen, aflat în apropierea capitalei nord-vietnameze, iar în decembrie 1964 a fost încheiat un tratat de asistenţă militară între Republica Populară Chineză şi Republica Democrată Vietnam. În cadrul acestuia s-a prevăzut trimiterea în nordul Vietnamului a 300.000 de militari chinezi (din unităţi de geniu, de transport şi de apărare antiaeriană) pentru a înlocui o parte din trupele regimului de la Hanoi – mutate în apropierea liniei de demarcaţie dintre Republica Democrată Vietnam şi Vietnamul de Sud. Primii militari chinezi au sosit în nordul Vietnamului în luna iunie 1965. Puternicele bombardamente aeriene americane din luna februarie 1965 au determinat autorităţile de la Hanoi să solicite Moscovei livrarea urgentă de către sovietici, pe calea aerului, a unor cantităţi importante de armament antiaerian. La rândul lor, la 27 februarie 1965, sovieticii au solicitat la Beijing să fie permisă survolarea teritoriului Republicii Populare Chineze de către 45 de avioane sovietice AN-12, care urmau să transporte 75 de sisteme antiaeriene SA-75 „Dvina” (care utilizau rachete V-750) şi 18 tunuri antiaeriene M-37 „Skoda” (calibru 75 mm), din URSS la Hanoi.[[1]]

Autorităţile de la Beijing au respins solicitarea Moscovei deoarece considerau că operaţiunea respectivă putea fi descoperită de americani şi ar fi condus la noi pierderi umane. În acelaşi timp, ministrul de externe chinez a propus sovieticilor ca livrarea tehnicii militare să fie realizată prin utilizarea căilor terestre. Astfel, primele tunuri antiaeriene sovietice cal. 37 şi 57 mm au ajuns în R.D. Vietnam în martie 1965. Ulterior, un număr de 260 de instructori sovietici - împreună cu sistemele de apărare „Dvina” promise de Moscova pentru autorităţile nord-vietnameze - au fost transportaţi cu 12 garnituri de tren până la Hanoi, tranzitând Republica Populară Chineză. Primul sistem „Dvina” a ajuns în luna iunie în Republica Democrată Vietnam, iar primele două rachete V-750 au fost lansate la 24 iulie 1965 - ambele avioane americane ţintite fiind distruse. Până la mijlocul anului 1966, specialiştii militari sovietici din Republica Democrată Vietnam au participat la înfiinţarea şi pregătirea pentru luptă a 10 regimente de apărare antiaeriană (dotate cu sisteme „Dvina”), trei regimente de radio-transmisiuni şi două regimente de aviaţie de vânătoare.[[2]] Autorităţile de la Bucureşti au sprijinit, la rândul lor, Republica Democrată Vietnam, în prima fază doar în domeniul propagandei. De exemplu, două delegaţii române au participat la „Conferinţa internaţională de solidaritate cu poporul vietnamez, împotriva agresiunii imperialiste americane, pentru apărarea păcii” (Hanoi, 25-29 noiembrie 1964), respectiv la „A doua reuniune a comitetului sindical internaţional cu oamenii muncii şi cu poporul din Vietnamul de sud” (Hanoi, 2-7 iunie 1965).[[3]] De asemenea, la 7 aprilie 1966, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat participarea unei delegaţii române la o reunine internaţională a intelectualilor, organizată la iniţiativa Comitetului Central al Partidului celor ce muncesc din Vietnam (mai 1966, Hanoi). Scopul reuniunii era „să condamne agresiunea americană în Vietnamul de sud şi să obţină sprijinul intelectualilor din lumea întreagă pentru cauza poporului vietnamez (subl.n.)”[[4]]. Un an mai târziu, generalul-maior Tram Sam a solicitat ţărilor socialiste un ajutor militar de urgenţă (suplimentar) pentru anul 1967, în scopul apărării litoralului nord-vietnamez - în special, staţii de radiolocaţie pentru descoperirea navelor şi pentru conducerea focului artileriei de coastă, piese de artilerie care puteau lovi obiective aflate la mare distanţă, torpile, mijloace de descoperire şi distrugere a minelor acustice, grupuri electrogene.

Autorităţile române au analizat cererea înaintată la 18 martie 1967 de către adjunctul ministrului forţelor armate nord-vietnameze şi, la 4 aprilie 1967, au aprobat trimiterea la Hanoi, suplimentar, a 42 de torpile clasice calibru 530 mm, care „au fost aprovizionate din URSS în anul 1952 pentru distrugătoare care au fost scoase din înzestrare[a Marinei Militare Române] şi casate în anul 1961”. Ministrul Forţelor Armate a subliniat faptul că, pentru anul 1967, guvernul României aprobase livrarea către R.D. Vietnam a 30 de grupuri electrogene mobile de 30 kW şi a precizat faptul că „celelalte tipuri de tehnică militară solicitate nu se fabrică în ţara noastră, fiind asigurate din import pentru nevoile forţelor armate, iar acordarea de ajutor cu astfel de materiale din existentul marilor unităţi şi unităţilor nu este indicată deoarece: staţiile şi autostaţiile de radiolocaţie sunt în cantităţi mici, cu care se asigură nevoile minime ale Marinei militare; tunurile existente la trupele de uscat au bătaie sub 20 km (subl.n.)”[[5]]. În aceeaşi ordine de idei, într-un raport din 27 octombrie 1969, adresat Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., generalul Ion Ioniţă a precizat astfel: „Întrucât Ministerul Forţelor Armate are sarcini suplimentare de înzestrare pentru gărzile patriotice şi [formaţiunile de] pregătirea militară a tineretului [pentru apărarea patriei], precum şi pentru acordarea de ajutor militar Republicii Democrate Vietnam, nu mai sunt posibilităţi să se ofere [Partidului Popular Laoţian, Frontului de Eliberare din Mozambic, Partidului African al Independenţei şi Mişcării Populare de Eliberare din Angola] alte cantităţi de materiale din existentul sau din prevederile planului de înzestrare al Ministerului Forţelor Armate pe anul 1970 (subl.n.)”[[6]]. Câteva luni mai târziu, la 1 septembrie 1970, ambasadorul Constantin Băbeanu a discutat cu viceprim-ministrul Nguyęn Con despre problemele create în România de inundaţiile care au avut loc în primăvara acelui an. Demnitarul nord-vietnamez a amintit despre lupta poporul său împotriva Statelor Unite ale Americii şi l-a rugat pe ambasadorul român acreditat la Hanoi să transmită o scrisoare lui Ion Gheorghe Maurer, din partea prim-ministrului Pham Van Dong. În documentul respectiv se solicita acordarea unui ajutor economic şi militar nerambursabil Republicii Democrate Vietnam, în cursul anului 1971. Printre produsele dorite de guvernul de la Hanoi s-au aflat 21.000 de arme de infanterie, 70.000 de lovituri pentru aruncătoarele de grenade antitanc, 1000 de aruncătoare de grenade antitanc, 20.000 de complete de echipament militar, 1000 de tone de trotil, 50 de autobasculante, 30 de buldozere, 200 de camioane, câte 100 de autoturisme de teren şi tractoare cu remorcă, câte 30 de autosanitare şi autocisterne, 35 de autopompe şi motopompe, 3000 km de cablu telefonic de campanie, echipament pentru 400 de paturi de spital (la fel ca în anul 1967), medicamente, instrumente medicale etc. Pentru stabilirea cantităţilor de mărfuri pe care autorităţile române le puteau oferi ţării sale, prim-ministrul Pham Van Dong a invitat o delegaţie guvernamentală pentru a efectua o vizită în R.D. Vietnam. Membrii Prezidiului Permanent au aprobat în şedinţa din 7 septembrie 1970 să fie analizate solicitările nord-vietnameze, iar Gheorghe Rădulescu a fost desemnat conducător al delegaţiei economice care urma ajungă la Hanoi în luna octombrie 1970.[[7]]

În altă ordine de idei, se cuvine să subliniem faptul că, în numele internaţionalismului proletar, o parte din resursele financiare ale României au ajuns, sub diverse forme, în conturi sovietice şi, de acolo, în cele ale unor partide comuniste din state capitaliste, pentru realizarea unui scop iluzoriu şi periculos pentru România: victoria revoluţiei proletare mondiale. De exemplu, într-o notă întocmită de Mihai Dalea în noiembrie 1965, privind transferurile financiare efectuate în numele Partidului Comunist Român pentru alimentarea unui fond internaţional existent în Uniunea Sovietică şi destinat ajutorării partidelor comuniste din întreaga lume, au fost menţionate următoarele sume de bani (cotizaţii) expediate din România în URSS: 400000 $ (în 1961); 400.000 $ (1962); 500.000 $ (1963); 200.000 $ (1964); 200.000 $ (propunere pentru 1965).[[8]] În anul 1965, Partidul Comunist Român trebuia să contribuie cu 500.000 $ la fondul internaţional de ajutorare a partidelor comuniste, înfiinţat şi gestionat de către conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În decembrie 1965, jumătate din suma respectivă a fost transferată de P.C.R. într-un cont din URSS, iar la începutul anului 1966 au ajuns la Moscova încă 250.000 $ pentru acoperirea cotizaţiei anuale româneşti la fondul respectiv. Deciziile respective au fost aprobate în cadrul şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 30 noiembrie 1965. La aceeaşi reuniune, s-a hotărât trimiterea în anul 1966 a unor ajutoare materiale Partidului Comunist din Israel (mărfuri în valoare de 10.500 dolari) şi Partidului Socialist Italian al Unităţii Proletare (20.000 dolari – în scopul acoperirii cheltuielilor pentru organizarea congresului partidului şi pentru campania electorală din anul 1966 – alegeri pentru organele administrative locale din Italia).[[9]]