|
Un german în Armata Română
pe Frontul de Est
Convorbire cu Georg Fronius
Liviu Vălenaş
Impresii si pareri personale in FORUM
Georg Fronius s-a născut într-o familie de saşi, la 6 aprilie 1958, în
comuna Motiş din judetul Sibiu. Urmează o scoală profesională de
carmangerie în cadrul Liceului Industrial Alimentar din Sibiu. Familia isi
depune actele pentru emigrarea în RFG, motiv pentru care regimul comunist
îl pedepseste, încorporându-l într-o unitate militară pentru munca în
subteran. În 1979 părăseste, cu toată familia, România, în prezent este
proprietarul cunoscutului magazin de produse românesti, "Fronius", din
Nürnberg.
Liviu Vălenaş: - Stimate d-le Georg Fronius, să purtăm acum o
discutie despre tatăl dvs, oarecum un caz particular: un cetătean român de
nationalitate germană care a luptat în Armata Română în Al Doilea Război
Mondial...
Georg Fronius: - Tatăl meu, Stefan Fronius, s-a născut la 19 martie
1919 într-o familie de saşi, în comuna Motis, nu departe de Mediaşş.
Familia mea era o familie de agricultori, un unchi avea si un magazin în
comună. Să trec la subiectul care vă interesează. Când a împlinit 18 ani,
în 1937, tatăl meu a fost chemat la oaste, a făcut trei ani de stagiu
militar, în 1940 a fost liberat. Însă vremurile erau tulburi, deja bântuia
războiul în Europa, asa că în curând a fost din nou încorporat. Pe vremea
aceea aveai anumite avantaje dacă mergeai la armată cu calul tău si ca să
profite de acest fapt, bunicul meu i-a cumpărat tatălui meu un cal foarte
frumos, negru, pe care l-au botezat Poly, semăna cu un cal de rasă arab.
Cu acest cal avea să treacă Prutul la 22 iunie 1941, primele lupte le-a
dat practic abia în fata Odessei, unde a fost un masacru: regimentul său a
fost practic decimat. Ce a mai rămas din regiment a fost retras în tară
pentru refacere. După ce regimentul fost refăcut, a fost trimis imediat
din nou pe Frontul de Est. Tatăl meu a ajuns, într-o unitate de
transmisiuni, până lângă Moscova. Mi-a povestit că a putut să vadă, prin
binoclu, luminile Moscovei. În fata Moscovei s-a produs acelasi dezastru
ca si la Odessa, dar de data aceasta socul loviturii l-a luat exclusiv
armata germană.
L.V.: - De ce credeti că s-a împotmolit armata germană, în decembrie 1941,
în fata Moscovei?
G.F.: - Pentru simplul motiv că liniile de comunicatie ale armatei gremane
s-au mărit la extrem. Tatăl meu mi-a relatat că a văzut tancuri germane
imobilizate exclusiv din lipsă de carburanti... Dar mi-a mai spus ceva,
odată când eram la munca câmpului în Motis: "Vezi acest câmp de bostani?
aşa de multe erau si capetele soldatilor germani căzuti în fata Moscovei!"
Din fericire tatăl meu nu a ajuns si la Stalingrad sau la Cotul Donului.
După dezastrul din fata Moscovei a început o retragere lentă, dar
continuă. Retragerea a făcut-o tot timpul călare pe Poly. La un moment
dat, când s-au trezit sub un tir năpraznic de artilerie sovietic, calul
s-a speriat de moarte si a fugit. Tata l-a crezut pierdut, însă peste
câtva timp l-a găsit pus să tragă un tun românesc, împreună cu alti trei
cai. Atunci s-a adresat căpitanului lui si a primit calul înapoi. Cum am
mai spus, tot timpul călare, în retragere, a ajuns din nou în România.
Precizez că în ş943 s-a semnat singurul acord militar dintre Germania si
România, care prevedea ca, pe bază de voluntariat, etnicii germani din
România să lupte în armata germană, încadrati în Waffen-SS. Tatăl meu s-a
prelevat de faptul că încadrarea în armata germană nu era obligatorie, se
făcea deci pe bază de voluntariat, si a rămas pe mai departe în Armata
Română. Bine a făcut, căci cei care s-au încadrat în Waffen-SS au avut
parte de o situatie mult mai dură. Au fost repartizati în linia întâi,
direct în fata Armatei Rosii, iar cei care au
supravietuit au fost acuzati ulterior, nu numai că au luptat contra URSS,
dar au făcut acest lucru în Armata Germană, "benevol". Multi au fost
trimisi în prizonierat, pentru zece ani, în URSS.
L.V.: - A venit apoi 23 august 1944...
G.F.: - Tatăl meu, multumit că a scăpat de măcelul de pe Frontul de Est,
nu mai avea de gând să lupte acum contra Armatei Germane, de aceea a decis
să se ascundă. Însă a avut imediat parte de o pierdere extrem de
dureroasă. La trei zile după ce a ajuns acasă la Motis, au venit niste
soldati rusi si l-au furat pe Poly din grajd, lăsând în locul lui o
mârtoagă ordinară. Nu s-a "bucurat" nici de această mârtoagă, căci nu
peste mult timp a venit un alt soldat sovietic si a confiscat si mârtoaga.
Tată meu l-a regretat toată viata pe Poly, si-a adus aminte de el chiar
înainte de a muri...
L.V.: - Bănuiesc că, în afară de durerea pricinuită de pierderea calului
drag, mai avea si alte probleme...
G.F.: - Bănuiti foarte bine. Era clar că va începe deportarea în URSS a
nemtilor din România, inclusiv a celor din Motis. Dispozitiile erau foarte
clare: se deportează la muncă toti etnicii germani, indiferent de sex
(deci si femeile!) între vârstele de 17 si 45 de ani. Câteodată nu s-a
tinut cont nici de aceste limite de vârstă, au fost deportati copii sub 17
ani, sau oameni în vârstă, de peste 45 de ani. Tatăl meu s-a decis să facă
ceva, ca să nu ajungă în URSS. A săpat o groapă sub grămada de gunoi din
curtea casei noastre si a stat ascuns în această groapă trei luni de zile!
L.V.: - Ca Saddam Hussein...
G.F.: - Ei, nici chiar asa... Ziua stătea ascuns, iar noaptea intra în
casă ca să mănânce, însă înainte de a se lumina îsi ocupa pozitia în
groapă. A fost căutat de poterele comuniste, nu l-au găsit, nu le-a dat
prin cap să sape sub groapa de gunoi. Când în fine s-a terminat valul de
deportări, în ianuarie 1945, tatăl meu a iesit din groapă, însă a avut
parte de un alt soc: nu mai erau oameni tineri si maturi în Motis! Numai
copii sau oameni bătrâni. Singura fată cu care mai putea să întemeieze o
familie avea 16 ani, s-au căsătorit în anul următor, tatăl meu avea atunci
27 de ani, ea era mai tânără decât el cu zece ani... Este curios că
amândoi aveau aceasi zi de nastere, ş9 martie, doar că unul era născut în
1919 iar celălalt în 1929... Desigur, mai era căutat, acum nu pentru
deportare în URSS, ci pentru "dezertare" din Armata Română. Ca să i se
piardă urma sa înrolat ca muncitor "voluntar" pe santierul hidroenergetic
de la Sadu V. Un an de zile a lucrat acolo ca brigadier, în 1946,
linistindu-se oarecum lucrurile în Motisş, s-a reîntors acasă si s-a
căsătorit, asa cum am spus adineaori.
L.V.: - Câti au mai venit înapoi în Motis din URSS?
G.F.: - Nu multi, au murit destui în Uniunea Sovietică... Cred că cel
putin jumătate au murit acolo. Iar cei care au revenit înapoi, cam după
cinci ani, erau niste schelete, niste epave umane, nu numai fizic erau
distrusi si psihicul le era la pământ. Cu nervii distrusi nu erau numai
cei reveniti din deportare ci si cei care luptaseră Armata Germană. Unul
din acestia, terminat complet cu nervii, era un frate al tatei, Hans
Fronius, deci un unchi al meu. El a luptat în Waffen-SS si când s-a întors
nu mai era, pot să spun acest lucru, normal... Avea să se spânzure în
final, nu a mai putut rezista în "libertate". Mentionez că un alt frate
de-al tatei, înrolat tot în Waffen-SS, a fost, se pare, gardian la un
lagăr de concentrare nazist din Polonia. El a refuzat să se repatrieze,
iar după ce lucrurile s-au mai "normalizat" oarecum, a venit de două ori
în vizită în România, în 1962 si 1965. Eram mic copil atunci, dar îl tin
bine minte.
În final as mai vrea să spun câteva cuvinte si despre o consăteancă din
Motis, trimisă de rusi în deportare. Despre această femeie s-au povestit
ulterior lucruri groaznice la noi în comună, le-am auzit si eu, cu
urechile mele, pe un autobuz de navetisti. Respectiva persoană avut o
comportare nedemnă în deportare, s-a încurcat cu multi rusi, de la unul a
avut un copil nelegitim. În plus toti o acuzau că a colaborat cu NKVD-ul,
i-a turnat rusilor pe cei deportati. A denuntat-o pe o fată din Motis că a
furat doi cartofi de pe câmp, repet, doi cartofi. Pentru această "crimă"
rusii au bătut-o pe biata fată până când au omorât-o! Vedeti, am avut si
noi cozile noastre de topor... Însă, curios, turnătoarea s-a reîntors din
URSS fără copil: se bănuia în Motis că si-a ucis cu mâna ei copilul ca să
aibă, la reîntoarcerea acasă, aparenta unei femei cinstite...
Nürnberg, 24 aprilie - 20 iunie 2005
Liviu Vălenas
|
