|
|
|
|
            |
|
|
Creștinarea Rusiei Kievene
Dragnea Mihai
Triburile
slave sunt menționate târziu în documentele scrise. Primele atestări
istorice sub numele de slavi
sau sclaveni
au loc cu puțin timp înainte de 550 d.Hr. la Procopius. În 545 are loc
un raid al slavilor ce traversează Dunărea urmând a jefui si înrobi o
parte din populație. În 548, un alt raid al sclavenilor traversează
Dunărea, pătrunzând adânc în Imperiul Roman, până la Dyrrachium, în
Epirus Nova. În anul următor, alți 3.000 de sclaveni au traversat
Dunărea, ajungând până la râul Hebru (Marița de azi) în Tracia. Între
anii 550-551, Procopius scria cărțile I-VII din
Războaiele,
oferindu-ne informații despre o campanie militară a trupelor romane
conduse de Germanus ce avea ca misiune respingerea unui eventual atac
vast al slavilor, care tocmai trecuseră Dunărea. Procopius ne relatează
că slavii s-au stabilit în Dalmația pe tot parcursul iernii.
Părerile privind patria de origine a slavilor sunt
împărțite: majoritatea specialiștilor polonezi susțin că vatra de
formare a așa zisei etnii slave s-ar afla în sud-estul si estul Poloniei
actuale. Specialiștii ruși, ucrainieni dar și arheologul polonez
Kazimierz Godlowski, plasează vatra de formare a slavilor undeva în
centrul și vestul Ucrainei de astăzi. Marea migrație a triburilor slave
a culminat și cu marea expansiune a acestora spre toate punctele
cardinale, avand ca direcție relevantă pentru istoriografie zona de sud
(Peninsula Balcanică).
Există
și teorii panslaviste, incorecte politic, încă din sec XIX, care susțin
originea antică a triburilor slave; teorie ce transformă acest grup
etnic într-unul omogen și unitar, plasându-l alături de greci, romani,
traci, hitiți sau celți.
Din punct de
vedere lingvistic și cultural, slavii se împart în trei mari categorii:
1.
Grupul estic (răsăritean) unde avem rușii, bielorușii și ucrainienii
2.
Grupul vestic (apusean) unde avem polonezii, cehii și slovacii
3.
Grupul sudic din care fac parte slovenii, croații, sârbii, macedonenii,
bulgarii, muntenegrenii și bosniacii.
În 988, are
loc botezul creștin al lui Vladimir cel Mare al Rusiei Kievene, la
Chersoneu, luând numele de Vasile, după ce, cum spune Cronica Primară
Rusă, Vladimir a ales religia creștină în detrimentul celei islamice și
iudaice, prin prisma politicii pro-bizantine. O legendă ne spune că în
anul 988, Vladimir ar fi cucerit Chersoneul, fortăreața bizantină în
Crimeea, amenințând să atace Constantinopolul.
Împărații bizantini Vasile al II-lea și
Constantin al VIII-lea (Este vorba de împărații Vasile al II-lea ce a
domnit între 976-1025 și Constantin al VIII-lea, ulterior singur împărat
între 1025-1028) le-ar fi acordat mâna surorii lor, prințesa Ana.
Cei
doi frați au obținut și convertirea la creștinism a lui Vladimir și a
poporului său. Căsătoria unei prințese bizantine cu un prinț străin, mai
ales păgân, era de neconceput pentru tradiția bizantină. Convertirea
colectivă s-a desfășurat la Kiev, unde cneazul a dat ordin supușilor săi
să intre în apele Niprului și să asculte rugăciunile preoților veniți
odată cu prințesa Ana.
Apoi, întorcându-se la Kiev, a
distrus toate monumentele păgâne, inclusiv sanctuarele închinate lui
Perun, urmând a ridica biserici creștine în locul lor. Prezentând
convertirea rușilor în acești termeni, legenda despre Cherson acredita
idea unui stat rus puternic și independent în raport cu Imperiul
Bizantin.
Deși
adesea acceptată de către istorici, legenda necesită totuși o serie de
rectificări.
În 987, împărații bizantini erau amenințați de
către Bardas Phocas, un uzurpator ce ajunsese cu trupele sale până sub
zidurile Constantinopolului, ceea ce i-a determinat să ceară ajutor
rușilor, practică deja curentă în epocă. Botezul cneazului Vladimir la
Kiev și căsătoria sa cu prințesa bizantină Ana urmate de botezul în masă
al kievenilor au avut loc, în realitate, câteva luni mai târziu.
Cucerirea și prădarea Chersonului, care ar fi trecut de partea rebelului
Bardas Phocas se situează în 989. Din această perspectivă, botezul
rușilor se înscrie firesc în contextul relațiilor curente ale acestora
cu Bizanțul în secolul X, fără a fi câtuși de puțin mărturia
superiorității ruse pe care cronica vrea s-o acrediteze. Statul
cneazului Vladimir era într-o fază incipientă, mult inferioar celui
bizantin. Și rușii se confruntau cu multiple rezistențe: rezistența
radimâșilor,
supuși în 984 și procesul de pacificare a
viaticilor.
Noua
Biserică depindea din punct de vedere juridic de Patriarhia de
Constantinopol. Numirea mitropolitului, șeful local al Bisericii ruse,
revenea patriarhului. Episcopii erau aleși de către mitropolitul Rusiei
Kievene, bineînțeles, cu acordul cneazului. Resursele materiale
bisericești proveneau din donații și dijme, ce reprezentau a zecea parte
din veniturile princiare., în conformitate cu legile Vechiului
Testament. Așadar, procesul creștinării Rusiei Kievene avea să dureze
încă multă vreme: triburile viatice spre exemplu, au fost convertite
după secolul al XII-lea. Potrivit studiilor oficiale ce țin de
arheologie, procesul de creștinare definitivă a Novgorodului s-ar fi
încheiat undeva spre sfârșitul secolului XIII. Cultura rusă avea să
poarte, de altfel, până în secolul nostru urmele sistemului numit in
rusă ”dublă credință” (dvoeverie), ce desemnează întrepătrunderea
creștinismului cu elemente de origine păgână.
Istoria creștină a Rusiei Kievene nu începe odată
cu botezul lui Vladimir, în 955, prințesa Olga s-a botezat la
Constantinopol, primind numele de botez Elena, același nume ca
împărătesa bizantină.
Astfel, împăratul a devenit nașul ei
(este vorba despre împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul
913-959). Chiar si tatăl lui Vladimir, cneazul Sviatoslav a refuzat să
adopte noua religie, gândindu-se la umilința ce avea s-o primească dacă
trecea la noua credință, din partea camarazilor săi de luptă. Vladimir a încercat
mai întâi introducerea la Kiev a cultului zeului Perun (divinitatea
principală în panteonul politeist slav) în calitate de cult oficial și
monoteist, după tipologia și forma creștină, acesta acțiune sortindu-se
cu un eșec de proporții. Astfel, Vladimir, din ratiuni ce țin de
politica internă și externă, a adoptat creștinismul bizantin. Creștinarea a
contribuit la consolidarea poziției cneazului ce stăpânea întreg
teritoriul kievean, după modelul politico-religios bizantin, unde rolul
conducătorului ca trimis al Lui Dumnezeu avea ca scop divin mântuirea
sufletelor supușilor.
Creștinismul la ruși a contribuit la consolidarea triburilor și la
uniformizarea lor din punct de vedere ierarhic.
De asemenea, noua religie a reușit să stabilească
o unitate socială și religioasă a tuturor triburilor ce trăiau pe
teritoriul Rusiei Kievene, punând astfel capăt luptelor și divergențelor
între familiile de nobili (boieri), în mod special. Pe plan extern,
creștinarea Rusiei Kievene a întărit relațiile cu alte state slavone,
cum ar fi Principatul Serbiei (Raška,
Рашка),
Bulgaria sau proaspătul regat creștinat polonez al dianstului
Mieszko I
(966). Cronicile slavo-bizantine menționează că Vladimir, marele cneaz
al Rusiei Kievene, a efectuat o vizită în scopuri politice, la
Constantinopol (Țarigrad) unde, copleșit de mareția catedralei Sfânta
Sofia, a ales să treacă la religia creștină.
Bizanțul,
prin creștinarea rușilor, își punea în evidență voința sa divina, de tip
misionar.
Dat fiind
faptul că înainte de creștinare, pe teritoriul Rusiei Kievene nu exista
o unitate etno-lingvistică, putem afirma, fără a intra pe tărâmul
propagandei creștine, că adoptarea noii religii de către cneazul
Vladimir I a reprezentat un factor esențial de unitate etnica,
lingvistică, religioasă și culturală pentru tânărul stat european. Dacă
motivele politice par să fie certe în alegerea noii religii, nu e mai
puțin plauzibil să credem că slavii au încercat să imite splendoarea
riturilor creștine bizantine. Acestea, prin frumusețea și tenta mistică
a ceremoniilor, atrăgeau foarte puternic pe toți aceia care avuseseră
ocazia să asiste la oficierea ceremoniilor religioase în Bizanț sau în
coloniile bizantine din Crimeea. Ca factori negativi, pentru țărănimea
rusă, aș putea enumera secularizarea societății, în special pe criteriul
funciar, prin atribuirea cneazului, boierilor și mai ales
reprezentanților clerului bisericesc a unor imense suprafețe de teren. În
De administrando imperio
a lui Constantin Porfirogenetul, din secolul al X-lea, aflăm că rușii
veneau după iarnă la Constantinopol pentru comerț. Ei opreau pe o insulă
unde se afla un stejar mare și sacru, unde obișnuiau să sacrifice
păsări. Acest ritual implica de asemenea o metodă asemănătoare cu cele
menționate mai sus, înfigându-se săgeți în pănânt, în formă de cerc. La
Thietmar din Merseburg, Herbord și Saxo Grammaticus[1]
este descris un ritual în care de asemenea, se înfigeau sulițe în
pământ, și peste care un cal trebuia să treacă. În funcție de cum se
întâmpla acest lucru, se putea prezice viitorul.[2]
Altă informație importantă despre sacrificiile păgâne ale slavilor le
putem afla din scrisoarea lui
Nicholas I Mystikos
(913-914), patriarhul Constantinopolului. Acolo, acesta se plânge de un
sacrificiu păgân al slavilor, ce trebuia să aibe loc pentru a ratifica
un tratat. Acel ritual constă în faptul că trebuiau ucise câteva
animale, urmând a arde complet cadavrele acestora. Animalele puteau fi
vite, câini sau oi.[3] Templele păgâne
sunt consemnate în sursele medievale doar la slavii răsăriteni.
Descoperirile arheologice din arealul de locuire al slavilor orientali
indică existența unor astfel de locuri speciale de rugăciune, decorate
cu idoli, sub cerul liber. Uneori, printre acestea se găsesc și clădiri
închise ce serveau, probabil, pentru ritualuri. Aceste edificii
religioase au trecut prin două etape de dezvoltare. La început a apărut
construcția închisă, unde puteau fi depozitați unul sau mai mulți idoli,
ritualurile urmând a fi oficiate afară, sub cerul liber. Mai târziu, a
aparut un sistem de temple ceva mai complex, având un sistem
corespunzător de ventilație pentru fumul rezultat în urma oficierii
ritualurilor de ardere. Astfel, au apărut și altarele din temple. Aceste
temple erau construite în păduri, iar lângă respectivele edificii
religioase se găseau hambare speciale de depozitare a idolilor, precum
și vânatul sau rezervele de hrană, ce erau susținute de niște stâlpi
înalți. Aceste hambare se construiau de regulă la popasuri, și în calea
turmelor de reni. Astfel de construcții se întâlnesc la neneții din
Siberia sau laponii din nordul Scandinaviei, Finlanda și Peninsula Kola
din Rusia. Hambarele erau poziționate față de sol la înălțimea unui om.
Cele mari erau susținute de câte patru sau șase stâlpi, iar cele mici de
câte unu sau doi stâlpi. Hambarele erau făcute din scândură masivă,
pentru a rezista unor eventuale atacuri de pradă din partea urșilor sau
altor animale sălbatice. Accesul prin ușa hambarului se făcea pe o
scară, deasupra căreia se afla o scândură pentru a proteja intrarea
frigului în hambar. Pe măsură ce evoluau, unele hambare preluau funcții
de templu. Pe teritoriul
Rusiei, s-au descoperit o serie de mici clădiri, ce au fost folosite pe
post de capele creștine, după creștinarea rușilor. Aceste clădiri mici
erau asemănătoare cu hambarele sus menționate, deosebindu-se doar prin
disproporția dintre lungimea stâlpilor și dimensiunea ”hambarelor”.
Aceste clădiri din perioada creștină aveau o cruce pe acoperiș, fiind
posibil ca în multe din aceste construcții să fi existat, alături de
icoane, și idoli. De la stilul de construcție al acestor capele
paleocreștine, s-a dezvoltat stilul arhitectural bisericesc rus, de mai
târziu. Pentru templul dotat cu altar unde se ardeau produsele oferite
zeilor, un model antecedent a fost reprezentat de către bucătăria
țărănească de bordei, stil întâlnit nu doar in spațiul est-european.[4]
În 1948, arheologii ruși
Yefimenko și Tretyakov au descoperit hambare similare unde se puteau
observa cadavre incinerate și garduri circulare poziționate în jurul
lor. Acest lucru indică faptul că slavii incinerau chiar și cadavre pe
acel altar specific din hambar, nu doar produsele oferite zeilor. Despre
divinitatea malefică din mitologia slavă, numită Baba-Iaga, se spune că
ar locui într-un asemenea hambar suspendat.[5] Cele mai
venerate zeități slave au fost Perun și Veles. Primul guverna geniul
militar și războinic iar cel de-al doilea reprezenta puterea economică.
Se poate deduce cu ușurință de ce slavii erau agricultori și crescători
de vite. Pentru a putea supraviețui, ei aveau nevoie de protecția unei
forțe divine exterioare, care să le asigure suportul spiritual prielnic
pentru practicarea economiei de subzistență, dar și pentru apărarea lor,
de unde și caracterul războinic al slavilor păgâni, foarte asemănător cu
cel scandinav.[6]
.
La vechii slavi este de asemenea semnalat și un
cult al calului.[7] Religia “păgână” a slavilor, precreștina, a fost una de esență indo-europeană, cu caracter urano-solar. Utilizarea termenului ”păgânism” în locul celui ”politeist” are o conotație propagandistică creștină.
Astfel s-ar induce posibilitatea falsă că
politeismul slav precreștin nu ar fi avut nici cel mai mic contact cu
sacralitatea; păgân vine de la paganus și are înțelesul de ”spurcat”,
”necurat” sau ”otrăvit”.[8]
Mitologiștii ruși Gavrilov și Nagovițin sunt de părere că cel mai corect
ar fi să folosim termenul tradiționalism
deoarece utilizarea termenului de păgânism
a venit în perioada când persecutarea tradițiilor vechi avea să înceapă.
Un caz similar îl putem constata față de termenul
barbar, unde grecii
și romanii numeau barbari pe toți cei care nu erau din același neam cu
ei. După ascensiunea creștinismului, termenul
păgân a reprezentat
eticheta propagandistică a Bisericii, pentru a-și putea instrumenta
acțiunile propagandistice de convertire la creștinism ultimele popoare
”păgâne”. Etimologia cuvântului păgân
este interesantă. În rusă
язычник
(языкъ
în slavonă veche) s-ar traduce prin ”familie”, ”trib”, ”rasă”. După
părerea celor doi istorici menționați mai sus,
tradiționalismul
este un mod de gândire, bazat pe ideea de om și natură, în jurul cărora
gravitează toate celelalte elemente înconjurătoare. Acest concept
include evident și latura spirituală, ce se află în capul listei
elementelor Universale. Tradiționalismul, ca și păgânismul, nu este o
religie, nici monoteism, nici politeism, ci un sistem de gândire
universal, ce leagă elementele magice umane cu cele cosmice. Pentru a
demonstra acest lucru, ne putem pune întrebarea: cărui zeu, sau căror
zei ne rugăm? Este imposibil de răspuns deoarece păgânismul reprezintă
un sistem de credințe interfuncționale, iar cel mai bun exemplu îl putem
constata din sistemul de credințe indo-european, care nu poate fi
împărțit și analizat în acest mod. În opoziție cu iudeo-creștinismul,
păgânismul ne învață că orice om poate deveni un Hercule sau un Odin,
fiecare ființă umană fiind un strămoș al zeilor, nu un sclav, ca în
cazul iudeo-creștinismului. Conform informațiilor din textul medieval
numit Povestea campaniei lui Igor,
slavii sunt ”nepoții zeului Dažbog”. În păgânism, nu avem un sistem
sclavagist cum este cazul iudeo-creștin, unde se pune etichetă de
”nație”, ci avem un sistem bazat pe familie, comunitate sau trib.[9]
Evident, aici avem de-a face cu o părere influențată de politica
marxistă cu care au crescut cei ce ne oferă aceste idei. Importantă este
părerea celor doi istorici asupra faptului că scrisul la slavi nu a
apărut prin ”apostolii” Chiril și Metodie, fiind cunoscută scrierea
runică a slavilor păgâni, ceea ce este cât se poate de adevărat. Chiar
și proto-bulgarii de pe Volga, înainte de expansiunea lor către Balcani
(secolul al VII-lea), cunoșteau o scriere runică, apropiată de cea slavă
și cea turcică runică, numită ”Alfabetul Orhon”.
Religia
păgână a slavilor se baza pe venerarea naturii, populată de spirite și
demoni, unde viitorul putea fi prezis în funcție de interpretarea
fenomenelor naturale. De exemplu, în ceremoniile de naștere, căsătorie
sau moarte, slavii foloseau idoli în miniatură ce reprezentau zeii lor
și care erau cărați în sacoși sau folosiți drept artă mobiliară în
casele lor.[10]
Multi istorici au văzul în creștinarea rușilor adevăratul început al
istoriei rusești, un adevarat avânt cultural ce depindea de o puternică
influență bizantină. Acest proces cultural, în speță religios, oferea
rușilor doar un mijloc de activare a dialogului cultural, într-o lume în
care ei erau de mult prezenți: Europa creștină.
Bibliografie:
Condurachi Emil, Răzvan Theodorescu, Revista de Istorie, Tom. 34,
1981, nr.2, Editura Academiei Republicii Socialiste România.
Danilov
Ilie, Dicțonar de mitologie slavă, Editura Polirom, București,
2007.
Kondratieva Tamara, Vechea Rusie, Editura Corint, București,
2000.
Lübke
Christian,
Christianity and Paganism as Elements of Gentile Identities to the East
of the Elbe and Saale Rivers
în Franks,
|
|
|
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
