El este Mattia Flacius Illyricus, sau, după cum a mai fost numit, Mattia Francovich Flacius Illyricus.  – Va fi numit în mod diferit, Mattia (sau Matthias) Flacius, Flaccio, Flacus, Flacio, Vlacich, şi probabil cu încă alte mici variaţiuni, după felul cum i-au scris numele biografii săi-. Un biograf contemporan şi care l-a cunoscut personal a fost numai Jean Boissard, care a scris despre Flacius în cartea sa „Iconum Virorum Illustrium”, Francofordii ad Menum, 1598, dar sursa principală pentru toţi biografii săi a rămas cartea autobiografică a lui Mattias Flacius de la 1549, „Apologia Matthiae Flacii Illyrici ad scholam Vitebergensem in Adhiaphororum causa. Ejusdem Epistola de eadem materia ad Philip. Melan.”, sau, cu titlul puţin schimbat, dar cu acelaşi conţinut, apărută în 1559 la Magdeburg, ce se află şi la Biblioteca Vaticană, în colecţia Palatina IV, întitulată, în germana secolului XVI, „Bericht M. Fla. Illyrici von etlichen Artikeln der christlichen Lehr und von seinem Leben und enlich auch von den adiaphorischen Dandlungen wider die falschen Geticht der Adiaphoristen”, unde el descrie viaţa şi activitatea sa.

    Aflăm astfel, din cartea scrisă de Flacius în limbile latină şi germană, că el s’a născut la 3 martie 1520 la Albona, în Istria, fiu al lui Andrei (Andrea) Flacius şi al Giacominei Luciani, ce se trăgea dintr’o nobilă familie din Albona.

    După moartea tatălui său, când Mattia avea numai 12 ani, el fu dat la învăţătură la un dascăl milanez, Francesco Ascerio, care preda la Albona (astăzi, Labin), iar când fu pregătit pentru o şcoală superioară, la etatea de 16 ani, fu trimis la Veneţia, făcând călătoria pe mare. La Veneţia a avut de profesor pe Giovanni Battista de’Cipelli, supranumit Egnazio, care fusese elev al faimosului umanist Angelo Poliziano. Materiile de care Mattia a fost cel mai mult atras în această perioadă, au fost limbile clasice, învăţând în afara latinei –pe care începuse s-o înveţe de la Albona-, limbile greacă veche şi ebraică, precum şi literarura italiană, Dante, Petrarca, scrierile Caterinei da Siena, etc., de care se va folosi mai târziu în Germania, citându-i în prelegerile sale de istorie eclesiastică.

    Fire meditativă, la etatea de 17 ani, Mattia s-a simţit puternic atras de viaţa monahală şi a dorit să meargă novice într-un ordin călugăresc; mărturisi această dorinţă unei rude ale sale din partea mamei, Baldo Lupetino, abate superior provincial la Veneţia al ordinului fraţilor franciscani şi faimos predicator în acele timpuri. Baldo Lupetino era însă câştigat de noua învăţătură a lui Luther şi-l sfătui pe tânărul Mattia, ruda sa, să se dedice studiului Bibliei, spunându-i că numai jertfa lui Cristos ne poate dobândi mântuirea, în timp ce faptele noastre, izvorând din natura umană coruptă de păcatul originar, nu ne pot mântui şi îl sfătui să plece în Germania, să se adape la izvorul noii învăţături propovăduită de Martin Luther.

    Erau vremuri de mare turburare a conştiinţelor şi învăţătura luterană se întindea în nordul Italiei şi în Europa, în ciuda opoziţiei curiei romane şi a inchiziţiei. La Veneţia veneau mulţi negustori germani şi circulau scrieri care explicau şi propovăduiau noua doctrină protestantă, care, negând valoarea faptelor omului în vederea mântuirii, va întemeia societăţile şi statele protestante unde, printr-un ciudat paradox al istoriei, tocmai libera iniţiativă şi”faptele”, adică activitatea omului, vor fi pe primul plan şi vor determina soarta oamenilor şi istoria în secolele care vor urma, ca nicicând vreodată mai înainte. Baldo Lupetino, acuzat la Veneţia de luteranism, fu întemniţat şi după 20 de ani petrecuţi în închisoare, menţinând opoziţia sa faţă de curia romană, fu condamnat la moarte şi sentinţa fu executată în 1556, prin înecarea sa în apele lagunei veneţiene.

    Nepotul său, între timp, hotărât să afle răspuns la gravele întrebări asupra mântuirii şi a soartei omeneşti, deschise de noua învăţătură a lui Luther, la etatea de 19 ani, în 1539, părăseşte Veneţia, îndreptându-se către Augsburg şi de acolo la Basel, în Elveţia, unde rămase circa un an, foarte bine primit în mediul universitar. În 1541, după o scurtă şedere la Universitatea din Tubingen, el ajunse ţinta călătoriei sale, oraşul Wittenberg, unde predica Luther şi de unde pornise mişcarea de reformă religioasă la 1517. La Wittenberg, înarmat cu recomandările de la Universităţile pe care le-a frecventat, îi va cunoaşte personal pe Melanchton şi apoi pe Luther, precum şi pe toţi învăţaţii de vază de la Universitatea din Wittenberg. În 1543, îşi va lua aici, titlul de maestru în artele liberale şi filosofie şi va prezenta la tipar prima sa scriere, în care demonstrează necesitatea cunoaşterii limbii ebraice pentru studiul Sfintei Scripturi: „Quod sacra scriptura integre, non tantum consonantibus, sed et vocalibus inde ab initio scripta fuerit”, iar în anul următor, 1544, senatul universitar îi va încredinţa postul de profesor de limba ebraică, la care Flacius adăugă, din proprie iniţiativă, şi predarea limbii eline.

    Înzestrat cu o mare forţă de caracter, el reuşi toate aceste înfăptuiri, în ciuda unei crize sufleteşti profunde pe care o trăi în acei ani (1541-1543).  Desprinderea de religia străbunilor şi angoasa întrebărilor asupra predestinaţiei, toate învăluite în îndoielile asupra binelui sau  răului acţiunilor sale, tăcerea unui Dumnezeu care în unele momente îi părea că îl părăsea, nedându-i nici un răspuns, îl fac pe Flacius să trăiască o adevărată dramă existenţială, pe care ne-o descrie atât de viu în cartea sa autobiografică, dar pe care dispreţul faţă de propria slăbiciune, îl împiedică în acele momente să le mărturiseacă altora. Într-o zi, el le mărturisi totuşi unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi, diaconul Frederic Bacovius. Acesta, prin intermediul lui Filip Melanchton, îl prezentă lui Luther, care în scurt timp îi acordă toată încrederea, îi împărtăşi gândurile sale privitoare la aspra luptă pe care o angajase cu papalitatea şi aflând de zbuciumul lui Flacius, porunci rugăciuni, în care comunitatea wittenbergheză imploră cerului alinare pentru zbuciumul sufletesc al străinului.

    Înconjurat de dragostea comunităţii şi a lui Luther personal, Flacius învinse grelele încercări sufleteşti şi, trecând definitiv la noua religie, putu spune: „La Wittenberg am ajuns să cunosc că doctrina acestor biserici –luterane, n.n.- este adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu, şi eu am îmbrăţişat-o din tot sufletul meu.” La scurt timp după aceea, cu seninătatea regăsită, Flacius se căsători în 1545, la Wittenberg, cu fiica pastorului protestant Michael Faust, având printre nuntaşi pe însuşi Luther. Apreciindu-l pentru profunda sa ştiinţă teologică şi fidelitatea faţă de doctrină, Luther îi acordă deplină încredere, introducându-l în cercul apropiaţilor săi. „Nostris notissimus homo et magnae fidei”, se exprimă el cu privire la Flacius, sau „eu îl stimez foarte mult; după moartea mea orice speranţă se sprijină pe dânsul.”

    Şi aceasta fu aproape o profeţie. Luther muri la începutul anului 1546. La 1548, după cucerirea Wittenbergului de către trupele împăratului Carol al V-lea, conduse de ducele Moritz von Sachsen, apărător al credinţei catolice, Melanchton se supuse noii autorităţi. Flacius, în schimb, hotărâ să se opună pe faţă noii autorităţi civile şi religioase catolice şi în 1549 părăsi pentru totdeauna oraşul lui Luther, Wittenberg-ul, stabilindu-se la Magdeburg, pe atunci oraşul cel mai tolerant şi liber din Germania. El rămase aici până în 1557 şi trăi una dintre cele mai rodnice perioade din viaţa sa; aici scrise, în afara altor scrieri minore, „Catalogus testius veritatis”, adică un catalog al tuturor acelora care au mărturisit în cursul secolelor, înainte de Luther, „adevărul”, adică „dreapta credinţă”, apoi începu să scrie „Centuriae Magdeburgenses”, împreună cu Gaspar Nydbruck, Heinzelius, Nikolaus Gallus, Johann Wigand, Matthias Judex şi alţii, o impunătoare istorie a Bisericii creştine, de la origini până la anul 1300, în 13 volume, ultimul apărut la 1574. Tot din această perioadă este şi opera sa „Missa latina quae olim ante Romanum in usu fuit”, apărută în 1557 la Strassburg, o liturghie conform vechilor texte romano-galice, din timpul lui Carol Cel Mare (Charlemagne), ce protestanţii credeau că a fost schimbată ulterior de către catolici, presupunere neadeverită, pentru care multe din acele exemplare, căzând în nefolosinţă, fură distruse de protestanţi înşişi.

    În 1557, din cauza faimei sale, el fu invitat să predea la Universitatea din Jena, de unde, în 1562, trebui însă să plece, din cauza divergenţelor cu rectorul Universităţii, filologul Viktor Strigel, asupra problemei liberului arbitru al omului. Flacius va susţine, în ceea ce priveşte păcatul originar, că acesta a corupt substanţa sufletului, devenind deja substanţă şi din această cauză liberul arbitru al omului a devenit un fals arbitru. Natura omului, de la căderea lui Adam, este carne. „Căci noi vedem limpede cu ochii noştri, cum în timpul nostru totul este socotit după pântec”, scria Flacius (Apologia Matthiae Flacii Illyrici ad scholam Vitebergensem...”, 1549). Din această cauză, a teoriei sale, după care păcatul originar nu este ceva accidental, „accidens”, cum predicau protestanţii de inspiraţie melanchtoniană, ci a devenit una cu natura omului, substanţă, „forma substantialis”, Flacius va fi acuzat de maniheism.

Şi gândim, cât de mult seamănă această concepţie despre viaţă şi lume cu cea a Bogomililor din Bosnia medievală sau de pe coasta Dalmaţiei, aproape de locurile unde a văzut lumina zilei Flacius...   Fire aprigă, care nu a acceptat compromisul, nepăsător la consecinţele materiale ale  atitudinii sale asupra sa sau a familiei, Flacius îşi va petrece următorii ani la Regensburg, până la 1567, unde va scrie pentru Împăratul Maximilian al II-lea „De translatione imperii Romani ad Germanos”, după care îl aflăm la Anvers, apoi la Strassburg, unde publică Glosa Noului Testament, ultima sa mare lucrare, cuprinzând 1399 de pagini. După apariţia Glossei, la 1570, Flacius lucră alţi trei ani la Comentariile Epistolelor Apostolului Pavel, ale Apocalipsului şi ale Vechiului Testament. Aceste comentarii, cuprinzând circa 5000 de pagini scrise de mână, nu au fost publicate, şi ele se află în Germania, la Wolfenbuttel, într-o colecţie cuprinzând manuscrisele lui Flacius.  În tot timpul vieţii sale el va fi mereu activ şi combativ în apărarea noii credinţe, opera sa scrisă –în afara sutelor sau poate miilor de predici ţinute în bisericile protestante- cuprinzând peste 250 de cărţi cu subiect teologic, multe îndreptate contra papalităţii sau a unor teologi protestanţi, între care Melanchton, acuzaţi de el de deviere de la adevărata învăţătură a lui Luther, unele scrise cu înverşunat spirit polemic, care îi vor crea multe duşmănii.

    De la 1 iunie 1573, deoarece Senatul oraşului Strassburg nu-i mai prelungi dreptul de şedere, el plecă împreună cu familia sa la Frankfurt pe Main, dar nu putu rămâne nici acolo, din cauză că Sfatul orăţenesc, nu-i îngădui să rămână în oraş. Începuse astfel o persecuţie contra sa, acuzat fiind de protestanţii moderaţi, de extremism, erezie şi maniheism. Nemai putându-se stabili într-un loc fix, el trebui să călătorească prin tot răsăritul Germaniei, timp de un an, la Mansfeld, în Silezia, la Berlin, ţinând conferinţe şi angajând publice dispute cu adversarii săi, până la sfârşitul anului 1574, când, bolnav şi epuizat, se putu întoarce la Frankfurt pe Main, unde îşi dădu obştescul sfârşit pe data de 11 martie 1575, la etatea de 55 de ani.

    În ciuda trecerii secolelor, Flacius a rămas o prezenţă vie în lumea protestantă. În secolul XIX, meritele sale au fost puternic evidenţiate şi figura sa reabilitată de acuzaţiile duşmanilor săi din timpul reformei, de către marele teolog protestant Twesten, care-i dedică un amplu studiu la 1844, căruia i se adăugară voluminosele monografii asupra sa, în acelaşi spirit, ale lui Preger şi ale lui Ranke. În secolul XX, Eberhard Gotthein, în a sa „Istoria teologiei protestante”, apărute în 1924, scrie că „Istoria teologiei protestante după moartea lui Flacius, a ultimului care a reprezentat o opinie independentă, este de aceea, până la apariţia pietismului şi a iluminismului, cea mai plată epocă din noua  istorie a culturii”, iar „Flacius fu ultima minte creatoare dintre reformatori”.

    A.Herte, în „Lexiconul catolic german pentru teologie şi biserică” din 1932, îl consideră pe Flacius ca pe unul dintre cei mai mari învăţaţi ai epocii sale, în timp ce belgianul Pontien Polman

în dizertaţia sa „Flacius Illyricus historien d’Eglise” din „Revue d’histoire ecclesiastique”, Louvain 1931, precum şi în marea sa lucrare „L’element historique dans la controverse religieuse du XVI siecle”, Gembaux 1932, consideră istoria bisericească scrisă de Flacius, „Centuriae Magdeburgenses”, precum şi întreaga sa operă, drept „opera de uriaş a lui Flacius”.  Cele mai recente biografii ale sale sunt astăzi cartea lui Mijo Mirkovic „Matija Vlacic Ilirik”, apărută la Zagreb în 1960, şi cartea lui Ante Bilokapic, întitulată „Attivita letteraria di Mattia Flaccio Illirico”, apărută la Roma în 1981, ca teză de doctorat a autorului.

    La noi, Flacius este, din păcate, practic necunoscut, nu i-am găsit menţionat numele de către nici un istoric român din trecut sau din prezent.  Înainte de-a încerca să răspund la întrebarea dacă Flacius a fost sau nu român, aş vrea să atrag atenţia asupra unor scrisori din vasta sa corespondenţă, precum şi asupra dedicaţiei unei cărţi ale sale, care au tangenţă cu istoria noastră. Este vorba mai întâi de o carte, „Contra primatum papae”, pe care la 1 martie 1550, el o trimite din Magdeburg „Comitelui Timişoarei Petro Petrowijth (Petru Petrovici) şi guvernator al părţii de jos a regatului Ungariei”, cu dedicaţia sa autografă.  Petru Petrovici era guvernatorul Ungariei de Jos – adică a unei părţi ce rămăsese din Ungaria după 1541, când fusese transformată în paşalâc -, mai exact al comitatului Timişoarei (care va fi ocupat de Turci la 1552), şi pe care-l conducea Petru Petrovici în numele lui Ioan Sigismund, fiul minor al reginei Isabela şi al regelui Ioan Zapolya, decedat în 1540. În perioada în care Saşii din Transilvania puneau bazele unei biserici luterane cu un statut propriu

(1545), Petru Petrovici îi ajutase pe ungurii protestanţi la înfiinţarea unei biserici reformate ungureşti, care se va îndrepta apoi spre calvinism. După unii autori, se pare că Flacius aştepta ajutor politic şi militar de la comitele Timişoarei şi guvernatorul părţii libere a regatului Ungariei, în favoarea Magdeburghezilor şi aşa s-ar explica această dedicaţie autografă, deoarece Flacius, în general, nu scria dedicaţii pe cărţile sale.

    Există la Hauptstaatsarchiv a Wurtembergului din Stuttgart, o colecţie de zece scrisori din Constantinopol, în legătură cu răspândirea protestantismului, care ne privesc în mod special, scrise între anii 1564-1565 de Wolf Schreiber, agent în capitala imperiului otoman al principelui Cristophor al Wurtembergului, din care rezultă că a fost arestat în Moldova pentru răspândirea „de cărţi ale credinţei noastre creştine... care sunt tipărite la Urach...” şi agentul Wolf Schreiber scria că ele ar trebui traduse şi pe româneşte. În acelaşi fascicol se găseşte şi informaţia ambasadorului austriac la Constantinopol, Albrecht von Wyss, pe cinci pagini, datată 10 august 1564, trimisă la Viena, relatând şi ea despre arestarea lui Wolf Schreiber în Moldova.

    Ştim că puţin timp înainte de această întâmplare, în Moldova domnise un principe protestant, Despot Vodă, dar din martie 1564, revenise pe tron, în cea de-a doua sa domnie, Alexandru Lăpuşneanu.  Nu ştim dacă aceste documente sunt cunoscute în România; ele însă se află, după datele din cartea lui Mijo Mirkovic, „Matija Vlacic Ilirik” (Zagreb, 1960), pag. 416, la Arhiva Centrală de Stat (Hauptstaatsarchiv) din Stuttgart, Gutenbergstrasse 109, în colecţia compusă din nouă fascicole relativă la familia baronului Hans von Ungnad, în fascicolul 2, la „Bestand A 191 – F2, Anhang II, 32, 1.”

    Trebue să evidenţiem că de la începuturile sale, de la declaraţia de credinţă din „Confesiunea de la Augsburg” din 1530, confesiunea protestantă, atunci abia în curs de formare, s’a grăbit să trimită tezele referitoare la noua sa credinţă, Patriarhului Ieremia al II-lea de la Constantinopol, deoarece ea considera biserica ortodoxă mult mai aproape de principiile creştinismului de la origini, decât biserica catolică.  Pe această linie, în preocupările lui Flacius reintra de aceea şi studierea vechilor scrieri ale bisericii ortodoxe; în acest sens vorbeşte clar corespondenţa sa cu unul dintre cei mai buni colegi ai săi din anii universitari, Nydbruck, ajuns director al Bibliotecii imperiale din Viena.

    El îl îndemna pe Nydbruck să cerceteze grabnic izvoarele ortodoxe greceşti care se găseau la Veneţia, dar să caute şi la Ragusa, în Valahia şi în Bulgaria, la Constantinopol şi în Rusia, folosindu-se pentru aceasta de orice prilej care se ivea.  În acel timp, la Metlika, zonă azi în Slovenia, în care Ioan Maiorescu se interesa la 1857, în timpul călătoriei sale în Istria, despre eventuala persistenţă a Românilor prezenţi acolo în evul mediu, propovăduia Grigore Vlahovici, traducător al Bibliei în limba croată, împreună cu Grigore Lakovici...

    Dar a fost Flacius român?  Să încercăm să răspundem la această întrebare. Indicii că ar fi fost român sunt numele şi locul naşterii sale. Numele trebue considerat însă numai împreună cu locul naşterii, căci altfel, Flacius, au fost din antichitate până aproape de zilele noastre, mai multe personalităţi, fără nici o legătură cu Românii.

    Din cartea cu referinţe autobiografice a lui Mattia Flacius, publicată de el în limbile latină şi germană, rezultă că s’a născut la 3 martie 1520 la Albona, oraş din Istria, care făcea odată parte din antica provincie romană Iliria, de unde şi supranumele său de Iliricus, fără nici o referire însă la naţionalitatea sa, problemă pe care probabil el nu şi-a pus-o, tot ce l-a interesat şi condus în vieaţă fiind religia, legătura sa cu Dumnezeu şi modul just de realizare a acesteia.

    Locul unde s’a născut el, după cum scrie reverendul Pietro Stancovich, în „Biografia degli uomini distinti dell’Istria”, apărută la Triest în 1828, era situat în „villa” (cătunul) Cugno, sau Dubrova di Albona şi era cunoscut din vechime cu numele de „Flacciera Gniva”, adică „câmpul lui Flacius” (un etnonim, al”Valahului”), şi era proprietatea ereditară a familiei Flacius (Pagina 111, nota 4).  Tomaso Luciani, în cartea sa „Matia Flacio, Istriano di Albona”, Pola, 1869, mai adaugă că „în Albona şi în jur sunt Italieni, iar la Berdo, Jesenovic, Villanova, Schitazza, sunt romanici.”

-Aceştia sunt, evident, Istro-românii, singurii romanici în Istria în afară de italieni-.  Despre naţionalitatea lui Flacius nu precizează nimic, aşa cum nu au precizat nici biografii din secolele anterioare, când această problemă se pare că nu exista, până în secolul XIX, când unii au început să şi-o pună.

    Iohann Wilhelm Prager, în „Matthias Flacius Illyricus und seine Zeit”, editată în 1859-1861, scrie scurt: „Matthias Flacius war slawischen Ursprungs”(I), fără nici o altă explicaţie, decât că locul său de naştere era Albona, în Istria. De aici şi concluzia că ar fi fost slav...

    Mult mai analitic, Ermanno Nacinovich, în „Flacio – studio biografico storico”, Fiume, 1886, scrie: „I Vlacich sono di probabile origine rumena, se si pone mente alla radice del nome (Vlah) e al fatto che, tanto nel territorio rurale di Albona, quanto altrove nella provincia istriana, esistono colonie disperse di questa stirpe.” (pag.3, nota 2) (II);   Giuseppe Vassilich, în „Sui Rumeni dell’Istria- Riassunto storico-bibliografico”, apărută la 1900, la pagina 70 şi următoarele, referindu-se la extinderea elementului românesc din Istria în Evul Mediu, scrie: „E lo stesso rinomato Flacius Illiricus (se per altro e’ un istriano) non e’ che un bell’e buon Vlach, un Rumeno di quelli di Schitazza presso Albona”(III).  Emilio Comba, în „I nostri protestanti”, Firenze, 1897, scrie „Mattia Vlacich eredo’, come lo zio – Ubaldo Lupetini, rudă dinspre mamă şi primul mentor spiritual al tânărului Flacius, condamnat de Inchiziţie pentru că a trecut la protestantism, n.n. -, sangue gentile. Il suo padre, sceso da onorata famiglia, che si vuole di origine rumena, avea nome Andrea; la madre si chiamava Giacomina, de’ nobili Luciani, ...”(IV).  Aceste afirmaţii se bazează toate, pe faptul existenţei unei populaţii româneşti în evul mediu la Albona şi mai ales în jurul ei; în statutele comunale ale Albonei, „Statuta Communis Albonae”, din 17 august 1341, de exemplu, reproduse de Teodor Burada în „O călătorie în satele româneşti din Istria”, Iaşi, 1896, este scris:  ... „Haec sunt statuta comunis dicte terre Albonae facta et ordinata tempore Nobilis et sapientis viri domini Stephani condam domini Virgilii de civitate Austriae honorabilis vicarii prephate terre Albona, cuius coadiutores fuerunt in componendo et ordinando predicta statuta ser bastianus condam Vlahi iudex supradicte terre...”  (V).  Acelaşi Statut al comunei Albona este reprodus şi de Camillo de Franceschi în „Archeografo Triestino” din anul 1908.

    Antonio Scampicchio, dintr’o veche familie nobilă din Albona, îi va referi lui Teodor Burada, în timpul călătoriei acestuia în Istria în 1896, despre urmele unei cetăţi, „Corte Alba” (Curtea Albă, toponim românesc), de lângă Albona, „despre care tradiţia spunea că fusese locuită de Români”.

    Herman Stemberger – „Labinska povijesna kronika”, Labin –Albona- 1983, pag.75 – ne indică printre familiile nobile la Labin –Albona- în evul mediu, familia Valcich – nume care apare scris în documente fie astfel, fie Vlacich, n.n. – despre care ne spune că s’a strămutat din Dobrogea în împrejurimile Zarei la 1242, iar de acolo a ajuns în Istria; la fel familia Diminich (Ibidem, pag.66), foarte numeroasă, pe la 1242 se afla încă în Valahia („U Vlaskoj”), iar în secolul XV, o aflăm la Fiume şi la Albona, unde, în această din urmă localitate, sunt menţionate la 1420, într’un registru al populaţiei, cele două ramuri ale sale: Diminich-Zandrich şi Diminich-Calogich, aşezate în zona Predubasa a Albonei, unde, împreună cu familiile Stanisovaz-Vlacich, Kobavich şi Viscovich, au dat acelui loc, numele de Vlakovo. Tot acelaşi, ne mai spune că un ram al familiei Diminich, se chema Chinezich, formă a cuvântului „cneaz”, observăm noi, cunoscută numai în arealul românesc (V. Pavel Chinezu, din secolul XV).

    În afara documentelor istorice sus menţionate şi a altora care atestau în documentele Albonei un Cixcix – Cicio – la 1328, un Lizzul la 1523, etc., o probă vie a prezenţei Românilor lângă Albona, era existenţa lor la Schitazza, pe teritoriul comunal al Albonei, în zona ei agricolă, încă pe vremea călătoriei lui Ioan Maiorescu în Istria, la 1857, astăzi slavizaţi, cărora Maiorescu le-a înregistrat şi graiul, practic identic cu cel al Istroromânilor de sub Ucika sau Monte Maggiore (Suşnieviţa, etc.).

    Mijo Mirkovic, în cartea sa despre Flacius, „Matija Vlacic Ilirik”, Zagreb, 1960, dă şi unele nume de persoane care existau la Labin –Albona- în timpul copilăriei lui Mattia Flacius, aşa cum rezultă din documentele epocii şi care se chemau Faraguna (fără gună), Furulich, Buturich, Cerniul, Micul, nume clar româneşti, pe care autorul le enumeră, fără să indice însă că erau români.

    În autobiografia sa –ca şi în biografiile unor autori mai vechi-, Flacius spune numai că s-a născut la Albona, fără altă indicaţie. Dar unde, dat fiind că Albona cuprindea un teritoriu agricol destul de vast, cu numeroase sate?  În secolul XIX, şi apoi în secolul XX, câţiva biografi şi-au pus această întrebare şi au încercat, după 300 de ani, să reconstituie exact locul de pe teritoriul agricol al Albonei, unde Flacius s-a născut. Părerile celor mai mulţi sunt că el s-a născut în afara cetăţii.

    Astfel, canonicul Pietro Stancovich, deja citat, în „Biografia degli uomini distinti dell’Istria”, Triest, 1828, indică ca loc de naştere al lui Flacius, aşezarea Dubrova di Albona, sau Cugno (Kunj).

    Dar de la Dubrova la Kunj (Cugno) sunt şapte chilometri, afară de faptul că nu o mai fi existat şi un alt toponim Dubrova. G.Vassilich, în „Sui Rumeni dell’Istria – Riassunto storico-bibliografico”, referindu-se la Flacius, scrie: „E lo stesso rinomato Flacius Illiricus (se per altro e’ un istriano) non e’ che un bell’ e buon Vlach, un Rumeno di quelli di Schitazza presso Albona.”

    H. Stemberger, descendent dintr’o familie istriană stabilită de mai multe generaţii la Albona, în cartea sa „Labinska povijesna Kronika” – Cronica istorică a Albonei -, vorbind de familia Francovich, cum se mai chema familia lui Flacius, afirmă că aceasta a venit la Labin –Albona- în a doua jumătate a secolului XV, refugiată din cauza pericolului turcesc, de la Buccari („iz Bakra”), localitate la 15 km. la sud-est de oraşul Fiume –azi Rijeka-, din ţinutul, adăugăm noi, chemat „Morlacca”, tocmai din cauza marei prezenţe a populaţiei româneşti morlace (etnonimul „morlac” preluat de veneţieni de la bizantini, derivând de la „mavrovlah”, adică „Vlah negru”, dat de bizantini morlacilor, pentru a-i deosebi de ceilalţi romanici, tot „vlahi”, locuitori ai oraşelor de pe ţărmul adriatic).  Până la anul 1555, scrie Stemberger, familia Francovich a locuit pe teritoriul Dolicei, la marginea Albonei, unde s’a născut şi Mattias Flacius Illyricus.

    Dario Alberi, autorul unei valoroase şi amănunţite monografii a Istriei, de două mii de pagini, la capitolul dedicat Albonei, spune de Mattia Flacius, că el s-a născut pe teritoriul Albonei, la Carpano, aşezare situată la vreo doi chilometri la vest de oraşul Albona.

    Precizăm că Dubrova se află la vreo doi chilometri şi jumătate la nord de oraşul Labin (Albona), iar Carpano şi Kunj (Cugno) se află la vest, Carpano la circa doi chilometri, iar Kunj (Cugno) la circa şase chilometri de Albona. Cine are dreptate?

    Mijo Mirkovic, cel mai informat şi meticulos biograf al lui Mattia Flacius Illyricus, ne înfăţişează statistica familiilor care se chemau Vlacici pe teritoriul agricol al Albonei, fără să pomenească nicidecum că Vlacici (Vlacic) provine de la un etnonim, Vlah, adică român;  deşi această problemă el nu o înfăţişează (recurgând pentru „croaticitatea” lui Flacius la argumente deloc ştiinţifice, ca acelea ale „trăsăturilor sale de caracter, a înzestrării sale excepţionale, care se explică numai prin apartenenţa sa la naţiunea croată”, etc.), ne arată însă, prin studiul recensămintelor şi al documentelor notariale, pe arcul a aproape cinci secole, mulţimea aproape necrezut de mare a descendenţilor din Vlahi: familiile chemate Vlacici (Vlacic) pe teritoriul agricol al Albonei.

    Astfel, după datele „Cadastrului Naţional al Istriei” pentru anul 1945 (Susak, 1946), pag.178-195, date reluate de M.Mirkovic (pag.4, „Matija Vlacic Ilirik”), în localitatea Vlacici existau nouă familii Vlacic, dintr-un total de 16 familii, în localitatea Vlacici Stanişevici (Vlacic Stanisevic), pe drumul de la Albona la Koromacno (Valmazzinghi), 14 famili Vlacic (Vlacici), dintr-un total de 35 de familii, iar la Vlahovo, pe acelaşi drum, cinci familii Vlacici dintr-un total de zece.

    Deci, rezumând, numai în trei mici aşezări se aflau în anul 1945, 28 de familii Vlacici, dintr-un total de 61 de familii. Dar, după datele aceluiaşi recensământ din 1945, ele existau şi în alte aşezări şi sate; la Skarpoci erau 5 familii Vlacici, la Buriachi una, la Viskovici (Viskovici, de la Vâsc?) două, la Marici trei, la Vrbanci (Verbenă?) trei, la Rabac două, la Kunj (Cugno) două, la Vinez opt, la Sveti Bartolomeu două, la Pusticu una, la Blascovici una, la Presici (rom. Piersici?) două, la Trget (situat la începutul canalului Arsa) patru şi încă în alte aşezări, toate de pe vechiul teritoriu al comunei Albona.

    Documentele istorice din secolul XVI, pomenesc des numele de Vlacici în aşezările din sud, în apropierea drumului de la Albona la Koromacno, de o parte şi de alta a localităţii Sf. Laurenţiu (Sv. Lovrec), acolo unde şi astăzi ei sunt mai numeroşi, în timp ce de Vlacici în localităţile de la nord şi la apus de Albona, nu pomenesc, ne spune M.Mirkovic. Aceasta înseamnă, continuă acelaşi, că cei de la sud de Albona, au fost acei Vlacici care au devenit foarte devreme orăşeni (cetăţeni) albonezi şi care au rămas la Albona până azi, veniţi din aşezările de la sud şi răsărit, dintre Percici şi Diminici. Probabil şi familia (neamul) Vlacici de la Marici (localitate cu numele format poate de la românescul „mare”, n.n.), s’a format în acelaşi fel. (Ibidem).   

    Din testamentul surorii lui Flacius, Celia, despre care vom vorbi mai jos, rezultă că familia a avut casa părintească, moştenită de la tatăl lor, la Dolica (citeşte Doliţa), în partea de sud-est a dealului pe care se află oraşul, încorporată între zidurile cetăţii numai în sec.XV; aceasta nu exclude însă că familia ar fi avut şi alte proprietăţi în zona agricolă a Albonei.

    Din casa familiei Flacius de la Dolica, nu s’a păstrat, oricum, nici o urmă şi nu mai există nici un semn care să poată ajuta la reconstituirea exactă a locului pe care ea s’a aflat.  În ce priveşte casa Francovich, care se găseşte şi azi la Albona, pe strada Martinuzzi, în care s’a amenajat muzeul dedicat lui Flacius, aici a locuit un ram al familiei sale, dar numai după 1555 şi nu are legătură cu casa natală a lui Flacius.

    În anul 1945 existau în oraşul –cetatea- Albona, patru familii Vlacici, conform recensământului din 1945, ale cărui date despre familiile Vlacici din zona agricolă a Albonei, au fost deja arătate.

   „Vlacici la Albona au fost mulţi în ultimele patru secole şi acest nume a rămas până azi unul dintre cele mai răspândite”, ne spune tot M.Mirkovic. „Sunt deasemeni multe toponime”, ne asigură acelaşi, „care sunt în legătură cu acest nume. Valea în care se află termocentrala de la Raşa (Arsa), se cheamă Vlaşca şi tot aşa se cheamă aşezarea de pe dealul de deasupra văii. De cealaltă parte, spre răsărit, în mijlocul peninsulei alboneze, între porturile Rabac şi Duga Luka (Porto Lungo) se află vechea aşezare Vlahi. Localitatea Vlahovo, deasupra Risnicei, are zece case, dar înainte de 1918 se chema aşa întreaga comună care avea 771 de locuitori. În anul 1910, după registrul oficial austriac, în această comună, unde Vlacicii sunt cei mai numeroşi, s’au declarat Croaţi 98,7% din populaţie, adică practic toţi.”  Desigur că în 1918 s’au declarat toţi croaţi. Dar cu câteva sute de ani mai înainte, ce erau, dacă nu Vlahi, Români?  Adăugăm la această interesantă şi pilduitoare toponomastică, oferită de M.Mirkovic şi localitatea Sikul (Secul) din zonă, sau muntele Ciuf, lângă Schitazza, pe lângă Vale Curata, pe care o indica deja Ioan Maiorescu, sau localitatea Koromacno, al cărei nume ar putea deriva de la istroromânul „coromac”, pălărie (V.”comănac”).  Mai menţionăm deasemeni că H. Stemberger, în „Labinska povijesna kronika”, la pagina 63, într’un capitol dedicat toponomasticii din zona Albonei, înşiruie un număr de 18 localităţi ale căror nume le indică ca fiind de origine română, la care mai adaugă apoi Schitazza şi actuala Skvaranska, care, „înainte se chema Vlaşca Ranca”.

    Pentru a fi însă şi mai scrupuloşi, să încercăm să ipotizăm, sprijiniţi pe cunoştinţe asupra situaţiei istorice şi toponimiei zonei, un răspuns logic şi la întrebarea: a ştiut Flacius româneşte?

    La 1857, în timpul vizitei lui Ioan Maiorescu în Istria, rămăseseră încă la Schitazza, lângă Labin (Albona), vreo cinci-şase familii care mai vorbeau româneşte, cărora I. Maiorescu le dă şi numele; cu o generaţie – două înainte, tot satul vorbise însă româneşte şi toponomastica prezentată anterior

– cu date în special din M. Mirkovic– indică prezenţa puternică a Românilor în jurul Albonei, tocmai în timpul şi în locurile în care s’a născut Flacius.  După Ireneo della Croce, care publica la 1698 la Triest o istorie a oraşului şi a ţinutului din jur – „Historia antica e moderna, sacra e profana, della citta di Trieste” -, Românii (Valahii) erau numeroşi în Istria, ei populau şi localităţile din jurul Triestului (Opicina, Fabbriciano, podişul Carsului, etc.), vorbeau o limbă latină „asemănătoare cu valaha de la Dunăre” – o afirmă textual autorul, dând multe exemple de cuvinte din limba lor, care este clar românească – şi se numeau în limba lor „Rumeri” (adică „Rumări”, triestinul Ireneo della Croce neputând pronunţa „ă”-ul românesc).

    Deci, dacă la 1700 aceşti Valahi, care se numeau atunci între ei „Rumări” ( de la Romanus-Rumân-Rumăr, din cauza rotacismului specific şi azi dialectului istroromân), adică Români şi vorbeau româneşte, iar azi sunt aproape toţi slavizaţi, cu atât mai vârtos la 1520, în secolul XVI, când s’a născut Mattia Flacius, şi procesul de slavizare a Istroromânilor nu era atât de avansat, ei îşi vorbeau în Istria limba lor românească, care astăzi mai supravieţuieşte doar la Suşnieviţa, în câteva sate în jur şi la Jeiăn!  Cu siguranţă deci că la 1520 ei îşi vorbeau în locurile din jurul Albonei, unde s’a născut şi a copilărit Flacius, limba lor maternă românească. Un mare cercetător al Istriei, Camillo De Franceschi, în lucrarea sa „I castelli di Val d’Arsa” (Parenzo, 1900), scria, citez, „dai documenti riferentesi alle baronie della Valdarsa, che contengono molti nomi personali e locali di radice e desinenza romanica, apparisce manifesto qualmente gia’ nella seconda meta’ del trecento la nostra regione fosse abitata dall’elemento rumeno, il quale si estendeva abbastanza compatto lungo tutto il bacino dell’Arsa, occupando in parte anche gli agri di Albona e Fianona.” (VI). Aceeaşi opinie era împărtăşită şi de faimosul profesor de la Universitatea din Graz, Franz Miklosich, cercetător al limbii române şi al românilor balcanici şi din Istria. Dealtfel, un etnograf din secolul XIX, Dr.ul Pietro Tomasin, în a sa „Die Volksstamme in dem Gebiete von Triest und Istrien. Eine etnographische Studie”(VII), Triest, 1890, afirmă, la pag. 42: „Românii erau în afară de aceasta în localităţile în jurul Albonei, în Bellai, Cepic, Cherbune, Cosliaco, S.Lucia di Schitazza, în jurul Montonei, la Mune, în jurul lui Pinguente şi Pisino, în Pressert, Tepenovica şi Topliaco, unde încă în secolul XVI se folosea limba română”! (La Schitazza, Cherbune, Topliaco, se folosea încă şi în sec.XIX – n.n.).   Pe harta, după Sextil Puşcariu, cu aşezările din Istria unde s’a vorbit româneşte, publicată în „Istoria limbii române” de Al. Rosetti, sunt indicate numeroase astfel de localităţi pe teritoriul agricol al Albonei, ca de pildă Negri, în imediata apropiere a oraşului, Faraguni, Cattun, Lizzul, Runki, la nord de Albona, apoi Vlahi, Vlaşca, Stara Guna, Ceravizza, Santa Lucia, Schitazza, la sud, Sugari şi Ierbulişce, dincolo de râul Arsa (Raşa), în imediata apropiere a teritoriului Albonei.   Şi chiar dacă Flacius nu ar fi trăit primii săi ani de vieaţă în teritoriul agricol al Albonei, în zona chemată până astăzi Vlaşca, către Schitazza, pe valea Arsei (Raşei), unde erau cele mai numeroase familiile Vlacich, sau la Carpani, Dubrova ori Kunj (Cugno), ci la Dolica, în interiorul zidurilor oraşului, el tot ar fi venit în contact cu aceşti Vlahi, care la 12 km. la sud de Albona, la Schitazza, cum am mai spus, şi-au vorbit limba lor românească până la sfârşitul secolului XIX, iar la mai puţin de 20 de km. de Labin (Albona), la Suşnieviţa, Noselo, Sucodru, o vorbesc încă şi azi.

    Locuinţa Vlacicilor de la Dolica, la marginea Albonei, a fost o locuinţă de tip rural, de agricultori, având pe lângă casă acareturi, staule, animale domestice. Aceasta o ştim din testamentul surorii lui Mattia, Celia, care rămăsese în casa părintească a tatălui, şi la 12 februarie 1546, îşi redactează testamentul, scris de notarul Bartolomeo Gervasio din Albona, în limba latină.

    Din datele acestui testament, descoperit în secolul XIX la „Archivio dei Frari” la Veneţia, de către Tomaso Luciani, rezultă că familia lui Flacius, din spre partea tatălui, era o familie de proprietari agricoli şi Mattia Flacius însuşi dispunea de pământ, pe care nu-l înstrăinase, şi bineînţeles de parte de casă şi acareturi, la Dolica.  Partea din casa părintească –„casale”- care-i aparţinea, Celia o lasă surorii ei Martina, căreia îi mai lasă animale (o junincă de trei ani, un bou, cinci oi), multe haine femeieşti şi linjerie, pături, etc, iar ceilalte surori, Domenica, îi lasă trei vaci, precum şi haine femeieşti, lucruri de casă şi-i iartă datoriile pe care le avea la dânsa. Fraţilor săi, Francisc şi Iacob, le iartă o datorie de şapte ducaţi, iar lui Francisc îi mai lasă cinci oi şi fiicei acestuia, Iacoba, un văl veneţian cu acoperitoare de aur pe cap. Tot celor două surori, Domenica şi Martina, Celia le lasă uzufructul recoltei în grâu de pe pământul fratelui său, „Ser Mathea”, pe care acesta i l-a cedat în folosinţă cu  act notarial şi la sfârşit adaugă că numeşte pe Lucian Lucianich, ca executor al testamentului, pentru partea care priveşte terenul agricol aparţinând lui „Ser Mathea”, fratele ei.

    Din testament rezultă însă unele persoane foarte apropiate familiei, poate chiar rude, care sunt Vlahi, adică Români, cum foarte clar o indică numele lor; astfel, Margareta este soţia răposatului Ivan Furulich (Furulici), căreia Celia îi lasă prin testament două capre, precum şi Mihovila, soţia lui Ivan Mohorich (Mohorici) – care ar putea fi şi acesta un Vlah -, căreia, pentru că a îngrijit-o pe timpul bolii, îi lasă trei măsuri de grâu şi o alta încă de alte cereale.  Printre martorii care semnează testamentul este deasemeni un Ştefan Buturich (Buturici), nume românesc.

    Deci, putem afirma, Flacius, rod al căsătoriei dintre un „vlah”, român istrian, şi o patriciană din familia Luciani, familie italiană sau italianizată-,  născut şi crescut într’o zonă unde se vorbea atunci în Istria şi limba română, cel puţin ca limbă rustică, aşa cum istoria, lingvistica, toponomastica, onomastica, ne-o arată, trebuie să fi cunoscut, după toate probabilităţile, şi limba românească, căci în vinele sale a curs şi sânge românesc, aşa cum toate datele despre obârşia „valahă”, românească, a neamului său, o indică.  De aceea este necesar ca această marcantă personalitate a secolului XVI, apropiată de marile figuri istorice ale reformei luterane, de Martin Luther însuşi, să fie cunoscută şi de către Români, fiindcă acest eminent învăţat a rămas la noi, pînă azi, un conaţional necunoscut din Istria secolului XVI.

EMIL  PETRU  RAŢIU