|
DRAGONUL ŞI FALERA
IMPORTANŢA TEORETICĂ A STINDARDULUI LUI
DECEBAL DIN PERSPECTIVA FALEREI DE LA SURCEA, JUDEŢUL COVASNA
Cenaclul Cultural Ştiinţific - GETICA
George Liviu TELEOACĂ
Impresii si pareri personale in FORUM
 Restituit
istoriei noastre mai întâi de memoria în piatră a Columnei consacrată
eroismului cu care dacii de sub conducerea marelui Decebal şi-au apărat
patria, străvechiul stindard dacic, departe de ideea absurdă, şi în
ultimă instanţă penibilă, că ar fi fost o vâjâitoare pentru intimidat
vrăjmaşii, reprezintă înainte de orice un simbol, care în câteva
variante nesemnificative de formă pare să fi fost unul din cele mai
răspândite drapele ale antichităţii făcând istoria din antica Persie şi
până în Britania. Englezii l-au mai purtat în cruciade, dar şi la
Bosworth în anul 1485 [1].
Identificat de V. Pârvan în registrul al patrulea de pe stela funerară a
lui Nabukadnezar[2], mort în anul 1120 î.Cr., stindardul dacic are,
desigur, o vechime mult mai mare, a cărui semnificaţie originară trebuie
reconsiderată cu meticulozitate pe baza datelor care pot fi puse în
legătură cu alcătuirea sa evidentă.
De la bun început, trebuie constatat că în alcătuirea sa există elemente
mult prea elaborate pentru acea epocă plastă cu mii de ani în urmă, cum
ar fi de exemplu limba cea vizibilă, şi de multe ori hiperbolizată,
pentru a nu intui că fiecare detaliu avea şi are un rol anume.
Tot atât de important, şi chiar mai important, este faptul că deşi
elementele constitutive au fiecare un rol anume, ele nu reprezintă o
sumă de mesaje ci proclamă un singur mesaj, sub forma unui singur
concept, din moment ce au fost reunite într-un singur corp. Numai
această entitate percepută în unitatea sa indivizibilă exprimă acel
concept fundamental de importanţă universală, fără de care nu s-ar putea
înţelege nici răspândirea sa eurasiatică şi nici utilizarea
multimilenară a stindardului dacic, numit şi dragon. De aici
convingerea, dar şi regretul cel mai profund, că prin interpretări
parţiale s-au atribuit semnificaţii false, care au deturnat viziunea
noastră asupra istoriei lumii şi chiar viziunea noastră asupra vieţii,
din moment ce simbolurile fundamentale susţin concepţiile de viaţă.
Fără a ne mai lăsa derutaţi de tentativele făcute până acum, trebuie să
înţelegem că entitatea ca entitate alcătuită dintr-un cap de lup şi un
corp moale cu pene reprezintă cu totul altceva decât lupul-fiară cel cu
ceafa rigidă. Deci nu despre lup, în sine, este vorba ci despre ceva
mult mai înalt, după cum vom vedea.
Figura 1
În eforturile de aflare a semnificaţiei originare, corpul moale cu
aspect serpentiform apărut în reprezentările târzii din era creştină
(vezi fig.1, unde prezenţa extinsă a tricolorului românesc reafirmă
originea valahică a stindardului) [3], a creat un plus de confuzie,
deoarece nu despre şarpe poate fi vorba din moment ce chiar pe acest
segment, alungit mai mult din considerente ornamentale, se văd clar şi
distinct două aripi de pasăre, aripi care în alte reprezentări sunt
ataşate direct de corpul lupului (fig.2).
Figura 2
Oricare
ar fi realizarea grafică, esenţial este faptul că stindardul dacic
reuneşte într-un tot conceptual semnul unui lup având limba bine
evidenţiată şi semnul unei păsări, care a fost sugerată fie prin cele
două aripi, fie prin penele corpului atât de evidente pe imaginile cu
franjuri ale Columnei, dar mai ales pe plăcuţele de plumb de la Sinaia
(fig. 3) [4].
Figura 3
Ajunşi aici, ne vom putea apropia şi mai mult de alcătuirea originară a
stindardului dacic, dacă vom avea în vedere frecvenţa ridicată a
corbului în mitologie şi în heraldică. Dacă vom mai avea în vedere şi
faptul că pe poarta de vest a palatului ceresc Walhalla, imaginea
lupului se află alături de imaginea corbului şi că marele zeu Odhin este
însoţit de doi lupi şi de doi corbi, ceea ce subliniază în mod susţinut
importanţa simbolică şi chiar sacră a tandemului corb-lup [5], putem
considera că stindardul dacic reprezintă, foarte probabil, un corp de
corb cu cap de lup.
Dar probabilitatea tinde către certitudine din moment ce pe falera
dacică din argint de la Surcea, judeţul Covasna (fig.4), realizată
înainte de scrierea Edde-lor germanice, lupul şi corbul apar alături de
Cavalerul Trac, eternul şi nebiruitul zeu carpato-danubian, întemeietor
de neamuri [6].
În efortul de a stabili alcătuirea stindardului dacic, decisiv este
faptul că această zeitatea supremă întemeietoare de neamuri, subordonând
prin atributele sale panteonul greco-latin şi oriental, numită Cavalerul
Trac, se ilustrează în alte reprezentări chiar prin stindardul dacic cu
cap de lup.
Figura 4
Întrucât cele două moduri iconice de a ilustra identitatea se referă la
una şi aceeaşi zeitate supremă, şi ca atare inconfundabilă, rezultă că
stindardul dacic şi tandemul corb-lup sunt perfect echivalente, de unde
şi concluzia fermă că stindardul dacic reprezintă un corp de corb cu cap
de lup, care citit ca entitate indestructibilă ilustrează, în limbaj
enigmistic, un singur concept prin sintagma Volco-Blac, numele iniţial
al zeităţii, Volco-Dlac.
Capul de lup, în mod evident, sugerează cuvântul Volco asemenea
cuvântului rusesc волк = lupul, iar corpul de corb, care este simbolul
clasic pentru culoarea neagră, sugerează cuvântul Blac ca şi cuvântul
englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă. Aşa
dar, citit ca entitate indestructibilă, stindardul dacic ilustrează acel
căutat concept fundamental de importanţă universală prin sintagma
teonimică Volco-Blac, care este numele arhetipal al lui Dumnezeu.
Pe de altă parte vom arăta că sintagma teonimică arhetipală, revelată
încă înainte de realizarea stindardului dacic, a putut fi şi ea riguros
demonstrată, după cum urmează, prin valorificarea consistentei liste de
sinonime ale zeităţii preneolitice numită la români Vârcolac [7], [8].
SINTAGMA TEONIMICĂ ARHETIPALĂ
„Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din
neam în neam.” (Exodul 3,15)
YHWH = ELOHIM
YHWH =
S.T., ELOHIM = S.T.
S.T.
conţine consoanele H, L, W. 3! = 6 variante, din care prin selectare mai
rămân 2 variante.
Valac - hilya Βουρχο - λαχας Varg - ulfr
Vârco - lac Βουρ – βούλαχας Gar - walf
Vărco – lac Βουρ – δουλαχας Loup - garou
Vălco – lac Βουρ – χαλαχας Were - wulf
Vur – volac Βουρ – θαλαχας Beer - wolf
Volco - dlac Var - ulv
Vluco - dlac Λύκο – υργος Woer - ulf
Vuko - dlac "Ηρακ - λης Woerhaeg
Vur - dalac Wulf - ila
Wilko – lak Versi - pellis vlăho-vnic
Fârku - ljak vâlho-vnic
Lup – ercus vârho-vnic
Baba Hârca Hercu - les
Valac -
Valac Βουρχ - βούλαχ Varg - walf
V A L A H – V A L A H
Expresivă
pentru oricine ar fi parcurs-o, lista pretindea de la sine să fie
structurată ca în tabela de mai sus, pe cele trei coloane,
corespunzătoare celor trei mari grupe de limbi, slavone, greco-latine şi
germanice, coloane care fiecare în parte conduc spre sintagma teonimică
arhetipală Valac-Valac a cărui loc de naştere este Dacia intracarpatică,
întrucât în acest spaţiu geografic densitatea seriilor toponimice de
vecinătate generate de acest cuvânt arhetipal Valac este maximă. Aici
trebuie menţionat faptul că rigoarea semantică cu care mitologii au
întocmit lista originară plasează deducerea sintagmei teonimice
arhetipale dincolo de orice obiecţie etimologică.
După cum se constată, s-a ajuns la unul şi acelaşi rezultat urmând două
căi de demonstraţie net distincte, calea heraldică şi calea filologică,
ceea ce ne îndreptăţeşte convingerea că Valac-Valac ca sintagmă
teonimică arhetipală reprezintă într-adevăr numele primordial al lui
Dumnezeu, dar şi că stindardul dacic care ilustrează această sintagmă
teonimică arhetipală sub forma Volco-Blac a fost însemnul Marelui Preot,
ale cărui aptitudini de mare predicator sunt simbolizate de stindard
prin limba hiperbolizată a capului de lup.
Tot atât de important este să mai constatăm că teonimele derivate din
sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac au iradiat în toată aria
dintre Oceanul Indian şi Atlantic, echivalent cu a afirma cu certitudine
că originea tuturor religiilor din acest spaţiu imens se află în Dacia a
cărui etern semn tutelar a fost, este şi va fi Stindardul Dacic, simbol
ilustru pentru numele primordial al Unicului Ziditor.
Or, din această largă perspectivă a sacrului cu centrul în Dacia,
susţinută şi de W. Smith care a inclus Dragonul între drapelele care au
făcut istoria lumii [9], rezultă că dacologia este ştiinţa al cărui
obiect de studiu îl reprezintă naţiunea matcă a Europei cu rolul său
decisiv în edificarea lumii civilizate prin sacru, adică prin
propovăduirea şi punerea în aplicare a poruncilor divine revelate.
Ca ştiinţă istorică, dacologia utilizează toate mijloacele de
investigare istorică, dar se individualizează prin utilizarea pe scară
extinsă a metodelor hermeneuticii şi a arheologiei lingvistice,
instrument de mare precizie, capabil să suplinească lipsa vestigiilor
materiale şi uneori chiar să le corecteze, aşa după cum anticipase Th.
Mommsen care a arătat că: „Limba în epoca de formare, este imaginea
fidelă şi mijlocul de cunoaştere a treptei de civilizaţie atinsă de
către un popor. Marile revoluţii ale artei şi ale spiritului sunt
păstrate ca într-o arhivă, din ale cărei acte viitorul nu va întârzia să
se informeze despre acele timpuri asupra cărora orice tradiţie
nemijlocită a amuţit.” [10].
Ca dovadă că dacologia, trebuie receptată ca pe o ştiinţă reală, a cărei
lipsă nu a putut fi suplinită, vom arăta, de exemplu, că scuturile
heraldice cu negri şi capete de negri mult prea puţin înţelese până
astăzi, ca şi toate stemele atât de răspândite purtând vulturul bicefal
dobândesc un înţeles coerent atunci când sunt abordate din punct de
vedere al acestei ştiinţe fundamentale.
S-au imaginat explicaţii fanteziste chiar pentru etnonimul de Vlahii
Negri pe care ni l-au atribuit toate marile culturi tocmai fiindcă am
avut ca stindard Volco-Blacul, sintagmă pe care au tradus-o în sens
literal pentru a ne numi Latini Nigri, Mauro Vlahi sau Kara Ulaghi. În
numele aceloraşi raţiuni literale, cei care la origine au fost Blaki au
remarcat că un acelaşi cuvânt mai desemnează şi adjectivul negru pe care
l-au transcris în rebusul heraldic şi prin negri sau prin capete de
negri.
Pentru ideea de corb, devenit numai prin stilizare un fel de vultur,
pledează culoarea neagră a vulturilor din heraldica unor ţări ca
Albania, Austria, Germania, Liechtenstein şi Spania [11], a căror
Figura 5
origine
numită fie valahică, fie dacică, fie getică se probează şi pe alte căi.
Chiar binecunoscuta expresie acvila bicefală reflectă doar convenţia
unei rostiri simplificate, din moment ce grosimea corpului acvilei este
totdeauna dublă, corespunzătoare celor doi corbi alipiţi dorsal ca în
simbolul hitit, descoperit de Texier abia în anul 1834, la care linia
alipirii lor dorsale este marcată vizibil.
Aşa dar, imaginea păsării negre cu două capete reprezintă profilul
stilizat a doi corbi alipiţi dorsal (în fig.5 şi gâturile lor sunt mai
lungi decât ale unui vultur), pentru a exprima sub formă de rebus
heraldic sintagma Blaco-Blac, identică, sub aspect lingvistic, cu
sintagma teonimică arhetipală Volco-Blac ilustrată de stindardul dacic.
Ca o altă dovadă că aşa zisa „acvilă bicefală neagră”, citită
Blaco-Blac, este de asemenea sigla Marelui Preot dac, reprezentată
iniţial de stindardul dacic ca rebus prin sintagma teonimică arhetipală
Volco-Blac, fiecare plisc al celor două păsări negre, căci negrul
reprezintă caracteristica esenţială, etalează vizibil câte o limbă
hiperbolizată ca semn că cel simbolizat manifestă aptitudini de mare
predicator.
În finalul acestei prezentări trebuie subliniată importanţa de excepţie
a falerei de la Surcea, judeţul Covasna, care exprimă în clar alcătuirea
şi semnificaţia sacră a stindardului dacic cu cap de lup.
Ca simbol al Marelui Preot având acelaşi nume cu Dumnezeu desemnat la
origini prin sintagma teonimică arhetipală Valah-Valah, dar şi mai bine
Vilah-Vilah, stindardul dacic exprimă chiar esenţa dacologiei ca ştiinţă
fundamentală a lumii.
George Liviu TELEOACĂ
BIBLIOGRAFIE
1.
Whitney Smith, Les drapeaux a travers les ages…, Ed. Fayard 1975, p.
318.
2. Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti 1982, p.293
3. Whitney Smith, Op. cit., p.61
4. Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb?, Arvin Press 2003
5. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986
6. Ibidem
7. G.L. Teleoacă, Yehowah, revelaţiile luminii tăinuite, Rev. Al
cincilea anotimp, aprilie 1999
8. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac,
Rev. Paideia Nr.2/2002
9. Whitney Smith, Op. cit., p.61
10. Th. Mommsen, Istoria Romnă, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Buc. 1967, p. 26 şi 29.
11. Whitney Smith, Op. cit., p.318
12. Dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Ed. AXA, Botoşani
–România 2002, p. 231 şi 236.
|
