Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

DRAGOŞ VODĂ „DESCĂLECĂTORUL”

Prof. Tiberiu CIOBANU

Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastră, „descălecatul” lui Dragoş în Moldova, este, totuşi, un fapt incontestabil, demonstrat, de altfel, de evoluţia ulterioară a statalităţii româneşti de la est de Carpaţi.

Fig 1. Dragoş Vodă (pictură)

Deşi a fost combătută cu argumente serioase de către unii cercetători1 sau acceptată de către alţi specialişti, doar ca pe o povestire aparţinând tradiţiei istorice me-dievale (care conţine, însă, şi unele date reale)2, legenda, conform căreia Dragoş din Maramureş a „descă-lecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate po-litico­militară ce a existat cu adevărat.

Cu toate că avem puţine infor-maţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă, dintr­o familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintr­o ramură colaterală a familiei codrenilor”)3, care stăpânea, în secolul al XIV­lea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit4 (ce era alcătuit din cca. 16­18 aşezări)5.                     

Pentru că a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureşeni din timpul său, Dragoş „Descălecătorul” a fost foarte greu identificat de către istorici, care au emis nu mai puţin de patru ipoteze cu privire la acest aspect. Astfel, într­o primă versiune, el este confundat cu Dragoş din Giuleşti6, tatăl lui Gyula7. Această teorie a fost categoric combătută de marele nostru cărturar A. D. Xenopol, ce a demonstrat că Dragoş din Giuleşti nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu acel Dragoş, care a pus bazele statului medieval românesc est­carpatin şi a primei dinastii domnitoare a acestuia8.

O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş (nepotul celui amintit mai sus), despre care se vorbeşte în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 13559. Acesta nu este altul decât Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va răsplăti, dăruindu­i, printr­o diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giuleşti10.

Cea de­a treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” ­ socotită drept plauzibilă, de­a lungul întregului veac al XX­lea, de către majoritatea specialiştilor ­ este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul Maramureşului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia,11 care era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova.12 Şi în acest caz, cercetările au demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, s­a constatat că Dragoş din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, ce, la rându­i, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca13, neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât izvoarele narative moldave cât şi cele documentare ungare14.

În fine, ultima dintre ipoteze, cea care consideră că Dragoş „Descălecătorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducătoare a formaţiunii politico­teritoriale feudale româneşti, ce îşi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare să fie cea mai aproape de adevăr, cu toate că mulţi dintre istoricii noştri nu se hazardează în a se pronunţa, categoric, cu privire la identitatea sa, numindu­l în lucrările lor doar Dragoş din Maramureş15.

Dovedindu­se un oştean viteaz si un priceput conducător de oşti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, supranumit „cel Mare”16 (al cărui vasal era), care­i va acorda o încredere deosebită.

În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, bineînţeles şi datorită priceperii sale în ale războiului, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse, între vara anului 1343 şi primăvara lui 1354, de către oştile sale, împotriva tătarilor, ce stăpâneau Moldova17.

În conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii s­au bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti est­carpatine (apărute încă din secolul al XIII­lea), dusă împotriva dominaţiei tătare.

La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost, se pare, eliberată, pentru că, printr­o scrisoare adresată papei de la Roma, Clement al VI­lea (1342­1352)18, monarhul angevin îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindu­l ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul regelui maghiar19.

Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea unei mărci (unitate teritorial­politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar20. Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii21. Numirea lui s­a făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei româneşti autohtone, interesaţi şi ei în alungarea tătarilor, dar, şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei.

Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş s­a oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, s­au înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri de­a rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragoş”22.

În continuare, Dragoş s­a preocupat de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, dar în urma unor confruntări extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret.

Uşurinţa cu care el a reuşit să­şi atingă obiectivele s­a datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramureş prin pasul Prislop), pe teritoriul căruia s­a constituit şi marca cârmuită de Dragoş. Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la cnezatul amintit, şi a celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe care el le­a eliberat, treptat, de sub stăpânirea tătarilor23.

Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean s­a menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească din Moldova24. Extinzându­şi şi consolidându­şi, totodată, o stăpânire ce poate fi considerată, acum, drept o adevărată Moldovă mică (care, deşi nu era un stat pe deplin organizat25, constituia, totuşi, o solidă bază de plecare pentru statul medieval propriu­zis), Dragoş îşi mută reşedinţa, la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră)26.

Într­o cronică de epocă, aparţinând florentinului Matteo Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substanţial sprijin militar unui supus de­al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”.Fără îndoială, acest viteaz vasal al Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş27. De asemenea, în martie 1352, este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari. Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o rudă apropiată de­a lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu­se, pentru o vreme, la Siret28.

O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III­lea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piaştilor29), s­a desfăşurat, în anul 1354, încheindu­se, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost nevoiţi să ceară pace30.

Fig 2. Pecetea târgului Baia, din Moldova (secolul al XIV­lea)

Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându­şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care l­au însoţit pe plaiurile moldovene31.

În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn32 (considerată drept cea mai veche biserică domnească din Moldova)33, pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500­1502, o alta de piatră34.

Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şi­l va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, într­o scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substanţial sprijin militar unui supus de­al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”.Fără îndoială, acest viteaz vasal al Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş27. De asemenea, în martie 1352, este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari. Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o rudă apropiată de­a lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu­se, pentru o vreme, la Siret28.

O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III­lea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piaştilor29), s­a desfăşurat, în anul 1354, încheindu­se, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost nevoiţi să ceară pace30.

Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându­şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care l­au însoţit pe plaiurile moldovene31.

În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn32 (considerată drept cea mai veche biserică domnească din Moldova)33, pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500­1502, o alta de piatră34.

Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şi­l va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, într­o scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea35 (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriu­zis al statului medieval Moldova)36. Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi.

Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu­şi odihna de veci în modesta­i ctitorie de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules, la rându­i, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ ­ n.n.T.C.), să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă” 37.

Fig 3. Bisericuţa de lemn de la Volovăţ ctitorită conform tradiţiei de către Dragoş Vodă şi adusă de Ştefan cel Mare la Putna.

Se pare, însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna) nu s­a găsit lespedea sa funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, ce­i drept, abia în secolul al XIX­lea), vorbesc despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într­o stare avansată de degradare, s­a descoperit într­o pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pe o cruce de aur, care asemenea s­a aflat in săcriul acela, sta scris Dragoş­Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş­Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” 38. Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale de lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă, din păcate, mormântul lui nu s­a păstrat până în zilele noastre.

Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară, ce a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi­a legat personalitatea, de­a pururi, de începuturile Moldovei39. Considerat, în cronica moldo­polonă, din secolul al XVI­lea, drept „cel dintâi voievod”40, Dragoş „Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş”41 este cel cu care „s­a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei”42. Deşi a pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris, la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă „Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări (Moldova – n.n.T.C.)”43.

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

Note

1 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 101­102; Ştefan Ştefănescu, Întemeierea Moldovei în istoriografia românească, în „Studii”, XII, nr. 6, Bucureşti, 1959, p. 35­54; Idem, Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Tradiţia „descălecatului” din Transilvania, în „Studii şi articole de istorie”, XVII, Bucureşti, 1972, p. 91­94; Dimitrie Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, vol. I (ed. de Aurelian Sacerdoţeanu), Bucureşti, 1968, p. 89­90.

2 Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ediţia a II­a, Bucureşti, 1980, p. 12, 30­48, 128­131, 146.

3 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p. 77­78.

4 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV­lea, ediţia a II­a, Bucureşti, 1997, p. 96­97, 156­158.

5 Printre aşezările ce alcătuiau cnezatul de vale al Câmpulungului de pe Tisa se numărau: Sarasău, Săpânţa, Criva, Bedeu, Apşa, Virişmort, Crăciuneşti, Biserica Albă, Taras, Bocicoi, Ialova, Câmpulung, Teceu, Sighet ş.a. (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj­Napoca, 1986, p. 481).

6 Localitate situată în sud­vestul Maramureşului, unde Dragoş din Giuleşti îşi avea, probabil, reşedinţa, ca şi conducător al cnezatului de vale al Marei, existent în zona respectivă (Radu Popa, op. cit., p.82­83; Idem, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969).

7 M. Gherman, Contribuţii la genealogia Dragoşizilor, în „Muzeul Naţional”, III, Bucureşti, 1976, p. 269­278; Victor Motogna, Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în „Revista istorică”, serie veche, XI, nr. 7­9, Bucureşti, 1925, p. 201­202.

8 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV­a, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 36­37.

9 Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. X, Bucureşti, 1977, p. 362­364, 375­378.

10 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV­XVI), Bucureşti, 2001, p. 413; Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 75. Dragoş, fiul lui Gyula şi cei doi feciori ai săi, Gyula şi Ladislau, au primit acest „dar regesc” pentru servicii şi merite militare, „mai cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” (Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 86­87, 289­290; Victor Spinei, Moldova în secolele XI­XIV, ediţia a II­a, Chişinău, 1994, p. 353­354; Documenta Romaniae Historica D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 75­78).

11 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, „Întemeierea” lui Dragoş, în Cronica Ţării Moldovei până la Întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 105; Victor Spinei, op.cit., p. 353,357,360 etc.; Constantin Kogălniceanu, Istoria veche a românilor, Bucureşti, 1938, p. 52; Radu Popa, op.cit., p. 55, 65 etc.; Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 15, nota 2.

12 Valer Hossu, Maramureş­ pecete de ţară, Cluj­Napoca, 1998, p. 58­64, 156­162,169; Mihai Marina, Dragoş Vodă, în „Maramureşeni”­ Portrete şi medalioane, Cluj­Napoca, 1998, p. 66­71.

13 Marius Diaconescu, Dragoş „descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate, în Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 81­87 (cu Tabelul genealogic al Drăgoşeştilor din Bedeu).

14 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II­a (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 72; Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 398­405; Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 6, 14, 43, 48, 55, 60, 69.

15 Constantin Mihăiescu­Gruiu, Moldova 1359­1859, Bucureşti, 1996, p. 159­160; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor (de la mijlocul secolului al XIV­lea la începutul secolului al XVIII­lea), vol. II, Bucureşti, 1976, p. 54.

16 Rege al Ungariei între 1342­1382 iar din 1370 şi al Poloniei (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563, 564).

17 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 69­70, 77; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj­Napoca, 1988, p. 41­42, 49, 72­75.

18 Istoria lumii în date, p. 556.

19 Ştefan S. Gorovei, Dragoş vodă şi a lui ceată, în „Magazin istoric”, nr. 1, Bucureşti, 1972, p. 5; Şerban Papacostea, op. cit., p. 30,49,76.

20 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X­lea până la mijlocul secolului al XVI­lea, Bucureşti, 1967, p. 61­62.

21 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 5.

22 Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 38­39.

23 Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII­lea (Rezumatul tezei de doctorat), Iaşi, 2000, p.5; Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 31­39.

24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 184­185.

25 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, Moldova în preajma „Întemeierii”, în Cronica Ţării Moldovei până la Întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 84­95; Idem, Voievodatul român şi vecinii, în Moldova, din vechime până la voievodat (Studii istorice), Bucureşti, 1999, p. 104, 129.

26 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al XVII­lea, Iaşi, 1997, p. 97; Ion Popescu­Sireteanu, Siretul între legendă şi istorie, în Siretul vatră de istorie şi cultură românească, Iaşi, 1994, p. 67­71; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, p. 86­87; Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia („Civitas Moldoviensis”), Iaşi, 1997, p. 117.

27 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi­a lui ceată, p. 6.

28 Idem.

29 Istoria lumii în date, p. 563.

30 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 6.

31 Idem, Dragoş şi Bogdan. Întemeietorii Moldovei. Probleme al formării statului feudal Moldova, p. 90.

32 Idem, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş Vodă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLVII, nr. 5­6, Iaşi, 1971, p. 374­383; Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 94­95.

33 Opere (ed. de Gabriel Ştrempel), Bucureşti, 1982, p. 162.

34 Gheorghe Balaş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XVIII, Bucureşti, 1925, p. 130­131.

35 Ştefan S. Gorovei, Un ctitor de ţară: Bogdan I, în „Magazin istoric”, nr. 2, Bucureşti, 1973, p. 42.

36 Tiberiu Ciobanu, Bogdan I Întemeietorul statului românesc Moldova, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Timişoara, 2000, p. 24­27.

37 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ed. de Ioan Şt. Petre), Bucureşti, 1942, p. 173­176.

38 Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina, Suceava, 1895, p. 53.

39 Ştefan Ştefănescu, Pe urmele bourului. „Descălecarea” Ţării Moldovei, în „Magazin istoric”, nr. 3, Bucureşti, 1967, p. 59­61.

40 Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 168, 177.

41 Ibidem, p. 43, 48, 55, 60, 69.

42 Ibidem.

43 Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, în Opere (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 202­207; Nicolae Costin, op. cit., p. 173­175.

 SUMMARY

One  of the most controversial issues of our history is the foundation of Moldavia, an undisputable fact proved by the further evolution of the statal formation east of the Carpathians. On the one hand some researchers regard it as a story belonging to the medieval historic tradition based on some facts, but on the other hand there are specialists who consider that Dragoş was a real political and military personality.

There are only few sources about his origin. He belonged to a family of great feudal lords of Maramureş, descents of the former voivode Codrea, more exactly a collateral branch of the Codreanus who, in the 14th century, ruled the large and powerful principality of Câmpulung on the Tisa or Saraslău. This prestatal formation included 16­18 settlements: Sarasău, Săpânţa, Criva, Bedeu, Apşa, Virişmort, Crăciuneşti, Biserica Albă, Taras, Bocicoi, Ialova, Câmpulung, Teceu, Sighet etc.

As Dragoş was a prevalant name among the knezes of Maramureş it was difficult for the historians to identify him correctly.

There were four hypotheses advanced by them: one of them mistook him for Dragoş of Giuleşti (in the south­east of Maramureş), but this theory was strongly oppossed by A.D.Xenopol.

A second opinion claimed that Dragoş was the grandson of the one mentioned above as we learn from two Magyar documents dated 12 October and 29 November 1355 respectively. This was no one else but the leader of the campaign ordered by the Hungarian king against the Romanian rebels in Moldavia. For his fidelity the king awarded him six villages near Giuleşti on 20 March 1360.

The third opinion about the founder’s identity – the most plausible for the majority of the specialists during the 20th century – proposed Dragoş of Bedeu on the Tisa as the founder of the family. But the genealogical sources state that Dragoş of Bedeu was the father of a certain Ladomir, who in his turn had three sons – Nan, Stephen and Luca, hence he had not a son called Sas and a nephew, Balc, as we learn from the narrative Moldavian sources and Magyar documents.

Finally, the last hyphothesis – the most realistic – claims that Dragoş „the Founder” was a descent of the knezes who ruled the Romanian feudal formations having the residence at Câmpulung on the Tisa.

In the political context of the time, Dragoş, as a vassal of the Magyar king, Louis I of Anjou, led between the summer of 1343 and the spring of 1354 several expeditions against the Tartars who were controlling Moldavia. In their conflict with the Golden Horde, the Magyars counted on the anti­Tartar fight of the prestatal feudal Romanian formations east of the Carpathians.

It seems that the southern Moldavia was freed as, in a letter addressed to pope Clement VI (1342­1352), the angevin monarch requested that the bishopric of the Milcov be reactivated. The pope gave his assent on 20 March 1347 and invested the chaplain of the Magyar king as bishop of the Milcov.

In the liberated territory, with several important Romanian statal formation, the Hungarian crown established a stronghold to keep the Tartars from their incursions over the mountains. For serving the Magyar crown the knez of Maramureş was sent there with the consent of the Romanian population.

Crossing over the mountains through the Oituz passage Dragoş put up in the Bistriţa valley. There more than 20 villages took shape in time. He further strengthened and expanded his dominion by liberating the territories between the Carpathians and the Siret after some extremely hard confrontations. He accomplished his goals quite easily as the union of the duchies had begun.

After the northern Moldavia was freed, Dragoş moved the capital from Baia to Siret. In a chronicle of the epoch, Matteo Villani mentioned that king Luis the Great sent a substantial military support to one of his subjects engaged in a continuous war against “the Barbarians”. Undoubtedly the brave vassal called “the king of Prosclavia” was no one else but Dragoş.

We can learn from another source that the Moldavians joined the royal Hungarian army in their besieging the fortress of Belz, north of Galiţia, controlled by the Lithuanians. The Magyars suffered heavy damages and while marching across Moldavia their king – severily wounded under the walls of Belz–put up for a while at Siret. The Founder’s last anti­Tartars campaign took place in 1354 and the pegans were defeated in March.

Besides the military operations the Romanian voivode founded new localities and created a vast feudal domain whose residence was the village of Volovăţ (Volhovăţ). In 1353 Dragoş commisioned the building of a small wooden church in the village. This was the oldest princely church in Moldavia and Stephen the Great brought it to Putna, replacing it with a new stone one between 1500­1502.

Several years after his death, in the autumn of 1363, his son, Sas, was defeated in a bloody battle and taken hostage by another voivode from Maramureş named Bogdan. He was the founder of the newly independent state of Moldavia.

Dragoş died in 1354, at the age of 70. According to Nicolae Costin’s chronicle, he was buried in his modest foundation in Volovăţ. His tombstone had never been found in the new church founded by Stephen the Great in the place of the one moved to Putna. Doubtlessly he was buried inside the small wooden church in Volovăţ (near Siret), but unfortunately the tomb could not be preserved.

A legendary figure who gave a name and a coat of arms to the medieval state east of the Carpathians, Dragoş’s personality is bound forever to the beginnings of Moldavia. He entered the history right from the legend and ranks among the feudal lords of Moldavia being, as Miron’s and Nicolae Costin’s chroniclers state “the first lord of the country”.

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)