|
 Drumul
până la Stadionul Olimpic din Berlin (1)
Wilfried
H. Lang
Cititorii
noştri au mai întâlnit semnătura domnului W.H. Lang în paginile revistei
(Magazin istoric, nr.
9/2001, 8/2002 ). Fiul unui arhitect austriac,
stabilit în perioada interbelică în zona petroliferă de pe Valea
Teleajenului, domnul Lang îşi reaminteşte anii premergători celui de al
doilea război mondial şi momentul când a fost silit să părăsească
România pentru prima oară.
În 1936 aveam 5 ani şi locuiam,
împreună cu părinţii şi două surori mai mari, la Ploieşti, pe strada
Alexandru II (azi strada Stadionului). Casa se afla în mijlocul unei
grădini mari, cu un nuc bătrân în spatele clădirii şi câţiva pomi
fructiferi de-a lungul hotarelor cu vecinii. În faţă se aşternea un
covor din gazon tuns foarte scurt, în stil englezesc, geamurile dinspre
stradă fiind străjuite de doi boscheţi de liliac. Pe partea de vizavi se
afla clădirea Cercului Militar Prahova şi imediat alături Chestura
Poliţiei. Strada însă era liniştită şi doar strigătele vreunui iaurgiu
sau zarzavagiu tulburau pentru un moment tihna locuitorilor.
Personalul nostru de serviciu se
compunea din fosta ordonanţă a tatălui meu, cu nevasta lui în chip de
bucătăreasă, şi o nepoată a lor, care mă îngrijea pe mine ca tetă, adică
fată la copii, toţi trei fiind ardeleni de limbă maghiară. În primul
război mondial tata fusese ofiţer de geniu în armata imperială
austriacă. După sosirea lui în Vechiul Regat, în 1920, simţind nevoia
unui om de absolută încredere în casă, l-a adus pe cel care-l servise,
cu mare fidelitate, în toţi anii războiului şi care s-a arătat deosebit
de onorat să fie angajat de vechiul său şef militar.
La Ploieşti, pe strada Ştefan cel
Mare, exista o şcoală confesională luterană, care avea şi o grădiniţă de
copii alături. Acolo eram dus în fiecare dimineaţă şi readus la prânz de
Marghit, fata care avea grijă de mine. Copiii erau de cele mai diferite
naţionalităţi: englezi, nemţi, olandezi, români şi suedezi. Limba de
predare, germana, o vorbeau doar învăţătoarele, noi, copiii,
înţelegându-ne firesc, ca mai toţi cei de vârsta noastră, proveniţi din
ţări diferite, când sunt nevoiţi să comunice între ei. Aşa am început să
vorbesc şi alte limbi decât cea maternă, în special româna şi engleza.
De la surorile mele, care urmau liceul Despina Doamna din Ploieşti, unde
aveau şi ore de franceză, mai reuşeam să ciupesc unele frânturi din
limba lui Moličre.
Pe
atunci, Ploieştiul era oraşul cu cea mai modernă infrastructură din
România. Curent trifazic 220/380 V, conducte de apă potabilă, gaz metan
şi o reţea de telefonie automată. Străzile erau bine întreţinute şi
curate, iar în apropierea impunătoarei clădiri a noului tribunal se
construiau Halele Centrale, un exemplu de igienă publică şi comercială.
Gara de Sud era cea mai mare gară de mărfuri din Europa de Sud-Est.
Clădiri moderne şi bine consolidate, care respectau totuşi tradiţiile
arhitecturii româneşti, se ridicau mai peste tot în urbea noastră. Toate
acestea ca o consecinţă a industrializării rapide a întregii regiuni,
sprijinită pe exploatarea „aurului negru“ de către marile societăţi
petroliere din Occident. Investiţiile erau planificate pe durata a 20 de
ani sau chiar mai mult. Piaţa muncii oferea locuri nu doar în domeniul
petrolier, ci şi în alte sectoare, care îl serveau sau care prosperau de
pe urma sa, în beneficiul populaţiei.
 Era
acea fază de dezvoltare economică a României care îndreptăţea presa
occidentală s-o supranumească „Bujorul Balcanilor“. Statistic, ţara se
situa atunci pe locul 6 în lume, între cele ce exploatau şi prelucrau
petrolul. Doar un exemplu: pentru muncitorii şi
personalul mediu, Astra Română înfiinţase cantine muncitoreşti moderne,
cabinete medicale gratuite, cămine culturale şi terenuri de sport şi
agrement.
Toate acestea din iniţiativa
patronilor anglo-olandezi, în fapt compania Royal Dutch-Shell, care
plecau de la convingerea că numai un muncitor mulţumit, odihnit şi
sănătos poate da randamentul maxim cerut de societate. Pentru
personalul tehnic de specialitate de la schele – ingineri, chimişti,
geologi – Astra Română construise locuinţe confortabile, cu alei, case
duble, aşa-numitele „colonii“, înzestrate cu telefon, mici grădini şi
tot dichisul obişnuit pe atunci în Occident. Maiştrii sondori şi şefii
de echipă merituoşi se bucurau de credite de fidelitate pentru a-şi
ridica locuinţe proprii în aşezările din apropierea schelelor unde
lucrau.
Dacă ţinem cont de faptul că pe
atunci sindicatele erau destul de neputincioase, iar în multe părţi ale
ţării exista încă o exploatare cruntă a forţei de muncă, fără asigurări
sociale şi fără drepturi de pensie în caz de boală sau invaliditate, ne
putem da seama ce progres deosebit, în privinţa nivelului de trai, îl
constituiau asemenea măsuri sociale.
Pe când Bucureştiul, capitala ţării,
avea două ştranduri publice, cu plată, bineînţeles, Astra Română
construise şapte ştranduri gratuite pentru salariaţii săi, la Snagov,
Ploieşti şi în schelele mai importante din zonă. În plus, societatea
petrolieră punea la dispoziţia salariaţilor autobuze care îi duceau la
serviciu, ca şi vestitele „biciclete galbene“ pentru transportul
individual, totul gratis.
Nici în ziua de azi nu cunosc vreo
întreprindere în România care să facă aşa ceva. Desigur, ceva se cerea
în schimb, şi anume o disciplină exemplară din partea salariaţilor. Cine
consuma băuturi alcoolice, citea ziarul sau se ocupa de treburi
particulare în timpul serviciului primea mai întâi un avertisment, iar
în caz de recidivă era concediat fără drept de apel. Cei prinşi cu vreun
furt erau daţi afară pe loc, irevocabil, pierzându-şi totodată şi
dreptul la pensie. Astfel s-a produs, într-un timp relativ scurt, şi o
selecţie calitativă a personalului.
Tata fiind şeful secţiei de
construcţii a societăţii, am prins şi eu atmosfera aceea de optimism
general, încurajator pentru spiritele întreprinzătoare. De multe ori îl
însoţeam pe tata în inspecţiile lui, duminica dimineaţă, când nu se
lucra pe şantierele din schele. Cu acele prilejuri am cunoscut şi
frumuseţile naturale ale văilor Teleajenului, Prahovei şi Ialomiţei,
care mi-au generat în timp nostalgii şi un fel de ataşament pentru
România.
Peste tot, atunci, eram primiţi cu
ospitalitate, uneori chiar cu prietenie, deşi tata vorbea destul de
puţin româneşte, nu o dată interpret fiindu-i şoferul nostru, care avea
o experienţă de câţiva ani ca emigrant în S.U.A. Îmi amintesc, printre
altele, de o vizită la Mălăeşti, unde primarul de atunci al comunei,
domnul Zinculescu, i-a propus tatălui meu concesionarea unor terenuri
pentru foraj, dacă societatea va construi o şosea care să lege
localitatea de drumul naţional. Zis şi făcut. Peste câteva zile au
început lucrările, fără alte formalităţi decât aprobarea administraţiei
judeţene.
În zilele mai frumoase, la sfârşit de
săptămână, făceam excursii cu toată familia la Crângul lui Bot şi alte
locuri de recreere din jurul Ploieştilor sau la ştrandurile Astrei
Române, construite de tata cu câţiva ani în urmă. Cel mai mult îmi
plăcea Snagovul, loc unde am învăţat să înot şi unde am mers pentru
prima dată cu un caiac, traversând lacul de unul singur.
Vara, în vacanţă, plecam fie în
zonele muntoase din Transilvania, fie pe malul mării, la Mangalia, unde
tata închiriase o pensiune pentru toată familia. Mă atrăgeau călătoriile
cu trenul, locomotivele, peisajele de un pitoresc aparte, dar şi zarva
din gări, care mă impresiona în mod deosebit. În 1936 am urmărit cu mare
interes desfăşurarea Olimpiadei de vară de la Berlin, relatată de
reportaje bogat ilustrate în revista Berliner Illustrierte Zeitung,
la care eram abonaţi şi care sosea cu o întârziere de câteva zile în
România.
Atunci am auzit pentru prima dată
cuvântul „televiziune“, Olimpiada fiind întâiul eveniment sportiv
televizat. Sigur, era vorba despre vremea de pionierat a televiziunii în
alb/negru şi de privilegiul tehnic al câtorva mii de telespectatori din
Berlin şi împrejurimi. Faptul era însă un eveniment remarcabil pe plan
internaţional. Eu nu prea realizam atunci cum se putea „minunea“, dar
ceea ce mi-am dorit în acele zile era să pot vedea odată stadionul pe
care Jesse Owens stabilise trei recorduri olimpice şi câştigase patru
medalii de aur, locul unde marii atleţi ai timpului fuseseră premiaţi
într-un cadru fastuos şi încă atât de paşnic. Cine ar fi putut ghici la
ora aceea dezastrul ce avea să urmeze şi cu ce ocazie avea să mi se
împlinească dorinţa din copilărie?!
În 1938, după înglobarea Austriei în
cel de al treilea Reich, tata a devenit în mod automat din „supus
austriac“, cetăţean german. Nu i-a plăcut acest nou statut, dar, pe de-o
parte, nu se schimbase decât aspectul paşaportului, iar pe de alta, tot
nu s-ar fi putut împotrivi în vreun fel.
În urma invaziei germane în Polonia,
din 1939, când a început cel de-al doilea război mondial, toţi inginerii
şi specialiştii englezi şi aproape toţi olandezii, salariaţi la Astra
Română, împreună cu familiile lor, au părăsit ţara. A fost o atmosferă
de înmormântare. Lacrimi în ochii copiilor, tristeţe şi uneori chiar
disperare la cei mari. Despărţirile dureroase ale unor oameni care, ani
de zile, lucraseră cot la cot şi care mai toţi îndrăgiseră România, cu
armonia, liniştea şi ospitalitatea ei tradiţională.
 În
1940 mi-a murit sora cea mare şi, după numai un an, şi mama. Marele
cutremur din noiembrie a fost un alt şoc pentru noi toţi. După aşa-zisul
„Arbitraj“, de fapt „Dictatul de la Viena“, cu trecerea Transilvaniei de
Nord sub administraţie maghiară, ne-au părăsit şi servitorii,
întorcîndu-se în locul de unde erau originari. În ianuarie 1941 s-a
petrecut rebeliunea legionară, care s-a încheiat după câteva zile, dar
nervozitatea şi neliniştea au rămas.
La toate astea tata rămăsese aparent
calm, dar sufletul lui cred că arăta cu totul altfel. De obicei, vorbea
foarte puţin, însă, într-o zi de dezamăgire profundă, mi-a spus: „Nu
doar acest război nenorocit ne dă de furcă, dar şi Dumnezeu ne
pedepseşte în permanenţă.“ Nu ştia, săracul, la ora aceea, că totul va
deveni mult mai dramatic.
În anul 1941, după intrarea în război
a Statelor Unite, mi-a mai spus: „Am pierdut războiul; cu rezervele
materiale ale americanilor nu putem concura sub nici o formă.“ Nu am
înţeles atunci logica acelor cuvinte. Victoriile pe câmpurile de luptă
se ţineau lanţ, la cinema jurnalele de actualităţi prezentau numai
cuceriri şi succese. Armata română cucerise Odessa, generalul Ion
Antonescu fusese ridicat la gradul de mareşal, iar în cadrul unei
fastuoase parade militare, regele Mihai decora ofiţeri români şi germani
deopotrivă, cu cele mai înalte ordine şi medalii. Cum putea să vorbească
cineva de „război pierdut“? Nu pricepeam.
Între timp, şcoala confesională
luterană devenise „Şcoala germană“ la Ploieşti. Eu terminasem cele patru
clase primare şi urma să intru la Liceul german, aşa-zisa
„Barackenschule“ din Bucureşti. Luasem admiterea cu nota 9, totuşi am
fost refuzat de direcţia liceului. De ce oare? De mai multe ori tata
fusese invitat, apoi somat să intre în aşa-zisul Partid Naţional
Socialist Muncitoresc German (NSDAP). De fiecare dată însă, găsise un
motiv să refuze, drept pentru care conducătorii partidului nu l-au
iertat, blocându-mi accesul la liceu.
Tata era foarte dezamăgit. În
calitate de fost ofiţer imperial, îi dispreţuia profund pe nazişti, pe
care îi califica „primitivi“, când eram între noi. În plus, trebuia, ca
salariat în conducerea unei societăţi anglo-olandeze, să-şi păstreze
loialitatea faţă de şefii din Olanda. În acelaşi timp, nu ştia cum să
facă să-mi pot continua şcoala. Întâmplător, în cadrul acţiunilor de
protecţie a instalaţiilor şi a rezervoarelor de produse petroliere
împotriva atacurilor aeriene, tata cunoscuse un ofiţer de rezervă german
care, auzind de problema cu liceul, i-a sugerat să mă trimită la
Heidelberg, unde studiase şi el şi unde avea relaţii la internat.
Astfel, naziştii din România mi-ar fi pierdut urma şi n-ar mai fi putut
să-mi facă greutăţi.
Wilfried H. Lang
(Va urma)
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
