Conferinţă în cadrul manifestării „Zilele culturii istro-române la Sibiu”

organizată de C.N.M. ASTRA în luna septembrie 2008 -.

Primele ştiri despre localităţile de la sud de Muntele Ucka –Monte Maggiore- în care astăzi sunt Istroromâni, le avem din a doua jumătate a secolului XI, din actul de donaţie al regelui –Împărat al Imperiului roman de naţiune germanică-  Henric al IV-lea ( 1056 -1104) către marchizul Ulderic I sau Woldaric I, în anul 1064. În anul 1102, fiul lui Ulderic I, marchizul de Istria Ulderic al II-lea cu soţia sa Adelaide, treceau printr-un act de donaţie, toate bunurile lor istriene către Patriarhia de la Aquilea. Patriarhii din Aquilea, astăzi în Friuli, Italia –Provincia Gorizia-, transmiseră  posesiunea istriană către Episcopia din Pola, care la rândul ei, neputând să-şi execite drepturile de posesiune, o transmise la diverşi baroni din Istria şi la urmă proprietăţile ajunseră repede, deja în acelaşi secol XII, în administraţia conţilor de Goriţia, care erau şi proprietari ai conteei de Pisino, teritoriu pe care se află astăzi aşezările istroromâne de la sud de Monte Maggiore.

    Între Patriarhii de la Aquilea şi conţii de Goriţia relaţiile nu erau dintre cela mai bune, aşa că, în 1374, Casa de Austria supuse controlului său direct conteea de Pisino, devenind directa ei suverană şi aşa rămase până în 1918. Un document interesant, de la 1102, al contelui Ulderic, citează o mică localitate, un „cătun” de pe Valea Arsei, ca „villa ubi dicitur cortalba interlatinos”, iar acest document este semnat printre alţii şi de „Mochoro Supano de Berdo”. Localitatea Sucodru –Sub codru- apare într-un document de la 1367 sub numele de Jashimovic; cercetători au recondus numele actualei Suşnieviţa la „Sus in vic” –vicus, sat- şi Jesenovic -Jashimovic- la „Jos in vic”, ceea ce ar corespunde şi reliefului unde sunt aşezate cele două localităţi, astăzi locuite de Istroromâni, Suşnieviţa fiind aşezată un pic mai sus, iar Sucodru –Jesenovic în croată-, mai în vale. Nu ştim câtă dreptate au, dar este o ipoteză interesantă.

    În secolul XIII există în toponimia Istriei o seamă de numiri de locuri, sate, cătune, precum există şi nume de persoane, care nu sunt slave şi nici italiene –veneţiene sau friulane, adică ladine, acestea din urmă-, dar unele sunt specific româneşti, d.p.d.v. lexical –etimologic- sau după prezenţa articolului românesc enclitic.  O sursă însemnată în această privinţă o constituie „L’atto di confinazione” –Act de hotărnicie- din 1325, publicat de Carlo de Franceschi în „Archeografo triestino” în 1884-1885, pag.92-93, dar nu numai acesta. Attilio Tamaro şi B.Benussi susţin că în secolul XIII deplasările de populaţie din Peninsula balcanică în Istria devin mai numeroase ca în trecut, Attilio Tamaro („La Venetie Julienne et la Dalmatie”, Roma, 1918, vol.I, pag.344) aminteşte ca Români pe un Andruzolus (Andruţul), în lista locuitorilor oraşului Pola de la 1234, iar în apropiere de Aquilea, la 1246, este menţionat un Mizulo (Miţul), iar tot în acelaşi secol XIII se întâlneşte un locuitor cu numele de Manzol (Mânzul). Într-un document al stareţei Ermelinda de la 1181, de la Mânăstirea Sânta Maria din Aquilea, descoperit în 1921 de către Von Thalloczy, cuprinzând o listă de coloni aşezaţi pe terenurile mânăstirii în zona râului Tagliamento, deci la peste 100 km. la vest de centrul Istriei, se află multe nume care pot fi româneşti şi unele care sunt sigur româneşti, ca: Radul, Murunt (Mărunt), Singurel şi altele, indicând o prezenţă a Românilor în Friuli. În „Atto di confinazione” de la 1325, apar următoarele nume de familie de Români în Istria: Mikula, Scandul, Manzol, Manzog (Mânzoc), Pogorel, Carlan (Cârlan). Aceste nume se repetă, deoarece purtătorii lor sunt persoane diferite; astfel, un „Micul” este locuitor al comunei Şerbar (V.Carlo de Franceschi, Atto di confinazione, pag.110), altul al comunei Castelnuovo (ibid.pag.95) al treilea al comunei Golzan (ib.pag.100), iar al patrulea al comunei Barbana (ib.pag.93). La fel, un alt Cârlan, este locuitor al comunei Montona (ib. pag.103), iar altul, al comunei San Lorenzo (ib.pag.103).  Iată şi nume româneşti de localităţi în acest act de la 1325: Şerbar (astăzi Cepich), de la peştii în formă de şarpe –ţipari- din lacul acestei localităţi, Arbor Verde, aproape de Buglie, Marcenagla (Marginile), Berdze între Gradinie de azi şi Cherbune, Puzol, despe care textul spune: „E li sopra una fontana, dove poco rezarzi laqua in rupa qual si dice Puzol”. „Şi acolo deasupra o fântână unde se scurge puţină apă în râpa căreia i se zice Puţul”.

    În alte documente ale secolului XIV, apar nume româneşte de localităţi în jurul Triest-ului: Cruciza ( se citeşte Cruciţa), menţionată la 1329, şi apoi iarăşi Cruciţa, într-un alt document, alături de Berze şi Sarazie (Sărăcie!), toate în apropiere de Triest, consemnate în „Archeografo triestino”, 1871-1875, pag.25. Nume noi de localităţi în secolul XV sunt Pribeci (Pribegi), în apropiere de Triest (1418), Play („Archeografo triestino” 1878-1880, pag.264 şi „Archeografo triestino” 1882, pag.289), precum, ar putea fi româneşti, Barcule, Scharcule, Chiarvule, Carcule (Toate patru în D.A. Marsich „Regesto delle pergamene” în „Archeografo triestino”, 1883-1884, pag.31, 112, 118).

    Dar prezenţa medievală a Românilor în Istria nu este indicată numai de nume româneşti de persoane şi de localităţi, dintre primele unele cu siguranţă româneşti, ca Singurel, Radul, Murunt, de exemplu, iar altele cu mare probabilitate a fi româneşti, dar românii apar, şi aceasta este mai important, cu numele naţionalităţii lor; aceasta este indicată de etnonimele Vlah, morlac, cici, care până în secolul XVII cel puţin –Vlah, Morlac- au fost un etnonim clar şi au indicat o populaţie românească şi nu altceva. În arhivele veneţiene, austriece, croate, ungureşti, în cele ale cetăţilor din Dalmaţia –Ragusa, Zara, etc.- şi în cele sârbeşti, există multe sute de astfel de documente.

    Dar acesta este un alt capitol, de astă dată evident şi nu dedus onomastic, al prezenţei românilor ca etnie în Istria, care este comun cu cel al aceloraşi Români din Dalmaţia şi Croaţia, chemaţi Morlaci, bine cunoscut în istorie. Astăzi, ne limităm însă la localităţi cu prezenţă de Români în Istria şi la interesante coincidenţe istorice, mai puţin cunoscute,  despre care vom vorbi îndată.

    Amintim că la începuturile feudalismului istrian, în secolul IX, după stăpânirea ducilor de Carinţia, Istria a trecut sub stăpânirea Împăratului german şi teritoriul Istriei a devenit o marcă, încredinţată de Împărat unui markgraf sau marchiz, cu sarcina de-a apăra acest teritoriu de graniţă. Relativ la localităţi, încă din secolul XI, a fost creată în Istria o reţea de cetăţi sau castele pe Valea Arsei, de către markgrafii investiţi cu această funcţie de păzitori ai frontierei către Balcania.   Aceste castele de pe Valea Arsei erau, şi în parte încă mai sunt, Lupogliano sau Lupoglav, Bogliun, Vragna, Cosliacco (Kozliak), Chersano (Krsan), Lettai, Gradigne, Pas, Cepich şi San Martino din Bellai sau Posssert. La jumătatea secolului XI, majoritatea castelelor menţionate, unele ridicate pe precedente fortificaţii romane, existau deja. Marchizul sau markgraful carinţian Ulric I sau Voldaric din casa svevă (suabă) de Weimar-Orlamunde a primit în dar de la regele Henric al IV-lea, în anul 1064, multe localităţi din Valea Arsei şi majoritatea acestor castele le-a întărit sau chiar le-a clădit dânsul. După aceea, la anul 1102, fiul său, Ulderic al II-lea, a donat aceste proprietăţi cu castelele lor, Episcopiei din Aquilea, care le-a trecut episcopiei din Pola, iar aceasta, la rândul ei, conţilor de Goriţia, cu obligaţia de-a plăti dijmă şi a apăra militar graniţa.  La 1374 ele au fost luate direct în administraţia  Casei de Austria, care le-a ţinut până în 1918, numind acolo markgrafi şi baroni.

    La începuturile mileniului II, în micile localităţi de pe Valea Arsei, unde se vor aşeza Istroromânii, trăia o populaţie italică care supravieţuise căderii imperiului roman şi invaziilor  Longobarzilor, Avarilor şi Slavilor. În secolele XI şi XII, feudalii –conţii de Goriţia- chemară colonişti slavi pentru a cultiva pământul, apoi, deja de la jumătatea secolului XIV, regiunea fu locuită de o populaţie românească destul de compactă, care a venit din Dalmaţia şi Croaţia, în special după marea epidemie de ciumă de la 1349, care a decimat Istria.

    Castelanii, stăpânii feudali ai Văii Arsei, formau o castă feudală suprapusă, străină ca rasă şi limbă supuşilor lor, vorbind dialecte germanice; lor li s-au adăugat apoi feudali italieni. Sub suveranitatea Austriei, castelul de la Cosliacco (Kozliak), de care aparţineau satele cu români de pe Valea Arsei, fu de proprietatea familiei Wachsenstein şi a rudelor lor Moyses sau Moisevich –între 1430 şi 1525- şi Barbo şi Nicolich de la 1529; Cepich, Villanova (Noselo), Lettai şi parte din Villa Crasca trecură la 1529 în proprietatea lui Giorgio Nicolich, în timp ce Berdo, Possert, Valdarsa

Suşnieviţa-, Bellai, Sucodru şi cealaltă parte din Villa Crasca trecură la fraţii Castellano şi Giovanni Barbo, care erau veri ai lui Nicolich şi erau una dintre cele mai puternice familii istriene. Atât Nicolich cât şi Barbo îşi adăugară numele de Wachsenstein. În secolul XVII, satele cu populaţie românească de pe Valea Arsei, se aflară pe teritoriul de război dintre Uscoci, Veneţieni şi Austrieci, suferind multe pagube. În 1615 Veneţienii pătrunseră în Valea Arsei, iar la 1616, locuitorii din Albona, împreună cu o ceată de 70 de mercenari corsicani, plătiţi de Veneţia, jefuiră aceste sate, în special Sucodru, Noselo şi Suşnieviţa, furând vitele şi arzând recolta; a restabilit ordinea căpitanul austriac Siminich, care i-a alungat şi înfrânt pe invadatori. O treime din cele 30 de familii din  populaţia satului Sucodru au pierit, pentru care au fost înlocuite, pentru munca câmpului, cu 12 familii aduse din Albania, sub conducerea lui Paolo Zuccola, la 1622.  În 1668, principele Gian Vicardo d’Auersperg –Johann Weikhard von Auersperg-, înalt negociator al împăratului Ferdinand al III-lea la tratativele de pace din Westfalia din 1648, devenit proprietar al conteei de Pisino, a cumpărat toate proprietăţile familiei Wachsenstein –pe Valea Arsei-, de la ultimul lor proprietar, contele Francesco Carlo Barbo. Acestea au fost menţinute de familia principilor Auersperg până în 1918, o casă din Suşnieviţa donată de un principe din această familie, înaintea primului război mondial, a fost în aceşti ani obiect de judecată între o istroromână din New-York şi o familie din Suşnieviţa. Dar nu despre aceasta intenţionez să vorbesc; am menţionat acest fapt, pentru a da trăsături umane istoriei, căci acestea sunt trăsăturile ei adevărate, multe ori pierdute din vedere. Vreau să vorbesc, despre ceea ce am promis la început, despre coincidenţe în viaţă şi istorie; această familie Auersperg, al cărei nume astăzi la noi este aproape uitat, a trăit şi aici, în Sibiu!  Un descendent al lui Gian Viscardo d’Auersperg (sau von Auersperg), familie stăpână peste satele de valahi din Istria, a trăit aici în Sibiu, într-unul din palatele acestui frumos oraş, fără îndoială încă existent, ca guvernator imperial al Transilvaniei –şi al valahilor, sau olahilor, de aici-, în timpul domniei Împărătesei Maria Teresa, între anii 1771 şi 1774, mai exact trei ani şi jumătate, de la 13 ianuarie 1771 la 6 iulie 1774; el este contele (Reichsgraf) Maria-Iosif Auersperg şi în acelaşi timp în care el era maxima autoritate în Transilvania şi peste valahii –românii- de aici, familia sa poseda sate cu supuşi valahi, la Suşnieviţa, Noselo, Sucodru, etc., în Istria. Cine ar fi zis, dacă nu ar fi scos-o la lumină documentele, care nu uită niciodată, chiar dacă acest fapt a trecut neobservat de istorici?

    Mai adaug că în timpul perioadei de guvernatorat a contelui Maria-Iosif Auersperg, a făcut prima sa călătorie în Transilvania, la 1773, fiul Mariei Teresa, viitorul împărat Iosif al II-lea şi se păstrează şi o scrisoare a Mariei Teresa, din 10 mai 1773, către guvernatorul imperial sus citat, în legătură cu măsurile de luat în vederea acestei vizite.

Acestea sunt desigur coincidenţe, care chiar dacă-s puţin cunoscute, sunt semnificative pentru faptul că reunesc oameni şi locuri aparent depărtate; aşa precum, prezenţa mândrilor Români -Istroromâni- din Jeian, ultimii supravieţuitori ai unei fracţiuni istorice a neamului românesc, leagă azi Sibiul, în cadrul zilelor culturii istroromâne, de Istria şi de un episod din istoria sa. Episod legat de Istroromâni, la a căror dispariţie, din nefericire, asistăm azi, sub privirile indiferente ale autorităţilor care ar trebui să le ocrotească graiul şi identitatea.

EMIL  PETRU  RAŢIU