EVOLUŢIA ÎN TIMP A MODULUI DE ACORDARE A GRADELOR MILITARE.

Mihail Batog-Bujeniţă

Fiind încă de la început asociat cu titlul nobiliar, gradul militar a fost considerat ca atare, devenind titlul proprietate şi beneficiind de unele privilegii, diferite de la o ţară la alta, de la o perioadă, la alta. Oricum, deţinerea unui grad militar a fost întotdeauna, în societate, un prilej de justificată mândrie, asociat noţiunii de bravură, bărbăţie şi nu de puţine ori deschidea, el însuşi, cele mai restrictive cercuri. Chiar dacă au apărut şi unele exagerări (pe timpul împăratului Wilhelm I-ul, al Germaniei doamnele coborau de pe trotuar când se întâlneau cu un ofiţer), statutul conferit de posesia unui grad militar (este vorba numai de ofiţeri) reprezenta o garanţie socială, care putea să aducă importante beneficii materiale. Acest statut era bine monitorizat de legi speciale (a se vedea legea dotei la căsătorie, în ţara noastră), destul de restrictive, însă a căror încălcare ducea la excluderea, pentru totdeauna, a celui vinovat, din rândul acestui foarte respectat cin. Şi aici se poate face o paralelă cu mai vechea practică a spargerii armoariilor.

         Putem afirma deci că, în societăţile tradiţionale, gradul militar, numit şi rang (aluzie directă la originea sa nobiliară), avea un statut bine definit, demn de admiraţie şi consideraţie, însă impunea multe restricţii, răspunderi şi responsabilităţi. Nimic mai firesc, pentru o demnitate ce-şi avea obârşia în aristocraţie (aristo crates, puterea celor drepţi; gr.).

         Numai că, istoria îşi are meandrele ei, şi nu de puţine ori, ceea ce este bun  într-o vreme poate deveni rău, în alta. În privinţa gradelor militare, situaţia s-a schimbat semnificativ în anul 1918 când Lev Davâdovici Bronstein cunoscut mai bine ca Leon Troţki, devine comisar al poporului pentru apărare, în nou apărutul stat sovietic, a cărui ideologie respinge inegalitatea oamenilor, mai ales cea pe bază de titluri şi ranguri nobiliare. Exact în acest context, Troţki primeşte misiunea de a forma o nouă armată, de tip popular, devotată principiilor revoluţiei şi având menirea de a apăra cuceririle acesteia. Om cult şi foarte inteligent, Troţki consideră desfiinţarea gradelor o măsură necesară, chiar imperativă, pentru a rupe tradiţia şi legătura acestora cu ideea de apartenenţă la o elită. Concepţia anihilării elitelor era desigur, una falsă în esenţă, de tip populist, însă absolut necesară pentru legitimarea noii puteri, provenită, aparent, din mijlocul poporului şi luptând pentru binele lui. Şi, aproape inexplicabil, în noua armată, numită acum Armata Roşie, deşi avea destule cadre de comandă foşti ofiţeri ţarişti, care obţinuseră cu multă dificultate grade în armată, nu existau grade militare. Nu era ceva chiar foarte nou! Aşa cum am constatat nici în armatele romane, macedonene sau greceşti nu existau grade, ci numai funcţii. De cele mai multe ori temporare. Numai că, măsura luată acum de Troţki elimina o tradiţie care avea, nu doar rădăcini foarte adânci de aproape un mileniu, ci şi o fascinaţie aparte. Drept urmare, în condiţii foarte grele pentru noua armată, să nu uităm războiul civil cu gărzile albe comandate de înalţi ofiţeri ţarişti, dar şi intervenţia celor douăzeci şi una de puteri din exterior, noua structură militară a fost cuprinsă de anarhie, insubordonare şi tendinţa fermă de a se transforma într-o uriaşă hoardă, al cărei scop devenea, din ce în ce mai mult, jaful. Dar, mult mai periculos, putea fi manipulată exact împotriva puterii politice care îi dăduse naştere. Ca o ironie a sorţii, tocmai măsurile luate de creatorul noii armate, duc la eliminarea acestuia, în 1924 din toate funcţiile, iar mai târziu şi expulzarea lui. STALIN, cel care luase aceste hotărâri, a sesizat greşeala lui Troţki şi a remediat, în felul său energic, întreaga situaţie. Dar, deşi el nu era tot atât de cult, a înţeles şi de ce Troţki făcuse acea manevră. Iar acum, a dat încă o dovadă că viclenia sa proverbială, era mult superioară inteligenţei şi culturii. Prin urmare a compromis ideea de apartenenţă a gradului militar la structuri sociale de elită, acordând grade militare tuturor structurilor cu o oarecare organizare asemănătoare armatei. Evident, se compromitea şi esenţa conceptului, aceea că un grad militar se obţine pe câmpul de luptă, la comanda efectivă a trupelor. Astfel au ajuns ofiţeri, membrii serviciilor secrete, ai miliţiei, ai pompierilor, sau unii sportivi care aparţineau de aceste structuri, poeţi, scriitori, ba chiar şi cântăreţi. Ca să nu mai vorbim că, deşi gradul îţi era acordat, principial, printr-un act cel puţin ministerial, de regulă fără nici o ceremonie, de degradat, te putea degrada orice comisar, smulgându-ţi gradele de pe umăr în faţa trupei, în modul cel mai umilitor cu putinţă.

         Aici este necesară o paranteză! Şi în trecut erau unele formaţiuni paramilitare care purtau grade (ex. gărzile civile, pompierii, sau cei angrenaţi temporar în acţiuni de asigurare medicală, logistică, etc.), numai că aceste „grade” erau onorifice, acordate temporar, lipsite de orice beneficiu sau privilegiu. Nici nu se punea problema ca un asemenea grad să devină titlu proprietate.            

         De remarcat este, că nici Hitler  nu a putut face ce a făcut Stalin, deşi pe timpul său structurile paramilitare ale partidului, S.A. sau S.S-ul, erau deosebit de puternice. Cadrele de comandă ale acestor structuri paramilitare aveau un alt fel de grade.

         Oricum, după cel de-al doilea război mondial, victoria coaliţiei antihitleriste a făcut posibilă implementarea ideilor lui Stalin din inima Europei până în Asia, ba chiar a pătruns, cu unele tente, şi în societăţile democratice. 

         În cazul ţării noastre, structurile armatei, dar şi cele sociale au preluat, nici nu se putea altfel, modelul sovietic, cel care a fost, cu unele mici modificări, neesenţiale, aplicat aproximativ cinci zeci de ani. Mai ales că, situaţia convenea de minune unui regim autocratic care nu-şi dorea, sub nici o formă, ideea de putere delegată, sau de o instituţie care să nu fie obedientă. Aceasta este şi una din explicaţiile pentru sistemul de promovare a ofiţerilor în structurile înalte, de comandă şi decizie, dar şi a modului în care armata a acţionat pe timpul revoltelor populare, în diferite momente ale istoriei dintre anii 1945-1989.                                                                                    

         Apoi, mai ales după aderarea la structurile N.A.T.O., unele lucruri au început să se schimbe. Spre exemplu, revenirea la vechile titulaturi a cadrelor din poliţie sau cele ale serviciile secrete, sau actul de legiferare a gradului militar ca titlu proprietate. Dar, dacă vom privi cu oarecare atenţie, vom observa reminiscenţe ale vechilor reglementări şi destule rezerve în a acorda gradului militar statutul care i se cuvine. Vom întâlni astfel, efect al unei false cutume, prezentarea gradului militar al celor trecuţi în rezervă, cu adăugarea acestei specificaţii. Spre exemplificare, ofiţerul ieşit la pensie scrie şi chiar se prezintă, cu formula: Maior (rez)... Sau general (ret.)... Este necesară o precizare! Specificaţiile respective au doar caracter administrativ, reprezentând, la mobilizare, statutul celui pensionat, lucru valabil pentru toate categoriile de cetăţeni, în caz de război. Aşadar, de ce numai ofiţerii trebuie să facă această specificaţie? Pentru că titluri proprietate sunt şi cele de doctor în ştiinţe, sau cel de profesor universitar, respectiv, academician! Am văzut oare carte de vizită cu înscrisul : doctor în ştiinţe (pens.)?! Sau, pentru ca ridicolul să devină deplin, vedem uneori, pe monumente funerare, scris, de exemplu: col. (rez.)…. În a cui rezervă se află acum colonelul?      

         În concluzie, trebuie subliniat despre gradul militar faptul că este titlu proprietate, cu privilegiile sale, dar şi cu responsabilităţile aferente şi că, el a fost obţinut, în majoritatea cazurilor, prin multă muncă, sacrificii şi o remarcabilă dăruire de sine.

Mihail Batog-Bujeniţă

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com