FASCINAŢIA
IPOTEZELOR
Mihai
Batog-Bujeniţă
Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea, cunoaşterea este
limitată, imaginaţia înconjoară lumea. Albert
Einstein
În esenţă, putem considera ştiinţele ca fiind o sumă de
ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o măsură mai mare, sau mai
mică, de experiment, sau prin fenomene observabile având un înalt grad
de credibilitate. Desigur, în procesul definitivării unei ipoteze şi
celelalte, adiacentele, îşi au factoriilor lor augmentativi însă, la un
moment dat, din varii raţiuni, sau chiar prin aducerea unor probe noi,
indubitabile, una din ipoteze se impune, însă nici celelalte nu dispar.
Uneori, aşa cum în istoria cunoaşterii s-a mai întâmplat, ipotezele se
schimbă sub presiunea noilor descoperiri şi una uitată, sau temporar
abandonată, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentată inclusiv în
procesul didactic drept cea valabilă, cu gradul de cuprindere cel mai
amplu şi cu cele mai bune capacităţi de a explica fenomenul la care se
referă. Nu de puţine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea
aleatoriu şi, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o
anumită ipoteză, de cele mai multe ori neconformă cu acea admisă oficial
până la data respectivă.
Istoria, o ştiinţă prin definiţie politică, dar şi
puternic politizată, manifestă, de-a lungul timpului, cele mai
accentuate abateri de la adevăr şi nu de puţine ori acesta nu poate fi
aflat niciodată. În studiul acestei ştiinţe, numită pe bună dreptate de
căpătâi, întâmpinăm mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit şi
uneori chiar de interpretat, deoarece, după cum ştim, încă de la
elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de
obiectivitate, intenţionat deformat, de regulă în sensul laudativ pentru
cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem
posibilitatea de a consulta un document într-o limbă oarecum cunoscută.
Mult mai dificil este să descifrăm evenimente de mult petrecute
analizând fragmente de obiecte asupra cărora proiectăm propriul nostru
sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile
noastre limite în cunoaştere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor,
Mircea Eliade spune că atunci când avem în faţa ochilor probele
materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideraţiuni şi ne
putem imagina orice despre acel eveniment, însă nu vom şti niciodată ce
vorbe a rostit, sau ce gesturi a făcut sacerdotul care a executat
ritualul, în consecinţă, adevărul despre acesta ne va rămâne necunoscut,
iar cunoştinţele şi interpretările noastre ar putea mai mult să ne
deruteze decât să ne apropie adevărul.
În concluzie, uriaşele dificultăţi de interpretare ale
istoriei, cu atât mai mari şi mai multe cu cât subiectul este mai
îndepărtat în timp, fac din aceasta, nu de puţine ori, un vehicul
perfect pentru manipulări de orice fel, iar dictaturile sunt, cu
precădere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de acţiune. Se poate
considera însă ca fiind benefică această nevoie de interpretare a
evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul conţinut,
prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeşte, prin doza de
incertitudine şi uneori chiar de enigmă, această ştiinţă devine subiect
predilect de conversaţie sau dezbatere cu o cuprindere aflată mult peste
ariile academice ori didactice. Există în context şi mult diletantism,
sau exaltări de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor
popoare, ori primordialitatea unor invenţii!) dar asta nu ştirbeşte cu
nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaşte fără să o confundăm cu
un şir nesfârşit de date plictisitoare pentru memorat, ci un şir
incitant de evenimente cu adevărat memorabile. Aici desigur, profesorii
îşi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultător.
În acest context, ştirea care, în această vară (2011) a
ţinut capul de afiş al presei de orice fel, timp de mai multe zile,
apare ca o necesitate culturală firească, după un sezon plin de
informaţii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua maşină a unui
rocker, sau mostrele de înţelepciune ale unei starlete. Rezumată, ştirea
respectivă sună destul de banal: a fost descoperită, în România,
localitatea Coliboaia din munţii Apuseni, o peşteră care are picturi
parietale. Vechimea estimată 23.000-35.000 ani. Pentru mai multă
credibilitate însă este bine să citim prezentarea acestui eveniment
într-un cotidian:
Peştera şi gravurile au fost descoperite de speologii de
la Clubul Speodava Stei şi din cadrul Picturile Asociaţiei Speowest
Arad, a declarat Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Romane de
Speologie. “Peştera Coliboaia este străbătută de un râu subteran, care
formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă
parcurgerea ei. Până acum, nu i s-a acordat importanţă acestei peşteri.
Nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, deşi se afla
pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă
cei cinci speologi au intrat în interior şi au străbătut trei zone
complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii
căreia au găsit picturile, ceea ce lor li s-a părut a fi arta rupestră”,
a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre şi
reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină,
unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, o
gravură reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se
aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o
alta de urşii care au stat în peşteră şi se vede că au zgâriat şi au
lustruit pereţii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)
La fel de importantă, vom vedea din ce cauză, pentru
abordarea ulterioară şi dezvoltarea temei propuse, este şi prezenţa unor
specialişti francezi în cadrul echipei de speologi români:
Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean
Clottes, unul din cei mai cunoscuţi specialişti în artă de peşteră din
lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist
în arta de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon,
Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de peşteră, respectiv
Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma
analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi a
gravurii. „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca
aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau
Aurignacian” (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată
când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche”, a arătat
preşedintele Federaţiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este
deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de
pildă”, a conchis Lascu.
(preluat
după site-ul lovendal.net)
Prin urmare, o descoperire speologică, având un potenţial
uriaş în evaluarea istorică a existenţei şi a nivelului de dezvoltare a
societăţii umane pe aceste teritorii. Prezenţa speologilor francezi,
benefică sub toate aspectele, avându-se în vedere experienţa lor în
acest domeniu, dar şi acela, devenit şi el istoric, acum poate amuzant
dar atunci nu, al reacţiei mediului academic faţă de acest gen de
descoperiri. Dacă ar fi să luăm în consideraţie numai modul penibil în
care universitarii au încercat să mistifice adevărul la momentul
descoperii picturilor din peştera Lascaux şi să-i acopere de ridicol pe
descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu că s-ar fi
schimbat cu
Pasăre,
peştera Chindiei
trecerea anilor şi tot am fi avut
nevoie de partici-
parea unor specialişti francezi la aceste
verificări şi autentificări. Evenimentul în sine, nu este unul de
excepţie. În România mai sunt picturi rupestre în peştera Chindiei,
peştera Cuciulat, poate şi în altele, precum acea din munţii Buzăului,
destul de contestată de altfel şi care nu va intra în această abordare.
Pasărea din peştera Chindiei, considerată de unii
analişti şi ca o reprezentare a unei zeităţi, este policromă, cu o
puternică sugestie şi bine păstrată. Vechimea este apreciată cam la
12-15.000 de ani, adică asemănătoare cu mult mai cunoscutele picturi din
peştera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai puţin
descifrate, sau reprezentarea solară, picturi monocrome, de culoare
ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei peşteri.
Foto:
Amprente palmare (un scris?) şi reprezentare (posibil) solară, peştera
Chindiei
Amintesc desigur şi faptul că există interpretări care
plasează aceste picturi (amprentele şi discul solar) în aceeaşi perioadă
cu celelalte de la Chindia, dar şi unele care afirmă că este vorba de
intervenţii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fără
specificarea unei perioade mai explicite.
Fără îndoială, această trecere rapidă prin
problematică, intenţionat lipsită de comentarii, are rolul doar de a
arăta că pictura rupestră este prezentă în munţii din arealul românesc,
mai ales în munţii Apuseni, dovedind existenţa unei societăţi umane care
manifestă interes şi chiar o anumită preocupare faţă de cultură,
indiferent de motivaţie. (jos, Felină,
peştera Cuciulat)
 Putem
deci să ne putem pune întrebarea, destul de firească, prin ce se
deosebeşte pictura recent descoperită din Coliboaia de celelalte, unele
dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura
cromatică a desenului. Acesta este executat numai cu cărbune vegetal
prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur,
ceea ce le diferenţiază
ferm de anterioarele, iar altele respectă
„tradiţia” şi sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire.
Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazată pe spectrometria de
masă cu ioni acceleraţi, care este mult mai sensibilă şi permite o
datare mai precisă a picturilor rupestre, dar şi coroborarea datelor
obţinute cu informaţiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona
de interes: oase, rămăşiţe lemnoase, etc…) posibil a fi făcute în bune
condiţii,
datorită
materialului folosit (cărbune vegetal) au relevat o vechime de
aproximativ 32-35.000 de ani, comparabilă deci cu picturile din Lascaux,
sau Altamira (după alte aprecieri, aprox. 25-30.000 de ani), dar şi cu
unele desene rupestre din Tassili şi mult peste vechimea celor din
Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din peştera La Sarga,
provincia Alicante (Spania, aprox 8000 de ani) Dar şi mai interesantă
este reprezentarea interpretată ca fiind a unui rinocer, animal totuşi
necunoscut în acest habitat, cel puţin în istoria didactică a locurilor.
Chiar dacă interpretarea poate părea discutabilă (reprezentarea unui
proboscidian pare a fi mult mai rezonabilă şi ar fi chiar mult mai
credibilă, întrucât existau totuşi mamuţi!), pentru noi aceia care
privim doar fotografia este cert că un asemenea animal poate fi
considerat straniu pentru un privitor care nu a mai văzut un asemenea
specimen, niciodată în viaţă. În rest picturile reprezintă alte animale
dar şi unele scene din viaţa de zi cu zi a comunităţii fiind la fel de
expresive precum toate celelalte mai sus menţionate. Ba chiar, se
remarcă aceeaşi tehnică de „basorelief”, artiştii din străvechime
folosind denivelările peretelui stâncos pentru a da senzaţia de volum
reprezentărilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o
cultură care, deşi
răspândită
pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de rădăcină
comună, dând o ciudată senzaţie de unitate conceptuală şi de execuţie.
Mai putem vorbi însă şi de o altă caracteristică comună
tuturor acestor peşteri. Ele au fost descoperite,
termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al
XVIII-lea şi au fost tratate multă vreme, mai ales de lumea academică,
dar şi de biserică, în general, însă din motive diferite, ca fiind
simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercări de
fals cu scop autolaudativ.
 „Rinocerul”;peştera
Coliboaia
Însă noi, acum, am putea să ne punem întrebarea dacă
aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezintă forme
primordiale de artă, motivate poate diferit, dar la fel de puternic, ori
dacă, o civilizaţie străveche are o nevoie profundă de a reprezenta
scene din viaţa cotidiană, în
condiţii destul de greu de realizat, hrănind un timp
destul de îndelungat artiştii epocii, într-o vreme când hrana nu era
deloc uşor de procurat.? Şi care să fi fost această motivaţie, mai puţin
înţeleasă acum de noi?
Studiile istorice ne demonstrează că, întotdeauna,
motivaţiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizări de
forţe şi au ca final adevărate opere de artă. Iar aceste reprezentări,
specifice unei activităţi umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu
un grad înalt de responsabilitate
(este vorba de uciderea unor fiinţe!), necesită un
anumit gen de iniţiere, poate chiar de ispăşire, de purificare, după
săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în timpurile noastre
sacrificările animalelor au
unele ritualuri care ne duc cu gândul la o
rugăciune pentru iertarea păcatului uciderii.
Prin urmare, întreaga grafică rupestră are ca
fundal o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare în
care vânătoarea era principala sursă de hrană.
 O
altă întrebare pe care ne-o putem
pune este dacă
locaţiile
respectivelor peşteri erau, la fel de greu de accesat şi
atunci ca şi în vremurile când ele au fost descoperite.
Răspunsul ar fi mai degrabă nu, deoarece, în răstimpul
imens care desparte redescoperirea de perioada de funcţionalitate a
respectivele locuri, mişcările tectonice au dus, inevitabil, la
importante modificări ale locului dar şi a topografiei acestuia.
Există chiar unele interpretări, cu referire la lipsa
depunerilor de fum pe pereţi, inerentă unei activităţi de pictare
într-un spaţiu considerat a fi
întunecat. Se presupune că, la vremea decorării
lor, peşterile erau altfel luminate, ba chiar, o anumită dispunere a
desenelor pe o traiectorie circulară relevă un fapt surprinzător. Şi
anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când
soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil,
echinocţiul de primăvară, sau poate un solstiţiu, evenimente oricum
remarcabile în viaţa unei comunităţi umane, razele de soare revelau
scenele într-o anumită ordine, fără îndoială cu mare semnificaţie,
ducând la o puternică impresia asupra celor prezenţi, aşa cum, mult mai
târziu, cinematograful a făcut-o cu spectatorii lui.
Dar pentru a nu rătăci prea mult printre presupuneri
diletantiste să facem apel la unele clarificări ale perioadelor
istorice, aşa cum sunt prezentate în mediul ştiinţific, precum şi a
etapelor de dezvoltare a societăţii omeneşti în aceste perioade. Pentru
o mai bună echidistanţă, recursul la informaţiile Wikipedia,
enciclopedia liberă, se impune de la sine.
Paleoliticul românesc este divizat în cinci
faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc,
Paleoliticul superior
și
Epipaleolitic.
Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa
1.000.000 - 700.000) este marcat de apariția
uneltelor rupestre, așa-numitele
"Pebble
culture" (Cultura de prund din
România). Aceste unelte i-au fost atribuite
lui
Homo erectus, tipul hominid.
PALEOLITIC INFERIOR
Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 - 120.000)
este caracterizat prin apariția
a două unelte rupestre distincte: bi-facialul,
toporul din piatră. Aceste unelte au fost
atribuite lui
Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o
importanţă majoră este descoperirea unui număr de vetre de foc. Aceasta
este prima dovada a abilităţii hominidului de a stăpânii focul pe
teritoriul ce astăzi se numeşte România.
PALEOLITICUL DE MIJLOC
Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 - 35.000) este
caracterizat prin persistența
culturii
Mousterian. De-a lungul acestei perioade,
uneltele din piatră au început să se diferențieze
în funcție
de funcționalitatea
acestora,
și
apare prima
unealtă din os. Aceste produse au fost
atribuite
Neanderthalilor.
PALEOLITIC SUPERIOR
În 2002, cel mai în vârstă om modern (Homo
sapiens sapiens) rămas în Europa, a fost
descoperit în
Peștera
cu Oase
de lângă
Anina.
Numit Ion din Anina, rămășițele
sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximație
ca având cca 42.000 de ani.
ECONOMIA
Caracteristica epocii paleolitice este totala dependență
a
hominizilor de natură. Comunitățile
umane se hrăneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge
marine, fructe, rădăcini, semințe,
bulbi, ciuperci, melci, insecte, ouă,
șopârle,
pești
și
alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „prădalnic“. Sursa
principală de alimentație
o oferea vânătoarea realizată în colectiv. În
pleistocenul inferior apar primele unelte
pentru vânătoare
și
cules: unelte rudimentare din așchii
și
bolovani de râu cu o muchie tăioasă pentru cioplit, tăiat
și
răzuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei până în
sud-vestul Asiei
și
Sudul Africii). Aceste unelte evoluează către „toporașele
de mână” în forma sâmburelui de migdală, lucrate prin lovituri date pe
ambele fețe
(Africa de Nord, zona centrală
și
de răsărit).
Apare folosirea
focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina
modificări
și
în structura anatomică. În paleoliticul mijlociu,
Neanderthalul folosea arme de silex,
răzuitoare (racloare) pentru curățarea
pieilor de animale
și
cojitul lemnului, vârfuri din silex pentru împuns
și
tăiat, folosite probabil
și
ca vârfuri de lance pentru vânătoare, vârfuri bicefale, mai reduse
numeric: burine
și
gratoare întrebuințate
pentru râcâit
și
tăiat. În această perioadă se ajunge la o diviziune naturală a muncii:
vânatul - îndeletnicire a bărbaților,
iar culesul - practicat de femei. O altă îndeletnicire era aceea a
pescuitului.
În
paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis
produce cuțite,
străpungătoare, răzuitoare
și
dălți
lucrate prin tehnica așchierii,
având ambele margini ascuțite.
Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulițe
de aruncat, sau pentru săgețile
lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrării osului, fildeșului
și
cornului (pentru sulițe,
harpoane, ace de cusut). În
paleoliticul superior, vânătoarea se realiza
și
cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).
AȘEZĂRI
ȘI
LOCUINȚE.
La început, strămoșii
oamenilor trăiau în așezările
în aer liber, dar căutau să se adăpostească
și
în peșteri,
pentru ca, în paleoliticul mijlociu,
Neanderthalienii să-și
construiască colibe prevăzute chiar
și
cu vetre, spațiu
pentru dormit, activități
domestice, sau evacuare. Se constată o creștere
a densității
și
o oarecare stabilitate într-un anumit loc. În aceeași
vreme, în continuare, erau folosite
și
adăposturi sub stânci. Apare, totodată, tendința
de concentrare a grupurilor umane
și
de revenire periodică în același
loc.
 RELAȚIILE
SOCIALE
Pentru
paleoliticul inferior, dovezile arheologice
care pot aduce elemente în această problemă sunt sărace. Desigur, o
societate bazată economic pe cules, pescuit
și
vânătoare cu ajutorul unor arme
și
unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin
productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor
sociale. În paleoliticul superior, femeia obține
în cadrul societății
o poziție
deosebită (dovadă: descoperirea unor figurine antropomorfe
și
a unor înmormântări cu ocru roșu,
precum
și
a unor morminte cu podoabe ce au aparținut
unor femei).
VIAȚA
SPIRITUALĂ
foto:
Venus din Willendorf
Din
paleoliticul mijlociu există dovezi materiale
privind grija față
de cei morți:
depuneri rituale, dar concomitent se practicau
și
unele sacrificii rituale umane. Alături de cel înmormântat se depuneau
ofrande: unelte din piatră, dinți
de ren sau de cerb, coarne de capră de munte. Corpul era presărat cu
ocru roșu.
ARTA
Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori,
reproducerea artistică a activității
productive, a omului primitiv. Există reprezentări fantastice despre om
și
realitatea înconjurătoare (magia, totemismul
ș.a.).
Arta plastică se manifestă prin decorarea cu motive geometrice a
obiectelor de uz casnic (arie geografică largă:
Anglia,
Rusia,
Africa). Sunt specifice numeroasele statuete
antropomorfe din argilă, piatră, os sau fildeș
cu o semnificație
și
funcție
magică. În
paleoliticul superior se remarcă pictura
și
gravura rupestră (sudul Franței,
nordul, estul
și
sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, munții
Tassili). Sunt redate figuri de animale în mișcare
(urs, bizon, cal, cerb,
țap
de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar
apar păsări, iar plante deloc. Arta
paleoliticului superior avea o funcție
preponderent magică -
La Ferrasse,
Niaux,
Lascaux (Franța),
Altamira (Spania)
ș.a.
Prin urmare, cunoaşterea ştiinţifică verifică prin
evaluări de tip istoric toate afirmaţiile anterioare şi, foarte
important, delimitează temporal activităţile în care apar reprezentări
rupestre precum şi motivaţiile profunde ale acestor nevoi de tip
cultural. Rămâne însă o nelămurire! De la apariţia lor şi până la
ieşirea lor din uz (ceva asemănător unei schimbări de religie),
picturile rupestre îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create,
apoi, prin nefolosire, intră în uitare, iar mişcările telurice le scot
chiar dintr-o eventuală posibilitate de a mai fi văzute în mod curent.
Spre binele tuturor, deoarece numai aşa ele se pot păstra în forma,
oarecum, iniţială. Există însă alt gen de indicii despre aceste locuri?
Deoarece, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emoţional şi
cultural puternic, desfăşurat pe o perioadă destul de îndelungată, mii
de ani, ar fi normal să dea naştere altor forme de cultură prin care să
le fie menţionată existenţa sau, de ce nu, funcţionalitatea…
Folclorul din spaţiul carpatic, unul dintre acelea destul
de puţin afectate de influenţele religioase, sau de alte culturi de
contact, pare să aibă răspuns la această întrebare. Există o legendă,
cea a lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o asemenea peşteră pictată,
dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umană
preponderentă în paleolitic, vânătoarea.
Această legendă, destul de puţin cunoscută în original,
dar prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice şi
normativelor romantismului târziu, este aparent simplă:
Un vânător, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbră
măreţie, trăieşte într-un codru întunecat precum firea sa, dar îi
îngrozeşte pe cei din jur, care nu mai sunt vânători, ci păstori sau
agricultori, cu obiceiurile sale sângeroase, cu o nestăvilită dorinţă de
a ucide. La un moment dat, tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni
însă, confundat fiind de mintea rătăcită a fiului, este ucis. Apoi, plin
de remuşcări Grui-Sânger se retrage într-o peşteră unde aprinde un foc.
La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi imaginile animalele pe care
le ucisese, dar şi altele, considerate de Sânger ca fiind nemaivăzute.
Destul de ciudat pentru un vânător care, putem presupune că ştia bine
fauna pe care o vâna. Sau, poate tigrii de peşteră (felina de la
Cuciulat), ori „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute?
Flăcările şi chinurile sufleteşti ale personajului dau o ciudată
impresie de mişcare a fiinţelor pictate pe pereţii peşterii. În nebunia
sa, Sânger aruncă săgeţi spre ele, în timp ce, însufleţite parcă de
flăcări, reprezentările se materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi
colţii, iar altele, cu copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al
peşterii. Mai târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde
divine, dreaptă şi implacabilă, din sângele necruţătorului vânător
creşte un arbore cu frunze roşiatice numit sânger. Acest arbore intră şi
el, mult mai târziu, în legende, fără nici o legătură aparentă cu prima,
fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplită
crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretări târzii,
influenţate evident de creştinism şi care au o importanţă deosebită,
precum vom vedea, chiar şi în abordarea de faţă. Aşa cum am mai arătat,
poetul Vasile Alecsandri pune în versuri această legendă şi îi modifică
sfârşitul, însă problematica de bază rămâne.
Cum ştim însă, din definiţie, că o legendă conţine un
sâmbure de adevăr (Povestire tradițională
în proză sau în versuri,
transmisă,
de obicei, pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot
avea un suport istoric real),
cred că este foarte important să ne străduim a ajunge la acest sâmbure.
1.
Este cert că legenda certifică existenţa unor peşteri
care au pe pereţi reprezentări de animale dar şi de oameni, cu referire,
s-ar părea destul de
strictă, la activitatea de vânătoare, sugerând
destul de puternic şi o funcţie ritualică a ansamblului, fie de succes
într-o activitate în care moartea este la fel de posibilă pentru toţi
participanţii, dar, foarte probabil, şi de pedepsire a unor eventuale
abuzurilor. Este posibil ca această funcţie de avertisment să fi fost
determinată şi de o nevoie asemănătoare celor din zilele noastre,
respectiv împuţinarea sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate
consecinţele acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci
posibila extincţie a acesteia.
2. Figura vânătorului Grui-Sânger este prezentată cu o
evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă de fel încredere sau simpatie:
„Ivindu-se pe munte o naltă arătare/Ce stă în dreptul lunei c-o bardă
groasă-n mână… Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger,
ucigaşul, e regele pădurei!
(Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed.
Minerva, Buc-1990).
Iar cei impresionaţi de spectrala apariţie sunt: „Atunci
păstorii sarbezi zăresc din depărtare”... O caracteristică a
personajului este însingurarea sa extremă (nu are nici familie dar nici
companioni şi îşi va omorî tatăl) ceea ce poate induce ideea unei
periferizări a activităţii vânătoreşti în societatea umană a vremii.
Iată deci cum poetul folosind forţa metaforei subliniază, folosindu-se
de contextul legendei, unul din conflictele apărute în societăţile umane
odată cu noile diviziuni ale muncii. Aşa cum biblicul conflict între
Cain şi Abel pune în discuţie starea de încordare dintre populaţiile de
păstori şi cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi
groaza, pe care vânătorul ancestral o exercită asupra populaţiilor de
păstori. Se vorbeşte de păstori deoarece, în spaţiul de referinţă al
legendei păstoritul a fost întotdeauna mai important decât agricultura,
informaţie pe care o regăsim şi în scrierile lui Herodot. Figura sa
este, într-un fel, tragică, marcată de un fel de blestem sanguinar,
cumva nefirească într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să
ucizi fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa
cum am mai spus şi înfricoşătoare, dar şi plină de o sumbră măreţie. Nu
se poate elimina discuţia asupra activităţii omului-vânător întrucât
de-a lungul întregii sale existenţe societatea umană a fost depozitara
tuturor activităţilor chiar dacă cea de bază era agricultura, păstoritul
sau, mult mai târziu, producţia industrială. Constatăm că, în timp, a fi
vânător este un privilegiu, condiţionat însă de respectarea unor reguli
foarte stricte. Precum ştim, în întregul Ev Mediu, dar şi mai târziu,
dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui
gen de activitate de către ţărani era pedepsit cu moartea. Chiar şi în
contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îţi trebuie nu numai documente
care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte scumpe, o anumită uniformă
şi, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu
lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă,
literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente
dramatice!), întâlnirile de pregătire, sau comuniunile având un foarte
bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematică, întreceri
sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu
specificul său bine delimitat, însoţit şi acum de un gen de mistică
admirativă, chiar dacă, uneori, cu accente satirice (poveştile
vânătoreşti!). Putem spune prin urmare, că lucrurile nu s-au schimbat
fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.
3. Peşterile cu picturi, redescoperite în timpurile
noastre au însă o caracteristică. Par uitate de timp şi de oameni, în
aşa măsură, încât acum, readuse în lumina cunoaşterii, sunt considerate
falsuri, imposturi sau cine ştie ce altceva şi abia după decenii de
dezbateri ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să
le stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spune însă că el
ştie despre peşteră, iar accesul în ea nu-i ridică nici o problemă. Spre
deosebire de prezent când în peştera Coliboiaia, spre exemplu, nu se
poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apă subteran, imposibil
de făcut fără echipamente adecvate. Numai că, pereţii cavernei pictate
poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie dispărută din
fauna arealului cu mii de ani în urmă (aprox 10-15.000). Prin urmare, se
poate concluziona că, probabil în perioada marilor frământări tectonice
datorate marelui dezgheţ petrecut cam între 20.000 şi 10.000 de ani în
urmă, intrările în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a
locurilor a suferit transformări severe. Cu toate acestea amintirea lor
rămâne în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se verifică
acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datările, cât
şi ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul
de vânător la cel de agricultor (păstor), rămânând a fi de acord că şi
vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi.
Nu ştim desigur cât de bine delimitată în arealul
considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însă racordarea ei la
mitologia creştină, demonstrează că această legendă era cunoscută
înainte de evenimentele care au făcut posibilă răspândirea
creştinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discuţie a
blestemului cu care arborele numit sânger traversează mileniile, este
edificatoare pentru impactul emoţional deosebit de puternic al acestei
creaţii culturale.
Privind însă astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze,
chiar dacă racordate logic, apare o problemă! Istoriografia didactică
susţine existenţa comunităţilor umane în urmă cu mai bine de 10.000 de
ani, însă acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de
dezvoltare, preocupate exclusiv de supravieţuire, fără nici un fel de
abilităţi de tip cultural. Doar că, iată, ipotezele presupun, cu
argumente, exact un tip de organizare socială superioară, cu ample
preocupări culturale specializate şi susţinute logistic de comunitate.
Acestea presupun însă o organizare aflată mult mai presus decât grupul
familial sau chiar tribul. Şi, condiţiile necesare şi suficiente unei
asemenea organizări chiar sunt rezonabile dacă luăm în considerare
vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo
Habilis descoperite la Bugiuleşti, dar şi unele reprezentări
antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram,
Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!). Prin urmare, istoria ar mai putea
ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de
dezvoltare al societăţii omeneşti la nivelul continentului.
Aşa cum am spus însă toate aceste sunt doar ipoteze.
Oricând discutabile sau interpretabile, dar să nu uită că, păstrând
totuşi cu sfinţenie, proporţiile, tot ipoteze au fost şi acelea ale lui
Heinrich Schliemann, un visător care a avut curajul să creadă că
scrierile lui Homer conţin informaţii istorice.
Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!
Mihai
Batog-Bujeniţă
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
