Fidelitățile succesive ale unor militari reghineni

 Nicolae BALINT

Sunt biografii aproape obişnuite, a căror traiectorie se aseamănă şi în acelaşi timp se interferează de mai multe ori. Au urmata şcoala elementară în Reghin. Au urmat apoi în perioade diferite, e drept, aceeaşi Şcoală militară austro-ungară de cadeţi. Toți patru au luptat prima dată pe același front, respectiv pe cel din Galiţia. La sfârşitul Primului Război Mondial au fost integraţi în Armata Regală română, şi asta pentru că era nevoie de experienţa şi priceperea lor militară. Primii trei au ajuns la gradul de colonel…, iar cel de-al patrulea la cel de general de divizie. Primii trei au ajuns mai târziu să se stabilească în străinătate, unde dealtfel au şi trecut la cele veşnice. Franz Csordacsics, Adolf Wagner, Hugo Kosch și Hugo Schwab. Patru profesionişti ai armelor. Şi toţi patru din Reghin. Au urmat cariere militare aproape identice. Înainte de opţiunile lor personale și fidelitățile lor succesive, s-au dovedit a fi în primul rând militari profesioniști. Şi-au onorat jurământul militar în armatele din care au făcut parte şi s-au retras cu demnitate atunci când s-au văzut puşi în situaţia dificilă de a alege.

Comandant al Şcolii de vânători de munte din Armata română

Născut în 1882 la Reghin, Franz Csordacsis a urmat Şcoala militară austro-ungară de cadeţi din Sibiu în perioada 1897-1901, devenind locotenent în 1902, după ce parcursese şi un stagiu de un an în calitate de cadet adjunct de ofiţer. După 6 ani petrecuţi la Albeştii Bistriţei ca ofiţer în cadrul Regimentului cezaro-crăiesc 101, în 1909 a fost mutat la Viena unde a şi fost avansat căpitan (1914). A făcut tot frontul având şansa să nu fie rănit, deşi a luptat în Galiţia, apoi pe frontul italian, la Isonzzo şi la Montenegro. Sfârşitul Primului Război Mondial pentru un ofiţer dintr-o armată învinsă şi dezintegrată, cum era şi cazul său, nu a însemnat însă şi sfârşitul carierei militare. După doi ani de “civilie forţată”, în 1920, fostul ofiţer austro-ungar a fost rechemat…în cadrele active ale Armatei Regale române. Un an ca ofiţer în cadrul regimentului nr. 26 dislocat pe Nistru şi încă un an ca ofiţer în garnizoana Craiova au reprezentat un stagiu suficient pentru a fi avansat maior şi numit comandant al Şcolii Speciale de Vânători (de Munte) de la Sfântu Gheorghe, la Centrul de formare al ofiţerilor de infanterie. În mod surprinzător însă - nu se cunosc motivele - Csordacsis, avansat lt. col în 1928, a demisionat din armata română în noiembrie 1935. Pe data de 27 februarie 1939 a fost avansat colonel în rezervă, pentru ca la mai puţin de şapte luni să fie rechemat în cadrele active şi să preia comanda regimentului nr. 14 dislocat în Moldova. Două luni mai târziu - la fel de surprinzător ca în 1935 - Csordacsis a fost dezarmat (!?), însă pe data de 15 iulie 1940 a fost mobilizat la Centrul de formare al ofiţerilor de vânători de la Sfântu Gheorghe, acelaşi centru pe care-l comandase cu mai mulţi ani în urmă. Demobilizat după arbitrajul de la Viena din august 1940, Csordacsis a rămas la Sfântu Gheorghe unde avea o casă, dar în septembrie 1944 s-a refugiat în vest cu armatele germane în retragere, sfârşind în 1978, într-un azil de bătrâni din Germania, la venerabila vârstă de 96 de ani.

Adolf Wagner, ofiţer austro-ungar, ofiţer român şi… ofiţer SS

Născut tot la Reghin, dar în 1886, Wagner a urmat aceeaşi şcoală militară din Sibiu între anii 1901-1905, fiind avansat locotenent în 1906 şi repartizat ulterior ca ofiţer în cadrul Regimentului 82 infanterie ungar din Bistriţa. În 1913 a fost mutat la Viena lucrând timp de aproape doi ani în Statul Major al Amatei Austro-Ungare, la Direcţia de construcţii şi fortificaţii. După un an petrecut pe frontul din Galiţia, a căzut prizonier la ruşi reîntorcându-se la Reghin în 1920. Abia refăcut după un dur prizonierat petrecut în Siberia, câteva luni mai târziu, Wagner a fost integrat în Armata Regală română şi a fost încadrat ca ofiţer (căpitan) la Regimentul 82 infanterie din Târgu-Mureş.

Avansat maior la excepţional în 1921, Wagner s-a mutat din liniştitul oraş de pe Mureş în 1930, moment în care a fost avansat locotenent-colonel şi numit comandant la Regimentul 40 de la Bazargic, din Dobrogea (zona Cadrilater, parte cedată bulgarilor în 1940). Întrucât avea vechimea completă ca militar a fost pensionat în august 1940, imediat după arbitrajul de la Viena. Doi ani mai târziu, tânărul pensionar a fost integrat în Statul Major al Diviziei SS Prinz Eugen, lucrând alături și în subordinea lui Artur Martin Phleps, și el tot sas originar din Transilvania, care fusese ofițer austro-ungar, apoi activase în armata română (până în 1941) și apoi în armata germană. Remarcându-se în luptele de pe frontul iugoslav şi în cele din Italia de Nord (iunie 1942-mai 1945), Wagner a fost avansat colonel şi numit comandant al Diviziei 24 SS.

A fost o comandă mai mult onorifică, peste nişte trupe demoralizate şi “încropite” din militari de la diverse alte unităţi desfiinţate, mulţi dintre ei fiind încă răniţi uşor şi doar parţial apţi de luptă. La mai puţin de o lună de la preluarea comenzii unităţii a fost luat prizonier de către americani împreună cu întreaga sa unitate. După doi ani petrecuţi prin patru lagăre americane, reghineanul Wagner a fost eli­berat şi s-a stabilit la Munchen, oraş în care a şi murit în 1962. foto: Generalul Artur Martin Phleps, sas originar din Transilvania, comandant al reghineanului Adolf Wagner

Hugo Kosch a cerut ca urna cu cenuşă să-i fie adusă la Reghin

Aproape acelaşi traseu: născut la Reghin în 1877, Şcoala militară de cadeţi de la Sibiu, frontul italian şi apoi integrarea în Armata română. La 44 de ani, Kosch era deja colonel şi comandant de regiment având posibilitatea să ajungă general la nici 50 de ani. Evi­dent că biografia lui Hugo Kosch, cel de-al treilea reghinean, nu are aproape nimic senzaţional. Dacă impresionează ceva în mod deosebit este faptul că, înainte cu puţin timp de a muri (1967), Kosch - care era stabilit în Germania de aproape 40 de ani - a cerut ca urna sa cu cenuşă să-i fie depusă în cavoul familiei din Reghin. Dacă încercăm să citim printre rânduri vom înţelege că biografia sa, probabil, ascunde şi ceva dezamăgiri de ordin personal. După mai puţin de cinci ani petrecuţi în armata română, la vârsta de doar 45 de ani, a cerut să fie pensionat la cerere, cu toate că ar mai fi putut servi cel puţin 10 ani în armată. De ce? E greu de spus. Kosch, la fel ca ceilalţi doi nu a lăsat niciun fel de memorii. Doar însemnările la­pidare de pe fişele de personal ale armatelor în care au servit cu conştiinciozitate, reuşesc să recompună, în linii mari, momente din existenţa unor militari de carieră. În mod cert că au fost adevăraţi profesionişti ai armelor.

A absolvit Școala militară din Sibiu, apoi a urmat cursurile Academiei Militare Imperiale din Pressburg (Bratislava). A devenit ofițer austro-ungar, iar în timpul primului război mondial a luptat pe frontul din Galiția, obținând până la sfârșitul razboiului gradul de locotenent-colonel. După terminarea războiului a fost integrat ofițer în armata română. A fost și instructor la Academia Militară din București apoi, cu gradul de general-locotenent, a devenit comandatul trupelor de vânători de munte, elita armatei române. Phleps este considerat de cei mai mulți istorici militari ca fiind cel care a organizat și pregătit vânătorii de munte ca pe o armă de elită a armatei române. În 1941, Phleps a trecut în trupele Waffen SS, fiind comandantul Diviziei 7 SS Prinz Eugen, formată din voluntari Volksdeutsche din Bulgaria, Croația, Serbia și România. Trimis în vestul României, în septembrie 1944, a murit undeva lângă Arad. Există mai multe variante ale morții sale, dar cea care merită a fi luată în seamă - în opinia mea - îi aparține generalului Dumitrescu (manuscris aflat - un exemplar - și la Arhivele mureșene). Este decorat cu Crucea de fier.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL