 GLOBE-TROTTERI
ROMÂNI IN AUSTRALIA
Constantine
SHARPE
Constantin
Sharpe este un binecunoscut scriitor de limbă română atât în ţara
natală, România, cât şi în Statele Unite ale Americii unde locuieşte de
foarte mulţi ani. Aş putea spune cu mâna pe inimă că scrie cu un har
deosebit! Dacă îţi încape pe mână o carte* de-a domniei sale nu te
opreşti până nu o termini. Atrage nu numai subiectul abordat sau
limbajul folosit ci locurile unde se desfăşoară acţiunea romanelor sale,
locuri care îţi par familiare chiar dacă nu ai trecut pe acolo
niciodată. De aceea am simţit o adâncă prietenie faţă de autor de îndată
ce i-am citit prima carte. Ne scriem destul de rar, dar de fiecare dată
mă bucur de corespondenţa sa de parcă aş primi un cadou frumos pus sub
bradul de Crăciun. Iată că de curând, am primit de la dânsul un articol
foarte interesant care mi-a făcut o deosebită plăcere. Vi-l prezint mai
jos să va bucuraţi şi dumneavoastră. Bine aţi venit în rândurie
corespondenţilor revistei noastre domnule profesor Sharpe!
*
Mă refer la volumele apărute:
„Drum şi speranţă, Editura Destine, Bucuresti, 1999” şi la „Preţul
libertăţii, Editura International University Press, Bucureşti,
2002”. „Preţul Libertăţii” a fost tradusă de curând în limba
engleză cu titlul „Unfamiliar Ground” de către o faimoasă editură
americană şi va a apărea pe piaţă la începutul anului 2007. Este posibil
ca subiectul aceastei cărţi să fie transpus într-un film de studiourile
hollywoodiene.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Comunitatea românilor din
Australia, ca şi toţi românii din lume, se pot mândri cu conaţionalii
lor care au păşit şi explorat o parte din „ţara cangurilor” cu aproape
90 de ani în urmă. De fapt, patru tineri români - Dumitru (Demetre) Dan,
Paul Pârvu, George Negreanu şi Alexandru Pascu - debarcau la Sydney în
anul 1911. Ei îşi continuau călătoria lor, „mergând pe jos” – cum scriau
jurnalele vremii – în jurul globului pământesc, pe un itinerariu de 100
000 de kilometri.
În acel timp, temerarii
călători porniseră din primăvara anului 1910 în marea lor călătorie care
avea să dureze 6 ani. Dintre ei, doar Dumitru Dan a reuşit sa
supravieţuiască acelei extraordinare încercări a forţei umane,
finalizând, mai târziu, călătoria-concurs de 100.000 de kilometri pe
jos. O scurtă descriere a călătoriei în ansamblu a fost prezentată
într-un capitol din cartea „Străbătând lumea ” (Tebeica V.,
Bucureşti, 1962).
Marea performanţă a românului Dumitru Dan, încă
neegalată pe plan mondial, este consemnată şi în „Guinness Book of World
Records” (Ediţia 1985, pag. 458-459), ca unică performanţă a unui
sportiv şi explorator.
George ROCA
Redactor AGERO
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 Nenumăratele
întâmplări povestite de unchiul meu Dumitru Dan mi-au rămas adânc
întipărite în memorie. În copilărie şi adolescenţă ascultam cu nesaţ
povestirile lui din acea fantastică aventură a cunoaşterii. La început
crezusem că tot ceea ce ne relata el îşi avea izvorul în cunoştinţele şi
imaginaţia lui „de om umblat”- aşa cum spunea bunica. Oricum, nouă,
copiilor – nepoţii lui - ne mergea la inimă. Abia aşteptam să „trăim pe
viu” noi peripeţii din „călătoria noastră” în jurul globului. Aşteptam,
cu sufletul la gură, să ascultăm ceea ce va urma. Într-o zi de vacanţă a
primului an de liceu, fiind în vizită la Buzău, am fost „invitat” de
tanti Adelina – soţia lui – „la o repriză de ordine şi curăţenie” în
biroul lui din casa de pe bulevardul Lenin – cum se numea pe atunci. Ţin
minte că el era plecat la Piatra Neamţ, unde fusese invitat să ţină o
conferinţă la o şcoală din oraş.
Şi uite
aşa, ştergând praful şi punând hârtiile în ordine, am văzut cu ochii mei
sute de vechi documente oficiale şi publicaţii – ziare şi reviste ale
vremii – care atestau trecerea lui Dumitru Dan prin cele mai diverse
locuri din lume. Tot atunci am mai pus în ordine şi clasoarele de
timbre, şi colecţia de bancnote şi monezi din cele mai diverse ţări ale
lumii, şi în cărţile scrise într-un „babilon de limbi străine”. Am
realizat cu uimire, că tot ceea ce ascultasem fusese trăit pe viu de
către unchiul meu. Ştiu că am alergat spre bucătăria de vară şi i-am
spus matuşei mele: „Tanti, am văzut… am văzut totul… este adevarat…
chiar a mers pe jos… în toată lumea!” Ea mi-a răspuns scurt, „Sigur! Dar
tu ce credeai?!” De atunci, vacanţele de vară le petreceam în mare
masură la reşedinţa lor din Buzău, profitând din plin de „lecţiile”
gratuite de geografie, istorie, artă şi etnografie.
Am păstrat
mult timp manuscrisul despre călătoria lui D. Dan, scris parţial de mâna
surorii mele – şi fina lui – Elena Drăgan din Bacău, la dictarea
unchiului nostru. Încă n-am reuşit să scriu un volum detaliat despre
performanţa fără egal a acestor bravi globe-troteri români, despre
extraordinara lor forţă de a invinge greutăţile unei călătorii de o
asemenea anvergură. În schimb, pe baza informaţiilor pe care le posed, a
amintirilor pe care le-am consemnat cu grijă, am pregătit acest articol
atât pentru românii-australieni cât şi pentru cei de pretutundeni.
Chiar şi aşa, fiul meu, Chris Sharpe mi-a luat-o înainte. El a scris un
eseu (pe vremea când era în clasa 11-a la Estancia High School,
în Costa Mesa, California) despre „tataia” Dumitru Dan, ca “cel mai
bătrân om pe care l-a cunoscut”.
Pregătirea
marii călătorii a început la Paris. Cei patru tineri români, Dumitru
Dan, Paul Pârvu, George Negreanu şi Alexandru Pascu se aflau la Paris
din septembrie 1907; primii doi urmând cursurile facultăţii de
geografie, iar ceilalţi doi, conservatorul de muzică. Acolo, ei au aflat
despre marele concurs, organizat de „Touring Club de France”, de a ocoli
globul terestru mergând pe jos. Călătoria avea să înceapă în capitala
ţării de origine a concurenţilor.
Încrezători în puterea lor fizică şi morală, cei patru care formau „The
Romanian team” s-au înscris la concurs. Procesul de selecţie a fost lung
şi anevoios. Datorită prezentării celui mai interesant traseu pentru o
astfel de călătorie, dar şi a faptului că au dovedit cea mai buna
pregătire, cei patru au fost selectaţi dintre 200 de echipe
participante. Potrivit planului, ei urmau să parcurgă pe jos 100,000 km
(peste 62,000 mile) timp de 6 ani, traversând trei oceane şi de şase ori
ecuatorul, ajungând la Nord dincolo de paralela 67, în Alaska, iar la
Sud, la paralela 40 în Argentina şi Chile.
În timpul
traversării oceanelor şi a câtorva mări, globe-trotterii români
parcurgeau, pe puntea vaporului, timp de 6-8 ore pe zi, câteodată chiar
10 ore „când era soare şi frumos”, o distanţă echivalentă cu cea care ar
fi fost strabatută pe uscat. În acest fel prin traversarea Oceanului
Atlantic (de 4 ori), a Oceanului Indian (de 2 ori) şi a Oceanului
Pacific (o singura traversare) ei au străbătut mii de km care s-au
adăugat la zestrea precedentă. Distanţele erau înregistrate de pedometre
(contoare cu contragreutate, procurate din Anglia, care măsurau câte un
yard la fiecare pas) pe care le aveau legate la gleznă. De exemplu, în
vara anului 1912, în cele 27 de zile de traversare cu transpacificul
„Rangoon”, de la San Francisco, California, la Yokohama, Japonia,
călătorii români au străbatut pe puntea vasului 4400 km.
Concursul
în ansamblu a însemnat o încercare sportivă de mare dificultate, dar în
acelaşi timp un prilej unic de studiu şi de profundă cunoaştere a
locurilor, oamenilor şi obiceiurilor. Potrivit regulamentului
concursului, trecerea prin diferite localităţi ale lumii trebuia
certificate de autorităţile locale, de personalităţi ale vremii precum
şi de căpitanii de vapor, în cazul traversării oceanelor sau mărilor.
Călătoria trebuia să fie făcută cu mijloace proprii, Touring Club de
France oferind, la terminarea călătoriei, un premiu de un franc
francez aur pentru fiecare kilometru parcurs.
Globe-trotterii romîni se pregătiseră minuţios pentru drum, în plus ei
erau polisportivi, buni cântăreţi, instrumentişti şi foarte buni
dansatori. Ei au făcut cunoscute, în întreaga lume, frumuseţea
folclorului românesc, cântecele şi dansurile populare de pe întreg
ţinutul României. În plus ei au hotărît să îmbrace costume naţionale
româneşti, cu tricolorul românesc de-a curmezişul pieptului. De altfel
talentul lor artistic şi oratoric, cunoştinţele lor lingvistice şi
etnografice au fost calităţi importante care le-au permis să dea
numeroase spectacole. Pe parcursul intinerarului lor din jurul globului,
în marile oraşe, au ţinut nenumărate conferinţe urmate de adevărate
spectacole în care şi-au etalat multiplele lor talente. Toate acestea au
reprezentat o însemnată sursă de venit, acumulând banii necesari pentru
acoperirea cheltuielilor necesare pentru hrană, suveniruri, taxe de
intrare în diverse ţări şi alte cheltuieli. Menţionez faptul că toate
costumele naţionale româneşti şi încălţările (opinci) erau originare din
România. Acestea erau trimise în avans la un anumit punct al
intinerariului (pe baza unui orar stabilit din timp sau, în caz de
urgenţă pe baza unei telegrame) de către familiile acestora. De remarcat
faptul că ei vorbeau fluent sau comunicau suficient de bine în numeroase
limbi străine. În afară de limba română şi franceză, fiecare din cei
patru, era specializat pe un grup sau o familie de limbi străine. În
acest sens cu înclinaţia şi uşurinţa lui deosebită, Dumitru Dan
asimilase uşor limba italiana, spaniolă şi portugheză. Pe lânga limba
greacă - vorbită în familie şi învăţată şi la liceu – acesta vorbea
fluent şi limba engleză.
Cei patru
tineri calatori au pornit din Bucureşti, capitala României, la 1 aprilie
1910, în direcţia Braşov, Cluj, Budapesta (Ungaria) urmand traseul Viena
(Austria), Berlin, Hamburg, Flensburg (Germania), Copenhaga
(Danemarca), Olso (Norvegia), Stockholm (Suedia), Helsinki (Finlanda).
La 29 iunie 1910 au vizitat capitala Rusiei, St. Petersburg admirând,
timp de câteva zile, „nopţile albe” şi toate frumuseţile marelui oraş
fondat de Petru cel Mare. A urmat lungul drum spre Moscova trecând prin
Nijni Novgorod. Dacă traseul Moscova - Tbilisi (Gruzia) a fost „plin de
ritm”, adică etape lungi de câte cel puţin 10 ore de mers pe zi – aşa
cum relata D. Dan – atunci următorul, până la Teheran (unde au ajuns în
luna noiembrie a aceluiaşi an) a fost „un drum extrem de greu”.
De la
Teheran s-au îndreptat spre Işfahan, Shiraz, Basrah şi Bagdad. După
vizitarea Babilonului, călătorii români au folosit o rută naturală,
Valea Eufratului pentru a ajunge în Alep (Siria). A urmat ruta Damasc,
Beirut, Haifa, Nazareth, Nablus, Jerusalim şi Gaza, traversând peninsula
Sinai până la Port Said şi Alexandria. După un popas mai lung în Cairo,
temerarii călători şi exploratori, s-au odihnit puţin pe blocurile de
piatră a piramidelor de la Gizeh, au vizitat Sakkara şi Memphis, apoi au
mers pe Valea Nilului: Asyut, Luxor, Assuan, Wadi Halfa (Sudan),
ajungând, după a 6-a cataractă a Nilului până la Khartoum.
Din
capitala Sudanului itinerarul i-a dus la Asmara, în Eritrea unde au avut
parte de o binemeritată odihnă şi pregătire pentru a traversa Marea
Roşie spre Peninsula Arabică. După traversare, la Jiddah, au înfruntat
drumul deşertic al Arabiei Saudite de astăzi pentru a vizita aşezământul
de la Meca. Revenind la Jiddah, ei au străbătut, de-a lungul coastei
Mării Roşii, întregul drum până în sudul peninsulei, la Aden. După o
odihnă de două zile au traversat din nou Marea Roşie (de fapt
strâmtoarea Bab el Mandeb) spre Djibouti. Drumul prin Ethiopia (în acel
timp, Abisinia) pâna la Addis Abeba a fost oarecum uşurat de alegerea
traseului pe valea râului Awash. Din capitala Abisiniei au traversat
Marele Rift şi munţii Ahmar îndreptându-se, pe valea râului Wabe
Shebele, spre Mogadishu (pe atunci oraşul aparţinea Somaliei Italiane),
cu o lungă extensie pentru a atinge Mombassa (Kenya), Tanga şi Dar es
Salaam (în Tanzania de astăzi). Din portul Dar es Salaam au traversat cu
vaporul în insula Zanzibar pentru a vizita capitala Koani. Revenind pe
continentul African, la Dar es Salaam, ei au străbatut drumul de peste
1.000 de kilometri până in orasul Mocambique, Mozambic având ca ţinta
Madagascarul.
Dupa
traversrea strâmtorii, românii au paşit pe pământul insulei Madagascar,
la Majunga. Desigur, puntea vaporului a fost, ca şi altădată, o bună
ocazie de relaxare dar şi un parcurs de aproape 200 de kilometri
„…aşa ca să nu ne plictisim!”. Traversarea insulei Madagascar spre
Antananarivo a reprezentat o alta grea încercare pe langă cele
anterioare. „De remarcat că flora şi fauna insulei sunt cu totul
ieşite din comun” – spunea D. Dan.
Din portul
Toamasina, globe - trotterii noştri, au părăsit Madagascarul
îmbarcându-se pe un vapor cu destinaţia Australia, portul Jackson. Cine
s-ar fi gândit atunci că peste 62 de ani, la circa 100 de metri de locul
unde ei au debarcat, avea să se inaugureze oficial „faimoasa scoică” din
Bennelong Point, Opera din Sydney. “Ochiul unui pictor ar afla aici
un fericit moment de inspiraţie şi nu cred că aş putea reda în cuvinte
imaginea ce ar aşterne-o el pe pânză”- aşa începea Demetre Dan
relatarea despre începutul călătoriei sale în Australia anului 1911. De
la Sydney, acesta, împreună cu conaţionalii săi români, au făcut un tur,
dus-întors, la Canberra, pentru a vedea proaspăta capitala federală
(oficializată la 1 ianuarie 1911), adăgând la zestrea lor aproape 700 de
kilometri.
Cel de-al
cincilea mare popas de la plecarea din Sydney, pe un traseu de aproape
200 de kilometri, spre Muntii Albaştri (Blue Mountains), a fost făcut
în apropiere de Jenolan River, lânga grotele Jenolan, „Binoomea”,
cum le spun băştinaşii – o adevărată minune a naturii. Complexul Jenolan
Caves fusese deschis pentru public cu peste 50 de ani înainte, iar ei
doreau să le vadă cu ochii lor. De acolo, s-au îndreptat spre Katoomba
şi, mai departe, pe valea unui râu, spre aşezările Gosford şi Newcastle.
Pe acel traseu din Blue Mountains călătorii români au fost preocupaţi de
dorinţa de ai cunoaşte pe aborigeni.
O
întâmplare ciudată i-a pus pe Dumitru Dan şi pe Alexandru Pascu faţă în
faţă cu băştinaşii bărânului continent, fiind, de fapt, prizonierii lor
pentru o noapte. Cei doi exploratori cercetaseră o zonă aflată la
marginea unei păduri, orietându-se după hartă şi busolă. Colegii lor,
Paul Pârvu şi George Negreanu, au rămas „la bază” încercând să
construiască un adapost provizoriu pentru noapte. La circa 3-4 km. de la
pornire, mergând pe o potecă, Dan şi Pascu, au zărit o poiană chiar în
faţa lor. Din acea direcţie se auzeau zgomote ciudate şi vociferări.
Prudenţi, dar decişi ei au înaintat, cu băgare de seamă, dornici de a
lua contact cu acei oameni. „Deodată pământul ne fuge de sub picioare
şi, amândoi, am căzut într-o groapă adâncă” – relata D. Dan. „Desigur,
asta o fi o capcană pentru animale”- încercase Sandu Pascu să-l
calmeze pe partenerul sau. Imediat au început să acţioneze scormonind
pământul cu mâinile şi cu tocul revolverelor (care le purtau permanent)
ca să facă ceva trepte. Văzând că eforturile lor erau zadarnice au
hotărât să tragă focuri de revolver pentru a-i alarma pe Negreanu şi pe
Pârvu pentru ca să le vină în ajutor. Din păcate semnele lor de alarmă
au fost interpretate de aborigeni ca o încercare de agresiune. Deasupra
gropii deja apăruseră câteva capete de aborigeni care-i priveau cu
nedisimulată curiozite dar şi cu teamă! Drept răspuns la focurile de
revolver, aborigenii au început să arunce mănunchiuri de iarbă aprinsă
care scotea un fum inecăcios făcaindu-i pe cei doi, prinşi în capcană,
să-şi piardă cunoştinţa. Desigur calităţile acelor ierburi erau bine
cunoscute de către aborigeni.
După un
timp, Dumitru Dan şi Alexandru Pascu s-au trezit în mijlocul câtorva
colibe, lângă o buturuga mare, legaţi cu frânghii la mâini şi la
picioare - de fapt, „funii din plante de tăria tulpinei de cânepă”.
În faţa lor, pe buturugă, stătea şeful acelei comunităţi de aborigeni
examinându-le armele, lanternele, busola şi harta. Prinvind cu atenţie
în jur, prizonierii observaseră că „locul acela nu arata a semn de
statornicie, ci un aşezământ provizoriu” - aşa cum povestea D. Dan.
Singurele arme văzute la băştinaşi au fost bumerangul, woomera
(aruncătoare indigenă de suliţe) şi câteva suliţe. La puţin timp, către
seară, aborigenii au mâncat vegetale culese din padure, ceva carne iar
la sfârşit au servit o băutură - numită parcă „ogna” - care i-a ameţit
pe toţi. Cum nu ştiau ce soarta le hotărîse şeful comunităţii cei doi au
decis să scape cu orice preţ. După miezul nopţii, profitând de intuneric
şi de somnul adânc al baştinaşilor „Pascu s-a târât până la foc şi
şi-a ars funia care-i lega mâinile, pârlindu-se puţin şi la mâini, apoi
m-a eliberat şi pe mine - povestea D. Dan - cu ajutorul unui
cuţitaş pe care-l purta mereu sub ciorap”. Proverbul „Fuga-i
ruşinoasă, dar sănătoasă!” s-a dovedit a fi cea mai înţeleaptă soluţie
în acea situaţie. Negreanu şi Pârvu îi aşteptaseră disperaţi la locul
unde se despărţiseră. De teamă, uitând de oboseală, au părăsit adapostul
abia construit pornind în grabă la drum, la lumina lunii. Exploratorii
români au avut, în continuare, mai multe ocazii de a-i întâlni pe
aborigeni dar în alte condiţii...
„Fără
excepţie, povestea D. Dan, oraşele vizitate de pe coasta de est a
Australiei poartă amprenta civilizaţiei europene, îndeosebi cea
britanică. În unele zone (cartiere) se face simţită influenţa italiană,
greacă sau asiatică, în special chineză”. Spre exemplu, Sydney-ul
anului 1911 li s-a părut o adevarată metropolă europeană. Încercările
făcute de a lua legătura cu Guvernatorul General al acelor timpuri, Sir
Dudley (William Humble Ward) şi cu Prim-Ministrul Andrew Fisher, pentru
a le atesta, la cel mai înalt nivel, parcurgerea itinerarului australian
s-au dovedit a fi nefructuoase. Au trebuit să se mulţumească cu
certificarea oficiilor primăriei din Sydney, Canberra, Armidale, precum
şi din portul Brisbane. Itinerarul din Australia a însumat aproape 2100
de kilometri de drum greu prin statele New South Wales şi Queensland,
plus multe alte peripeţii.
Din
Brisbane călătorii români au plecat cu vaporul către Noua Zeelandă
vizitând oraşul Wellington şi împrejurimile acestuia. De acolo, ei şi-au
continuat itinerarul stabilit spre arhipelagurile din nordul Australiei,
„cucerind” insulă după insulă, parcurgând pe puntea vapoarelor (cu abur)
un însemnat număr de kilometri. Cel mai important popas a fost la Port
Moresby, în Noua Guinee – „un popas scurt şi o încercare nereuşită de
a-i întâlni pe papuaşi, în junglă”. Peregrinările celor patru
călători români au continuat spre nord-vest ajungând la Jakarta, în
insula Java şi alte două localităţi importante din insula Borneo:
Kuching, în Sarawak şi Bandar, în Brunei. Din Sultanatul de Brunei
traseul i-a dus la Manila, în Filipine şi, mai departe, în „mult
aglomeratul şi foarte interesantul Singapore, aflat la răscrucea multor
rute maritime”. După trei zile de explorare, dar şi odihnă, drumul
(pe apă) i-a dus spre insula Ceylon (Sri Lanka de astăzi) cu scopul de a
vizita vechea capitală, Colombo. Vaporul companiei britanice „Peninsular
& Oriental” (cunoscută până în zilele noastre sub denumirea de P&O) îi
duce pe cei patru temerari români de la Colombo la Bombay (astăzi
Mumbai) – punctul de plecare al călatoriei de 62 de zile pentru
traversarea subcontinentului indian (de la Bombay la Calcutta).
Primul
mare tribut pentru curajul şi setea lor de cunoaştere a fost scump
platit la 17 iulie 1911, chiar la Bombay, prin moartea neaşteptată a lui
Alexandru Pascu. Al doilea tribut a însemnat pierderea lui George
Negreanu, căzut într-o prăpastie la traversarea munţilor Nan Ling din
China, în drumul lor de la Canton în direcţia Xiangtan, având ca
obiective principale oraşele Wuhan şi apoi Beijing. Dumitru Dan şi-a
pierdut ultimul co-echipier de drum, pe Paul Pârvu, în ianuarie 1915, la
Jacksonville, Florida, când călatoria însuma deja aproape 90 000 de
kilometri. Paul Pârvu „s-a prăpădit din cauza unei gangrene la
picioare”. Cu ani în urmă el îşi îngrijise doar sumar câteva răni de
la picioare căpătate pe parcursul celor peste 2600 kilometri parcurşi
prin Alaska (venind din China şi Rusia siberiană) pe traseul Kotzebue,
Fairbanks, Anchorage, Yakutat, Gustavus, Skagway si Juneau. Acel drum,
extrem de dur, a continuat, în vara anului 1912, pe coasta de vest a
Canadei, până la Vancouver şi mai departe pe coasta de vest a Statelor
Unite prin Seattle şi Portland, la San Francisco.
Rămas
singur, Dan îşi impune forţa morală de a continua călătoria şi de a
ajunge la Tampa în peninsula Florida. La 18 ianuarie 1915, vaporul cu
abur „Mascote” al companiei „Peninsular & Occidental Steamship” îl duce
pe călătorul solitar, la Havana în Cuba. La 21 Ianuarie 1915 însuşi
preşedintele Cubei, Mario Garcia Menocal, îi semnează certificatul care
îi atestă prezenţa la Havana. Călătoria prin Cuba si sejurul in diverse
orase a durat aproape o lună, D. Dan străbătând întreaga insulă pe
lungimea ei.
“Mi-a
trebuit un timp sa-mi revin din şoc şi sa realizez că am ramas singur,
absolut singur”- îşi motiva D. Dan sejurul prlungit pe traseul cubanez.
Din
multiplele etape semnificative parcurgând pe jos, timp de 6 ani, drumuri
prin 5 continente, voi enumera, pe lângă cele relatate, doar câteva
fapte mai interesante:
·
Prima traversare a Oceanului Atlantic, de la Glasgow la Quebec, Canada,
timp de 10 zile, au facut-o la bordul transatlanticului „Aquitania” –
aflat la prima sa cursa – cu 4 bilete din cele 100 oferite gratuit de
către compania Allen Lines. Tragedia celebrului „Titanic” din Aprilie
1912 îşi pusese serios amprenta asupra traficului transatlantic;
·
Traseul de la Beijing la Vladivostok strabatut in doi - D. Dan si Paul
Pârvu - şi mai departe prin Siberia răsăriteana (pe un traseu de aproape
1200 de kilometri) din toamna anului 1912, cu traversarea stramtorii
Behring spre Alaska;
·
Oaspeţi, timp de două zile, ai căpitanului Dordhreith, pe vasul olandez
„Sekeveningen” (care călătorea spre Indonezia) prins temporar de gheţuri
in nordul Mării Behring;
·
Spectacolul de gala dat în ianuarie 1912, în sala teatrului „Diamantina”
din Rio de Janeiro, Brazilia;
·
Escala de la Colon, Panama, din 17 noiembrie 1913, pentru îmbarcarea
spre Gibraltar pentru următorul traseu Tanger – Maroco – Algeria - Tunis
- Libia;
·
Traversarea Anzilor Cordilieri pe traseul La Paz, Bolivia – Lima, Peru;
·
Vizita la Uzinele „Ford” din Detroit în august 1914;
·
Vizita la Casa Albă, din Washington D.C., la 9 decembrie 1914, urmat de
traseul prin statele din estul SUA şi certificarea vizitelor de către
oficiul unor guvernatori;
·
Confecţionarea unei statui de ceară la cea mai mare expoziţie de acest
gen din lume „Madame Tussaud’s Wax Museum” din Londra, cu inscriptia „Dumitru
Dan, călător în toată lumea, a onorat acest aşezământ”;
·
Donarea de către Dumitru Dan a unui costum naţional românesc muzeului
din Santiago de Cuba;
·
Cele 7 zile de popas, în ianuarie 1916, neprevăzut în insula Malta din
cauza torpilării vaporului „Expresul de Irlanda” de către un submarin
german la circa 3 mile de insulă. Ca prin minune, D. Dan s-a aflat
printre pasagerii supravieţuitori, plecaţi din Marsilia (Franţa) spre
Salonic (Grecia). Spre norocul lui, cu o etapa de drum mai înainte, la
Barcelona, el expediase în România un colet cu toate documentele
preţioase şi valorile obţinute pe traseul anterior.
Dumitru
(Demetre) Dan a ajuns acasă la sfarşitul lunii martie 1916, când
România se pregătea să intre în război, in cadrul coaliţiei împotriva
Germaniei şi Austro-Ungariei. El a venit pe traseul Salonic – Kavala –
Alexandropolis – Constantinopol (Istanbul) – Burgas – Varna – Balcic -
Bucureşti. Războiul şi urmările sale au intrerupt, pentru un timp,
finalizarea marei călătorii de 100.000 de kilometri în jurul globului de
către singurul ei supravieţuitor.
Cu voinţa
lui de fier, campionul mondial Dumitru Dan a străbătut ultimii 4000 de
kilometri în anul 1923, pe un traseu stabilit de Touring Club de France,
pornind din Bucureşti spre Belgrad (Serbia) şi mai departe spre sud,
Pristina, Skoplje (Macedonia) şi Tirana (Albania), de unde, traversând
Muntenegru, a vizitat oraşul Mostar, „şi... şi-a permis o zi de
repaus la Sarajevo”, în Bosnia ca să se pregatească pentru
urmatoarea etapă până la Zagreb, în Croaţia de astăzi. A urmat drumul
lung prin Slovenia, trecerea în Italia cu parcurgerea şi vizitarea
tuturor oraşelor mari din nord, începand cu Udine şi terminând cu Milano
şi Torino. Un articol al revistei italiene „Ilustrazione del Popolo”
(anul III, nr. 46 din 1923) scria că, până la Milano, Dumitru Dan
străbătuse 98.300 de kilometri. Itinerarul prin Elveţia şi Franţa a fost
judicios stabilit pentru a vizita cele mai semnificative locuri istorice
- pe care nu le vizitase anterior - având ca ultimă destinaţie Parisul.
Ajuns în capitala Franţei în luna iulie a anului 1923, într-o aleasă
ceremonie, i s-a decernat titlul de campion mondial şi premiul de
100.000 de franci francezi pentru finalizarea extraordinarei călătorii
de 100.000 de kilometri parcurşi pe jos în jurul globului.
Astfel s-a
incheiat această magnifică încercare umană pe parcursul careia unchiul
Dumitru a folosit 497 de perechi de încălţăminte şi 28 de costume
naţionale (incluzându-l şi pe cel donat în Cuba). El a vizitat peste
1.500 de oraşe mari din 74 de ţări ale lumii de pe 5 continente.
Puţini
sunt acei oameni care prin moarte au parte de o eternă recunoaştere.
Sigur, Dumitru Dan - sau „tataie, care semăna cu Fred Astaire”
(aşa cum îl numea fiul meu Chris) - este unul dintre aceştia.
Călătorule, dacă mergi sau conduci maşina pe şoseaua care pleacă de la
Bucureşti spre Nordul Moldovei, opreşte-te pentru scurt timp la Buzău.
Acolo, în Cimitirul Eroilor, aflat lângă şosea, se află modestul mormânt
al celui care a fost Dumitru (Demetre) Dan - omul care prin tăria şi
curajul său a dus faima neamului românesc în întreaga lume.
Prof. Constantine SHARPE
Santa Ana, California
8 decembrie 2006
|
Comentarii de la
cititori |
-- Formular:
'Parerea' --
1. Ce doriti sa imi transmiteti?:'Sanatate'
2. Tema in discutie:'Dumitru Dan Globetrotter'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Anton Ungureanu-Maier'
4. Adresa Dvs. E-mail:
'toniungureanu.maier@gmail.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):
'+40 0723 997 663'
7. Textul mesajului Dvs.: 'L-am
cunoscut pe Domnul Dumitru Dan la Buzau in timpul liceului (ani '70).
Citind insemnarile de pe site despre calatoria dansului in jurul
globului, mi-am reamintit de o parte din povestirile din aceasta
calatorie, pe care mi-le spunea atunci cand il vizitam in casuta muzeu a
dansului de pe Bvd.-ul Garii. '
-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'Despre autor'
2. Tema / articolul / autorul::''
3. Numele si prenumele Dvs.:'Traian Maicanescu'
4. Adresa Dvs. E-mail:'traian.maicanescu@gmail.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'0040722924355'
7. Textul mesajului Dvs.:'Dumitru Dan este nasul bunicii mele, Trufasila
Constantina (Lucica), din jud Ialomita, stabilita in Braila. Copil
fiind, imi povestea despre calatoria acestuia in jurul lumii. Aveam
cateva vederi atinse de patina vremii, in clasicul crem-gri, cu
fotografia acestuia si cu detaliile calatoriei: cite limbi straine
vorbea, cate perechi de opinci si porturi nationale a rupt, dar nu am
stiut ca a mai fost insotit de alti trei colegi. Acest aspect l-am aflat
de pe Internet. As dori daca se poate sa iau cumva legatura cu dl Prof.
Constantine Sharpe pentru a afla daca nu pot sa obtin o astfel de
vedere, deoarece acelea s-au pierdut. M-am mandrit mereu in fata
prietenilor cu faptul ca am o legatura de alianta cu Dumitru Dan. Ar fi
perfecta si una in format electronic, pe email. Va multumesc.'
-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'Despre Dumitru Dan'
2. Tema / articolul / autorul::'Dumitru Dan'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Stan Sava'
4. Adresa Dvs. E-mail:'bzsoft@zappmobile.ro'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de
telefon (mobil):'0744/884449'
7. Textul mesajului Dvs.:'Profesorul meu de matematica (si fizica),
regretatul Virgil Sarbescu, era ginerele lui Dumitru Dan. De cateva ori
a venit in liceul nostru la ore de dirigentie. Imi mai amintesc inca
doua lucruri din ce povestea:
- In popasurile lor dadeau minspectacole de dans popular romanesc, de
unde mai strangeau oarece fonduri
- Intr-unul din marile orase era un supermagazin care avea pretentia ca
acolo gasesti orice vrei. Ba, mai mult, se oferea un premiu celui care
comanda ceva care nu putea fi onorat. Au comandat "pantofi populari
romanesti (opinci)". A iesit cu scandal fiindca nu vroiau sa ofere
premiul.
-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'"Sanatate si Putere si Bafta!"'
2. Tema / articolul / autorul::'Globe trotteri romani in Australia-
prof.Constantine Sharpe'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Capitanu I.Corneliu- Doru'
4. Adresa Dvs. E-mail:'cscapitanu@gmail.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'(+40-21)4137476'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'+40730-897-940'
7. Textul mesajului Dvs.:'Daca aveti posibilitatea transmiteti-i
ex-colegului meu Costello Sharpe,coleg in 2ipostaze.Dece Costello este
un diminutiv dela Constantine cu trimitere la gangesteri,apropo de supra
numele atribuit intre noi cei apropiati.Dealtfel sunt curios sa aflu ca
este bine sanatos urmare fracturarii unui picior cu care a mai avut el
probleme candva in tineretile sale'
|
[
Impressum ]
