Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

EROI MARTIRI DIN ISTORIA ROMÂNILOR -

ION VODĂ CEL VITEAZ ȘI DESFĂŞURAREA RĂZBOIULUI ANTIOTOMAN (II)

Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

Profitând de victoria de la Jiliște, Ion Vodă mută conflictul în spaţiul geografic inamic, dorind atragerea, în cadrul frontului antiotoman, şi a Ţării Româneşti (urmând astfel exemplul străbunicului său Ştefan cel Mare), prin impunerea lui „Vintilă, fiul lui Pătraşco voievod”, pe tronul de la Bucureşti[1] şi anihilarea garnizoanelor turceşti ale raialelor din stânga Dunării (care urmăreau în permanenţă derularea evenimentelor din cele două Valahii).

Concomitent cu instalarea lui Vintilă Pătraşcu ca domn în cetatea de pe Dâmboviţa[2] (înfăptuită cu sprijinul unui corp de oaste condus de marele vornic Dumbravă, ce fusese însărcinat de domnul său cu această misiune)[3], Ion Vodă, în fruntea grosului trupelor sale, atacă Brăila, cucerind rapid oraşul şi împresurând cetatea, între zidurile căreia, după cum am văzut se refugiase Petru Şchiopul[4]. Curând, însă, are loc o răsturnare de situaţie, Vintilă Vodă fiind ucis, iar coroana Basarabilor revenindu-i, din nou, lui Alexandru al II-lea Mircea [5]. Între timp, din porunca sultanului, o armată turco-tătară, numă-rând cca. 15.000 de războinici, se îndreaptă spre Brăila pentru a lovi oastea lui Ion Vodă pe la spate şi a o încercui[6]. Pentru a contracara periculoasa manevră întreprinsă de puternica grupare inamică, Ion Vodă trimite împotriva acesteia un corp de cavalerie (constituit din 8.000 de moldoveni şi din sotniile căzăceşti)[7], care, în bătălia ce se va derula în apropierea localităţii Lăpuşna, va dobândi o biruinţă atât de categorică, încât doar o mie dintre păgâni vor reuşi să-şi sal-veze vieţile, părăsind în mare grabă câmpul de luptă şi refugiindu-se la Tighina[8]. Informat că, pe teritoriul raialei turceşti de aici, înce-puse concentrarea unor importante forţe armate duşmane, ce urmau să-l atace, Ion Vodă ridică asediul Brăilei, pornind împotriva acestora[9]. El reuşeşte să obţină, la Tighina, o strălucită izbândă, soldată cu ocuparea oraşului, capturarea unei bogate prăzi de război şi supunerea cetăţii la un intens asediu, rămas, din păcate, şi acesta nefinalizat[10].

După încercarea nereuşită de a cuceri puternica fortăreaţă de la Tighina, Ion Vodă rămâne cu oştirea sa, în refacere, timp de opt zile într-o tabără ridicată nu departe de zidurile acesteia[11]. Prinzând de veste că două corpuri de oaste, unul turcesc, de la Cetatea Albă, iar altul tătăresc, de dincolo de Nistru, se reuniseră şi se îndreptau spre Tighina, în ajutorul garnizoanei de aici, voievodul moldav îl trimite împotrivă-le pe hatmanul Sviercevski în fruntea celor 1.200 de cazaci călări ai săi şi a 3.000 de moldoveni pedeştri. Încercata căpetenie cazacă şi oştenii de sub comanda sa vor reuşi să intercepteze şi să zdrobească, într-o rapidă şi sângeroasă confrun-tare, oastea turco-tătară, înainte ca aceasta să ajungă la destinaţie[12]. Simultan cu acţiunea întreprinsă de trupele creştine, comandate de Sviercevski, 600 de cazaci, urcaţi în 25 de bărci mari şi conduşi de atamanul Pocotillo (ce era foarte priceput în treburile marină-reşti), pornesc, din porunca lui Ion Vodă, pe Nistru în jos până la Cetatea Albă, pentru a împiedeca trupele otomane, ce se mai aflau pe teritoriul raialei respective, să intervină în sprijinul celor trimise deja spre Tighina. În aceste împrejurări, jumătate din oraşul Cetatea Albă este incendiat, după ce, în prealabil, fusese jefuit de detaşa-mentul căzăcesc, care, apoi, se va retrage în mare grabă cu ambarca-ţiunile încărcate până la refuz cu prăzile luate cu această ocazie[13].

Reprezentare de epocă: luptător cazac cu capul unui turc

Deşi vreme de mai bine de o lună şi jumătate a repurtat o serie de victorii împotriva necredincioşilor, cum ar fi cele de la Brăila, Lăpuşna, Tighina, Cetatea Albă şi în Bugeac[14], vrednicul voievod este nevoit, în cele din urmă, să-şi replieze forţele, ameninţat fiind de uriaşa concentrare de trupe, ordonată de padişah, pentru a „frânge rezistenţa românilor” (moldoveni – n.n. T.C.) şi „a aduce sub ascultare” ţara lor, dar şi „a răpune pe domnul său”, căci „auzind împăratul turcesc, sultan Selim, de semeţia lui Ion Vodă şi câtă pagubă i-au făcut, au gândit ca să stropşească toată ţara Moldovei”[15].

Conform planului de campanie, elaborat de consilierii militari ai sultanului şi marelui vizir, oştile sangeacbeilor de Vidin şi Nicopole, împreună cu cele ale voievozilor de la Bucureşti şi Alba Iulia, reunite şi puse sub conducerea lui Ahmed paşa, trebuiau să facă joncţiunea pe teritoriul Ţării Româneşti, de aici urmând să treacă Milcovul şi să înainteze spre nord, ţinând cursul râului Siret[16]. În acelaşi timp, o numeroasă coloană turcească, formată din trupele a nouă sangeacbei (întărită cu un detaşament de elită compus din 2.000 de ieniceri)[17], în frunte cu beglerbegul Rumeliei, cea mai însemnată căpetenie militară otomană din Balcani, avea misiunea de a se masa, în regiunea nordică a Dobrogei, pe malurile Dunării, pe care la momentul potrivit trebuia să o traverseze prin vadul de la Obluciţa (Isaccea, jud. Tulcea) şi să mărşăluiască înspre capitala Moldovei[18].

În fine, din porunca sultanului, bulucurile beiului de la Cetatea Albă şi o hoardă a tătarilor, aflată sub ascultarea unuia dintre fiii hanului din Crimeea, urmau să constituie împreună o a treia grupare armată, care avea drept sarcină să lovească Moldova, din direcţia Nistrului[19]. Masiva mobilizare şi concentrare de forţe a fost declanşată, la 4 mai 1574, când de pe malurile Bosforului au început să plece în grabă ceauşii padişahului, ducând asupra lor ordinele scrise ale acestuia către comandanţii trupelor ce aveau să ia parte la expediţia îndreptată împotriva nesupusului „bei ghiaur de la Kara Bogdania”.

Practic, peste exact o lună, la 4 iunie 1574[20], această amplă manevră militară era finalizată, uriaşele efective ale adversarilor lui Ion Vodă cel Viteaz, dispuse în aşa fel încât să acţioneze asupra oastei acestuia aidoma unei plase de paianjen, fiind gata să pornească spre teatrul de operaţiuni. Prin urmare, aflat în pericolul de a fi izbit din trei direcţii diferite, singura soluţie pe care Ion Vodă o avea, pentru a evita o încercuire, era de a contraataca şi învinge, pe rând, trupele inamice.

ABSTRACT Taking advantage of his victory, John Voivode moved the conflict into the enemy territory seeking to win the Wallachians over on the side of the anti-Ottoman front and at the same time to annihilate the Turkish garrisons on the left bank of the Danube. Once his favourite Vintilă Pătraşcu mounted the throne of Wallachia, John Voivode attacked Brăila. The things changed dramatically when Vintilă Voivode was killed and the crown of the Bessarabs reverted to Alexander II Mircea.Meanwhile by the Sultan’s order the Tartars headed to Brăila to attack John Voivode’s army. Despite several victories against the Turks and the Tartars the brave voivode was forced to retreat from the massive concentration of forces ordered by the Padishah ‘to destroy the Romanians’ resistance’

Ion Vodă cel Viteaz și desfășurarea războiului antiotoman 2

[1] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 150; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 692-695. Vintilă a fost fiul lui Pătraşcu cel Bun (domnul Ţării Româneşti între 1554 şi 1557 – Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 568). El a domnit doar câteva zile, între cca. 21 aprilie şi cca. 3 mai 1574 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilordin Ţara Românească şi Moldova, vol. I [secolele XIV-XVI], Bucureşti, 2001, p. 803), guvernarea sa fiind penultima, ca durată, din istoria noastră medie-vală, după cea a lui Ioan Joldea, care a „cârmuit” Moldova doar 2 sau 3 zile, în perioada cuprinsă între 4 [înainte de] şi 12 septembrie 1552 (Ibidem, p. 804). Pornind de la informaţiile referitoare la data aproximativă la care Vintilă Pătraşcu a preluat conducerea Ţării Româneşti, se poate trage concluzia că în realitate bătălia de la Jilişte a avut loc înainte de 24 aprilie, datare care a fost impusă, în istoriografia românească, pornindu-se de la inscripţia (săpată în slavonă) de pe piatra de mormânt a marelui clucer Albu Golescu (cel care prin jertfa sa i-a salvat de la moarte pe Alexandru al II-lea Mircea şi pe fratele acestuia Petru Şchiopul), din care aflăm că acesta a pierit „în luna aprilie, a 24 zi, în sfânta miercurea, în cursul anului 7082 (1574 – n.n. T.C.) ... Şi am avut atuncea ani 23” (Stoica Nicolaescu, op. cit., p. 328-329). În afară de faptul că marele vornic Dumbravă nu avea cum să-l impună, la domnia statului medieval românesc sud-carpatin, pe fiul lui Pătraşcu cel Bun, înainte de 24 aprilie (dacă lupta de la Jilişte s-a derulat în acea zi), ştiindu-se foarte bine că această însărcinare a primit-o de la stăpânul său la câteva zile după zdrobirea armatei turco-muntene, mai apare o inadvertenţă şi în conţinutul textului de pe lespedea funerară a clucerului Albu. Este vorba despre o chestiune de cronologie şi anume aceea că, în anul 1574, data de 24 aprilie nu a corespuns unei zile de miercuri, ci unei sâmbete. În schimb, în luna aprilie a acelui an, „sfânta miercurea”, cea dintâi miercuri de după Paşte (ce s-a sărbătorit atunci la 11 aprilie), a căzut pe 14 aprilie, zi în care este mult mai plauzibil că s-ar fi desfăşurat celebra bătălie, dacă luăm în calcul raţionamentul de la care am plecat în investigaţia noastră pe această temă (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 148). Pentru informaţii supli-mentare despre Vintilă Pătraşcu vezi Tiberiu Ciobanu, Vintilă Pătraşcu, în Cele mai scurte trei domnii din Evul Mediu românesc, Timişoara, 2008, p. 63-74.

[2] Din cea mai veche versiune a cronicii interne a Ţării Româneşti (în variantele ulterioare neexistând această informaţie), aflăm că în acelaşi timp cu trupele trimise spre Bucureşti, pentru a-l alunga pe Alexandru al II-lea Mircea de la domnia „Valahiei Mari” şi a-l înscăuna pe Vintilă, în locul acestuia „a trimis Ionaş-vodă (Ion Vodă cel Viteaz – n.n. T.C.) la Constantinopol şi a adus domnia Ţării Româneşti lui Vintilă-voievod” (Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti [1292-1664] în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în „Studii”, XXIII, nr. 4, Bucureşti, 1970, p. 687). Că în condiţiile în care voievodul moldav căzuse în dizgraţie (mazilirea sa fiind anunţată, la Înalta Poartă, încă din 21 martie 1574) este puţin probabil ca el să fi putut obţine, din partea sultanu-lui (care, la 1 mai 1574 îi ceruse deja voievodului ardelean Ştefan Bathory să întrevină cu oastea sa împotriva lui Ion Vodă), confirmarea ca domn a prote-jatului său, însă nu este imposibil ca strănepotul lui Ştefan cel Mare să fi iniţiat un astfel de demers, în sprijinul acestei ipoteze venind rapoartele agenţilor diplomatici ai împăratului german, Maximiliam al II-lea, aflaţi în capitala Imperiului Otoman, care, la 7 şi respectiv 10 mai 1574, îşi informau suveranul că la Istanbul sosiseră trimişii lui Ion Vodă cu bogate peşcheşuri destinate „prealuminatului padişah” şi chiar şase care trase fiecare de către şase cai, încărcate cu haraciul datorat de Moldova Înaltei Porţi (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 265). Părerea, că valorosul convoi fusese trimis încă înainte de aflarea, de către Ion Vodă, a faptului că sultanul îl înlăturase de la domnie (dar fiind prea târziu să-l mai întoarcă din drum, acesta trecând deja Dunărea, şi-a continuat deplasarea) este nefondată, căci în condiţiile în care preţioasa încărcătură va ajunge, la Istanbul, în 7 mai 1574 (pentru a străbate distanţa din Moldova până aici fiind necesare doar aproximativ două săptămâni), rezultă că solii, darurile şi tributul au fost expediate sultanului, de către Ion Vodă, după obţinerea victoriei de la Jilişte, adică ulterior datei de 14 aprilie 1574, când a avut loc celebra bătălie şi deci, cu siguranţă, la ceva timp distanţă faţă de data la care voievodul moldav a aflat despre mazilirea sa. Mai mult chiar, este greu de crezut că solia şi bogăţiile amintite mai sus ar fi putut trece nestingherite prin Ţara Românească sau prin Dobrogea înainte de confruntarea armată de la Jilişte, căci ar fi fost indiscutabil capturate de către oamenii lui Alexandru al II-lea Mircea şi ai fratelui acestuia, Petru Şchiopul, nemaiajungând fără dificultate pe teritoriul turcesc (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 692). Desigur că prin gestul său Ion Vodă a urmărit să obţină de la sultan ca acesta să revină asupra deciziei de a-i lua domnia Moldovei, reconfirmându-l, totodată, în scaunul domnesc al acesteia şi chiar acceptarea de către padişah, ca domn al Ţării Româneşti, a lui Vintilă Pătraşcu (Constantin Rezachevici, op. cit.,p. 266).

[3] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 150; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 117-118.

[4] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1987, p. 143.

[5] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 151; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 694 şi 695.

[6] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 118.

[7] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 154.

[8] Ibidem.

[9] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 118.

[10] Ibidem; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 468.

[11] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 695, nr. DCLXIX şi p. 706, nr. DCLXXX; Nicolae Costin, op. cit., p. 526.

[12] Bartolomeu Paprocki şi Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ..., vol. III, p. 280-281 şi respectiv p. 230-232; Nicolae Costin, op. cit., p. 525-526; Grigore Ureche, op. cit., ediţia din 1916, p. 227-228; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 118; Istoria Românilor, vol. IV, p. 468; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 158-159.

[13] Andrei Veress, op. cit., vol. II, p. 42; B.P. Hasdeu, Ionu Vodă cellu Cumplitu, p. 119-129; Bartolomeu Paprocki şi Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ..., vol. III, p. 280 şi respectiv p. 230; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 159; Istoria Românilor, vol. IV, p. 468; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 118.

[14] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 705; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 118.

[15] Grigore Ureche, op. cit., ediţia din 1958, p. 201. Sultanul a poruncit comasarea, de-a lungul Dunării, a unor impresionante forţe armate turceşti, pentru că se temea de o posibilă extindere a revoltei antiotomane, declanşată de Ion Vodă, în provinciile turceşti sud-dunărene şi chiar în cele din întreaga Peninsulă Balcanică (Istoria Românilor, vol. IV, p. 468).

[16] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 119.

[17] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 161.

[18] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 119.

[19] Ibidem; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 161.

[20] Ibidem, p. 161-162.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania).

Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com