|
|
|
|
            |
|
|
Istoria omeniei româneşti - Transnistria
(3)
Şerban Alexianu
„Fii bun, fii drept şi nu uita că
deasupra tuturor intrigilor şi urilor este Patria, este nemurirea
Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu
ne înţelegem de fiecare dată!”
(Mareşal
Ion Antonescu)
România în Al Doilea Război Mondial Desigur că rândurile de faţă nu-şi propun o analiză amănunţită a modului cum administraţia a obţinut realizări neobişnuit de bune într-o perioadă extrem de scurtă. Încerc în cele ce urmează să creionez atât cât voi mai putea amănunte deosebite în ceea ce s-a realizat acolo. În dorinţa de a fi alături de populaţia locală şi a o sprijini sub toate formele şi aspectele. O grijă deosebită a fost pentru copii şcolari, astfel încă din septembrie 1941 s-au luat măsuri ca toate şcolile primare de toate gradele de pe întreg întinsul provinciei să-şi deschidă porţile la 1 octombrie 1941. Si-au început activitatea 1312 şcoli primare cu patru clase, 613 şcoli gimnaziale cu 7 clase, 126 superioare cu 10 clase şi 14 licee. Tot în 1941 se redeschid cursurile Universităţii din Odesa, întâi cu 3 facultăţi pentru ca în anii ce au urmat să se ajungă la 7 facultăţi. Cu ocazia redeschiderii cursurilor anului universitar, profesorul, nu guvernatorul George Alexianu s-a adresat, de această dată studenţilor: „În aceste zile grele, care contrar dorinţelor noastre s-au năpustit ca un blestem asupra lumii, unica consolare o vedem acum astăzi aici în renaşterea ştiinţei şi a dorinţei de ştiinţă acest veşnic adevăr, baza vieţii şi a dezvoltării. Îndiferent de sistemul de opresiune în care aţi fost ţinuţi şi obligaţi să trăiţi, indiferent de numărul temniţelor şi a lagărelor de muncă şi exterminare, prin care aţi fost obligaţi să acceptaţi politica statului sovietic comunist, noi v-am adus libertatea şi democraţia.” Continuându-şi
alocuţiunea departe de nota obişnuită a unui ocupant, a spus în
continuare fraze care au avut un ecou extraordinar în inimile şi
sufletele auditoriului, fraze pe care până şi comuniştii ruşi le-au
reţinut şi apreciat, atunci când tatăl meu a fost judecat în 1945 Ia
Odesa de către sovietici.:
„Suntem în război, asta este situaţia, astăzi voi alături ca şi toată
lumea sunteţi amărâţi şi apăsaţi, părinţii, fraţii, rudele voastre luptă
şi mor pe front pentru apărarea patriei voastre. Si noi facem acelaşi
lucra încercând să ne apărăm ce ne-a fost luat cu silnicie. Nu discut şi
nu politizez acest lucru, suntem într-o universitate şi politica nu are
loc aci ci doar dorinţa de a învăţa. Suntem aci pentru a înţelege
suferinţele şi grijile voastre, aveţi răbdare, s-ar putea ca după vremea
rea de acuma şi toate nenorocirile să dispară şi să vă fie bine şi
atunci vor urma şi pentru voi soare şi vreme bună.” Atunci în 1945 când era judecat de
sovietici la Odesa, ajungându-se la acest discurs bine ştiut şi cunoscut
de sovietici, aceştia i-au spus: Ne închinăm în faţa dumneavoastră, aţi
vorbit şi procedat ca un om de mare înţelegere, ca un adevărat profesor
rus. Poate că şi pentru acest lucru dar şi pentru felul cum sa purtat cu
populaţia din regiune şi modul de înţelegere, au condus ca cei care-l
judecau Ia Odesa Consiliul Comisarilor Poporului de pedepsire a faptelor
cotropitorilor, să-l găsească şi declare nevinovat, lucru care însă nu a
împiedicat Tribunalul Poporului în 1946 să-l condamne la moarte ! Un alt
fapt puţin cunoscut sa putut realizaşi cu sprijinul şi dorinţele
mitropolitului Partenie al armatei şi mgr. Andreea Cassulo
reprezentantul Vaticanului în România. Aceştia, după ce profesorul cu
asentimentul autorităţilor de la Bucureşti a invitat în 1943 întreg
corpul diplomatic acreditat în România pentru a vedea şi a se convinge
la faţa locului de situaţia realizată în Transnistria. Concluziile
acestei vizite au fost materializate prin rapoarte diplomatice ale
diplomaţilor aflaţi în vizită. Sinteze de mare valoare s-au aflat în
rapoartele Mgr. Cassulo şi ale reprezentantului Crucii Roşii
Internaţionale de la Geneva. Atunci aceşti înalţi prelaţi au sugerat
guvernatorului ca din ţinutul Transnistriei să se încerce să se trimită
ajutoare ţărilor în mare suferinţă. Cum IPS Partenie tocmai se înapoiase
dintr-o călătorie de la Muntele Athos, el a povestit situaţia dramatică
a populaţiei greceşti, hotărându-se atunci ca prin grija armatei să fie
trimise ajutoare alimentare din Transnistria pentru copii din Grecia.
S-au trimis în consecinţă cinci vagoane de alimente prin grija armatei,
care din păcate şi din motive greu de înţeles nu au ajuns celor ce le
fuseseră destinate, ele fiind jefuite pe drum de localnicii înfometaţi
şi cam dispuşi să jefuiască în loc să muncească. Având strânse legături de pe timpul
profesoratului cu diverşi colegi, oameni de ştiinţă, jurişti din Franţa,
la propunerea mgr. A. Cassulo, s-a hotăra ca prin grija guvernământului
să se trimită şi în Franţa ajutoare alimentare. În felul acesta s-au
expediat prima dată 67 de vagoane de alimente în Franţa ocupată de
germani şi apoi alte 22 de vagoane în Franţa Mareşalului Petain. Dintre
acestea 5 au fost destinate oraşului Bordeaux la dispoziţia primăriei
pentru şcoli şi populaţia nevoiaşă, iar al şaselea destinat special la
indicaţiile profesorului Alexianu, colegilor săi de la facultatea de
drept din Bordeaux. Atât de la Paris cât şi de la Bordeaux şi din partea
colegilor de la facultate s-au primit cu multă recunoştinţă mulţumiri.
În urma acestor acţiuni şi în baza rapoartelor mgr. A. Cassulo, atunci
în 1943, Papa Pius al Xll-lea a acordat profesorului Gh. Alexianu marea
enciclică „Orbis et Urbis” singura acordată în acei ani. Biserica
catolică care are cele mai bune arhive din lume, a ştiut şi a putut să
mă găsească prin reprezentanţii săi in ţară şi să mă invite cu ocazia
vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România la recepţia ce i sa oferit.
Am arătat acest mic episod, pentru a reliefa încă odată cum biserica
catolică a ştiut să aprecieze comportamentul şi faptele tatălui meu din
Transnistria şi nici după atâţia ani de zile nu le-a uitat sau ignorat,
pe când şi azi autorităţile statului român, păstrează încă ca bună şi
firească mişelia juridică a procesului din 1946. A venit acel 23 august 1944 cu tot
ce a urmat nou în suferinţele poporului nostru. Procesul politic şi
nicidecum juridic înscenat mareşalului Antonescu şi colaboratorilor săi
sa, desfăşurat în aprilie mai 1946 în condiţiile cu totul deosebite în
care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Era perioada în care se bucura de
mare publicitate judecarea criminalilor de război fie de către
tribunalele internaţionale, fie de cele naţionale. Noţiunea de crimă de
război nu avea o definiţie clară şi unitară printr-o legislaţie
anterioară războiului. Această sitaţie a permis definirea crimei de
război de către ţările învingătoare, în funcţie de interesele forţelor
politice aflate la putere. Aşa se face că s-a ajuns să fie considerate
crime de război în afara faptelor de încălcarea normelor internaţionale
referitoare la purtarea războiului şi alte acte de guvernare ale
conducătorilor ţărilor învinse sau care au fost considerate învinse. Si
este semnificativ faptul că nicio personalitate din ţările învingătoare
nu a compărut în faţa vreunui tribunal şi nu a fost condamnată pentru
crime de război şi cazuri au fost cu nemiluita. În primul rând s-a
urmărit ca prin aceste procese să se dea satisfacţie deplină
sovieticilor, ai căror conducători nu-i putea ierta pe cei care au
luptat împotriva lor, chiar daca au făcut-o în virtutea dreptului sacru
al apărării integrităţii teritoriale a ţării. În al doilea rând prin
procesele intentate împotriva tuturor celor care au luptat contra
bolşevismului sau aveau alte concepţii politice, noile forţe au realizat
şi monopolizarea puterii în favoarea comunismului şi lichidarea tuturor
celor cere se opuneau sau s-ar fi putut opune. Spiritul democratic de
înţelegere a relaţiilor internaţionale a fost înlocuit de noile doctrine
politice de dominaţie, în care dreptul celui mai puternic, dreptul
pumnului, constituia metoda de intimidare a câtorva mari puteri,
ameninţând liniştea şi independenţa ţării noastre şi celorlalte popoare
din aproape întreaga Europă şi chiar a planetei. Trebuie menţionat de asemenea faptul
că pentru România ca şi pentru toate ţările căzute sub influenţa nefastă
a sovieticilor, listele „criminalilor de război” au fost întocmite la
Moscova. Despre acest proces ca şi de altfel despre alte mari procese
din acele vremi, opinia publică nu a ştiut decât ce s-a scris în presa
aservită noilor forţe de ocupaţie după placul lor. Ce conţine acuzarea
în dosarul acestui proces şi ce posibilităţi ne oferă pentru cunoaşterea
adevărului ? Ce-a mai gravă crimă şi trădare a intereselor poporului
român a fost considerat atacarea de către România a Uniunii Societice
fără a se face vreo referire la faptul că în vara anului 1940 U.R.S.S.,
devenit agresor, a pus stăpânire în mod samavolnic pe o importantă parte
din teritoriul României. Dar un act de acuzare, ori cât de bine ar fi
ticluit nu constituie o probă injustiţie. Este găsită şi redată
stenograma interogatoriului luat tatălui meu, urmată de stenograma
rechizitoriului susţinut de acuzatorii publici. Un rechizitoriu
reproduce şi detailează actul de acuzare dar nu poate fi apreciat decât
ca un discurs politic, căci el nu probează în nici într-un fel vinovăţia
acuzatului. Sentinţa de condamnare dată trebuia să constituie o sinteză
a dosarului în care trebuiau prezentate faptele, probele din care ele
rezultă, argumentarea respingeri unor probe şi susţineri ale apărării,
analiza textelor de lege ce urmează a fi aplicate şi demonstrarea că
faptele reţinute se încadrează în articolele de lege invocate. Sentinţa
însă pronunţată în această cauză este de fapt o caricatură juridică,
care nici măcar sentinţă nu se poate numi şi ori cărui jurist adevărat
şi cinstit i-ar fi fost ruşine să publice o asemenea hotărâre
judecătorească. Analizând modul de prezentare a procesului din 1946, acesta nu oferă juridic posibilitatea cunoaşteri adevărului şi formularea unor convingeri la vinovăţia sau nevinovăţia penală a persoanelor în cauză. Evenimentele istorice au fost prezentate şi interpretate voit în mod denaturat, prin prisma nu a intereselor poporului român şi a adevărului istoric, ci cea a intereselor unei puteri străine şi a exponenţilor acesteia din ţara noastră. În acest proces au fost audiaţi zeci de martori despre ale căror depoziţii nu se vorbeşte nimica. Probele scrise, în principal stenogramele ale şedinţelor Consiliilor de Miniştri au fost prezentate trunchiat, iar interpretarea dată nu a corespuns adevărului. Unele probe scrise care nu conveneau acuzării nu au mai fost prezentate. În aceste condiţii nu se poate vorbi de adevăr ! Hotărârea Tribunalului Poporului în această cauză, a ignorat pur şi simplu actele din dosar care nu-i conveneau, nu a ţinut seama nici de depoziţiile martorilor, nici de apărările inculpaţilor căci numai aşa putea da o asemenea sentinţă. Nu mai reiau să analizez pe articole cum a ajuns acel tribunal să-l condamne la moarte pe tatăl meu. Dau un singur exemplu analizat juridic de gll. loan Dan, în lucrarea amintită: Acuzatul Gh. Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei în calitatea ce o avea a militat pentru desăvârşirea intrării armatelor germane pe teritoriul ţării prin participarea sa la Consiliile de Miniştri din 7 iulie 1941 şi 19 iulie acelaşi an, apoi prin concursul dat guvernului a sprijinit continuarea războiului. Las la o parte faptul că la data de 7 iulie invocată în sentinţă, nu numai că trupele germane erau venite în România cu mult timp în urmă (de pe vremea regelui Carol al II-lea şi a guvernului Gigurtu), dar şi începuse războiul de două săptămâni, iar la data 19 iulie când în sentinţă se spune că atunci s-a hotărât începerea războiului, lucru total inexact, în acea zi în Consiliul de miniştri sa discutat despre reorganizarea Basarabiei şi a Bucovinei, iar tatăl meu nu avea atunci nicio funcţie în guvern. Pentru această faptă a fost condamnat la moarte. Şi toate celelalte capete de acuzare au aceiaşi valoare aceia a bunului plac a celor care aveau ordin să-l asasineze cu ori ce preţ.
Se ştie acum şi s-a ştiut şi atunci
că fiind judecat la Odesa, George Alexianu a fost găsit nevinovat. Cu
hotărârea de Ia Odesa a fost adus în ţară şi în momentul încarcerării a
predat acuzatorului public sef în acel proces Avrum Bunaciu, acea
hotărâre. Acesta a promis că o va da la tradus şi că ea se va regăsi în
dosar. Nimeni nu a mai văzut-o de atunci. Dar pentru a arăta bineînţeles
sovieticilor că Tribunalul a ţinut seama de achitarea de la Odesa,
surprinzător pe lângă condamnările primite, este achitat că: Nu se face
vinovat de faptul că nu a respectat regulile de purtarea războiului,
deoarece el nu a condus efectiv războiul; de asemenea nu se face vinovat
că ar fi supus Ia munci sau tratamente inumane prizonierii de război
căci ei au fost corect şi bine trataţi şi o hrană mai bună ca pe timpul
cât au servit în armata rusească şi de asemenea achitat pentru că nu a
ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale, în scop de
persecuţie politică sau din motive rasiale, asupra populaţiei civile. În
felul acesta s-a ajuns la 1 iunie 1946, când la Jilava în valea
piersicilor au fost ucişi mişeleşte. Eroii neamului au fost transformaţi
de duşmanii neamului în trădători, iar trădătorii în figuri glorioase
demne de interes şi chiar stimă istorică pentru început, urmând ca să se
transforme printr-o minciună unanim acceptată în adevăr, ca şi cum
românii nu trebuie să aibă nimica sfânt de apărat, pentru a putea fi mai
uşor distruşi. Apoi s-a aşternut liniştea şi uitarea. Mascarada sinistră care s-a comis
spre stupoarea poporului român cu mareşalul Antonescu şi cu
colaboratorii săi, arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi ca
trădători ai poporului român, lasă şi azi înmărmurit de revoltă pe ori
cine se apleacă cu obiectivitate istorică asupra acestui capitol. În
lumea atât de confuză şi tragică a războiului, plină de constrângeri,
condiţia tragică la care a fost supus tatăl meu, 1-a făcut să rămână
până la urmă, conştient şi demn. Prin felul cum s-a apărat nu se poate
considera prin nimic că s-ar fi dezis sau desolidarizat de participarea
sa la conducerea Transnistriei. Din contra şi spre cinstea şi onoarea
lui ca om a mers până la capăt. La încheierea dezbaterilor procesului
când i s-a acordat ultimul cuvânt a fost singurul care alături de
mareşal, a avut curajul şi demnitatea să declare:
„Îmi asum întreaga răspundere
pentru modul cum a fost administrată Transnistria.” Târziu, prin
1984, doi istorici care încercau să descifreze datele procesului şi
găsind nenumărate nepotriviri, au avut ideea de a-l întâlni pe Al.
Voitinovici, cel care în 1946 a fost preşedintele completului de
judecată care i-a condamnat. Stând de vorbă ca o informare nu se punea
atunci problema ca această conversaţie să fie făcută public, a răspuns
renunţând Ia canoanele tipic comuniste afirmând atunci: Despre toţi cei
condamnaţi şi executaţi cât şi despre ceilalţi, a avut păreri nuanţate
dar în susţinerea condamnării ce a dat-o, doar despre tatăl meu a spus
fără a fi obligat de ceva: „Un om
care mi s-a părut de calitate, care nu a dezarmat ca om, a fost
profesorul Alexianu, guvernatorul Transnitriei. Părerea mea este că pe
cât a putut, Alexianu nu a făcut rău în Transnitria. La el totul a fost
răspundere obiectivă, nici un fapt concret care să-l fi implicat direct
nu i s-a putut reţine. El a fost singurul care a avut demnitatea în
finalul dezbaterilor să spună: îmi asum întreaga răspundere a actelor şi
faptelor mele săvârşite în timpul guvernării mele alături de mareşal.”
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
