Istoria omeniei româneşti - Transnistria  (2)

Şerban Alexianu

„Nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!” (Petre Ţuţea)

România în Al Doilea Război Mondial

De o atenţie specială s-a bucurat portul Odesa, unul din porturile de prim ordin din Marea Neagră, fiind distrus aproape în totalitate, În teritoriul pe care sovietici îl părăseau în mare grabă, au existat echipe speciale ale N.K.V.D.-ului care au organizat şi desăvârşit toate distrugerile.[[1]] Aci distrugerile au fost totale atât în infrastructura portuară cât şi rada portului unde au fost scufundate şi sabordate nenumărate vase. Dar este normal astăzi, acum, când se vrea să se arate cât mai corect realitatea din acea regiune  să se arate că în afara distrugerilor şi prapadului lasat de război, cât şi a distrugerilor executate de echipele speciale sovietice, administraţia română, care încetul cu încetul lua în primire acest teritoriu, a trebuit să faca faţă şi pagubelor colaterale datorită trupelor care se aflau sau tranzitau permanent zona sau şi a populaţiei înfometate sau pur şi simplu puse pe jaf. Astfel, până la definitiva luare în primire şi instalare a unei autorităţi de decizie, atât armata română prin serviciul de capturi al armatei şi adesea pe lângă el, cât şi cea germană prin renumitele Einzatzgruppe, au ridicat nenumărate bunuri materile din puţinul ce mai rămasese, adesea fără nici o contingenţă cu nevoile directe ale armatei sau ale războiului, fapt care în economia generală a teritoriului unde se instala noua adminstraţie, însemna încă un obstacol serios în refacerea acestui ţinut. Dar aspectul cel mai tragic s-a regăsit în situaţia populaţiei rămasă în acel ţinut; lipsită de alimente de apă, de ajutoare medicale, medicamente, ajunsese în pragul totalei desnădejdi şi disperări. Din această cauză, populaţia din localităţi şi din preajma lor, într-o învălmaşeală de nedescris cu căruţe, cu coşuri şi saci, dacă nu chiar cu mâinile goale se dădeau la jafuri din ce rămăsese din depozitele şi magazinele parţial distruse sau din casele părăsite. Tot ce se putea lua sau fura era luat, iar ce nu se putea lua era încă odată distrus, fără nici un sens.

Se lua pentru prima dată contactul direct pe viu cu una dintre realităţile cele mai cumplite din istoria omenirii. Oroarea efectelor războiului sub aspectul degradării oamenilor ce nu mai sunt stăpâniţi sau controlaţi iar pervertirea lor într-o asemenea situaţie era totală. Era poate şi răbufnirea distructivă a unui popor ţinut ani în şir în robia ideologiei bolşevice. Când faci totul de neutilizat, când distrugi totul, când incendiezi toate rezervele de hrană, fie în depozite fie în puţinele magazine care mai existau, special ca inamicul să nu poată beneficia de absolut nimica, condamnându-ţi propria populaţie la lipsuri îngrozitoare, apare clar dovada cât de puţin a însemnat pentru sovietici grija faţă de propriul popor. Această oroare care apărea atunci de neimaginat şi sub forma ei cea mai absurdă şi sălbatică şi de care după 1944 am avut parte direct în ţară, am simţit-o din plin sub cizma cinică a totalitarismului bolşevic intitulat eliberator, care la rându-i a luat totul din ţară la bunul plac, cu asentimentul comuniştilor instalaţi de Moscova la conducerea ţării. În trecut ca şi în prezent în anumite situaţii cercetarea istorică a fost deturnată în unealta propagandei tendenţioase şi a falsificărilor grosolane. Îstoriografia sovietică, în ansamblul ei nu a făcut altceva decât să justifice tezele impuse, urmărind şi încercând prin aceasta să argumenteze acţiunile statului sovietic. Aşa cum se cunoaşte acuma şi aşa cum am avut parte în atâţia ani de dominaţie bolşevică, sechele acestei cumplite grozăvii se mai văd şi astăzi, adevărul istoric a fost falsificat şi plăsmuit ca urmare a ideologie şi a intereselor comuniste, iar anumite aspecte legate de faptele războiului au fost şi sunt în continuare interzise cunoaşteri, iar astăzi apar din nou din păcate Ia aceiaşi veche comandă, aserţiunile aberante ale unuia ca D. Rogozin, vaşnicul reprezentant rus la ONU, care încearcă să acrediteze fără nici un sens o nouă teză de tip bolşevic , afirmând fără nici o susţinere că armate româna s-ar fi comportat mai rău decât germanii pe teritoriul U. S. în timpul celui de al doilea război mondial. Este una din cele mai neruşinate şi greu de înţeles ale unui diplomat a statului rus, care parcă este lovit de amnezie în aşi reaminti care a fost comportamentul marilor armate eliberatoare, iar îndrăzneala de a acuza pe români sau germani de comportamente neadecvate, îi situează pe aceştia în clasa îngerilor pe lângă urgia ce a desfăşurat-o blestemata armată roşie.

Şi în prezent din păcate se evită să constate existenţa holocaus­tului, a marilor pogromuri săvârşite de sovietici de-a lungul timpului şi încearcă cu nedibăcie să filtreze, să elimina şi să impună în adevărul istoric numai părţile care le convin, ascunzând cu grijă toate crimele îngrozitoare înfăptuite de sovietici şi acoliţii lor. Afirmaţiile unui diplomat astăzi vin din păcate să certifice cele arătate. Deci în sistemul de evaluare a unor atari istorici de tip comunist, învingătorilor nu li se pot reproşa în nici într-un fel crimele oribile ce au comis. Istoria nu este o ştiinţă exactă, susţine Sef Rabinul Clujului din timpul celui de-al doilea război mondial, Moses Carmilly Weinberger, ajuns profesor emerit la Yeshiva University din New York. Punctul de vedere al istoricilor depinde foarte mult de educaţie, concepţia lor asupra lumii şi mai ales orientarea lor politică, sau adesea din anumite motive uşor de înţeles şi perceput, care duc la interpretări greşite sau intenţionat eronate. Dar despre victimele a ceea ce se consideră a fi crime de război, înfăptuite sau justificate prin raţiuni de război şi încriminate numai învinşilor, despre acelaşi tip de fapte reprobabile ale învingătorilor nu se pomeneşte absolut nimica. Gropile comune de Ia Katin, Harkov şi Smolensk care au reprezentat lichidarea întregii ofiţerimi poloneze căzute în mâinile lui Stalin, ca şi genocidul de la Hiroşima sau Nagasaki, bombardarea şi distrugerea în totalitate a oraşului Dresda în februarie 1945, oraş declarat deschis acţiune inumană şi gratuită în care şi-au pierdut viaţa zeci de mii de civili ucişi sau arşi de vii, sute de mii de prizonieri sovietici aflaţi în Germania occidentală obligaţi de autorităţile britanice să se întoarcă în U. S., unde în marea lor majoritate au fost lichidaţi de NKVD, fiindcă foarte mulţi dintre aceştia constataseră şi înţelesesem din cele trăite acolo, că în Germania, aflată în plin război şi cu problemele proprii distrugerilor pe care le făcea aviaţia aliată se trăia mult mai bine ca în U. S. biruitoare, nu au fost calificate ca atare ele fiind partea învingătorilor din ororile celui de-al doilea război mondial.

Dar de milioanele de prizonieri de toate naţiile deportaţi şi lichidaţi în masă de acelaşi mare aliat, în pofida tuturor legilor internaţionale, cine va ţine seama vreodată. Edificator în acest sens, rămâne detaliul conform căruia din cei peste 157000 de germani căzuţi prizonieri la Stalingrad şi internaţi în gulagul sovietic, doar 5800 s-au mai întors la casele lor. Şi din acest tip de degradare a extremismului sovietic şi a urii de clasă, vor apărea cele mai cumplite orori ale anilor de după 1947, neînregistrate în nici într-un muzeu al holocaustului şi nici supervizate de Congresul American, întemniţarea a milioane de oameni în numele ideologiei criminale a luptei de clasă şi omorârea lor în temniţele comuniste. Aşa sa ajuns să se ştie în mod precis, dar numai după ce un oarecare viitor a devenit trecut, cu încărcătura unei jumătăţi de secol, cine anume trebuie ţintuit la stâlpul infamiei pentru exterminări, genocid şi holocaust din partea învingătorilor. O dată mai mult s-a dovedit că împingerea deliberată a fiinţei umane pe panta degradării nu se opreşte în marjele dorite de manipulatorii ei, ci mai mult ca sigur alunecarea pe pantă nu mai poate fi oprită, iar efectele ei devin imprevizibile. Şi în vremurile noastre asistăm la diferenţieri şocante între modul cum sunt sancţionate abaterile morale chiar foarte grave în cadrul aceluiaşi sistem de valori, păstrând eternele diferenţieri între învinşi şi învingători, dar mai ales între interesele conjuncturale de moment. După cum ştim, a existat un proces al nazismului, dar nu a existat nici unul al comunismului. De asemenea lagărele hitleriste sunt permanent şi obsesiv popularizate, iar victimele lor sunt comemorate şi victimizate, în timp ce cumplitele crime sovietice şi ale întregului comunism global abia sunt pomenite. Nu încape însă nicio îndoială, comunismul a fost şi va rămâne cel mai absurd şi mai opresiv regim din întreaga istoriei a planetei, prin teroarea lui endemică şi mai ales prin masacrarea demenţială a zeci de milioane de nevinovaţi. Eşecul social este evident, incapabil să producă idealuri mai înalte decât speranţa deşartă de bunăstare, comunismul nu a reuşit sâ creeze coeziunea ce şi-a propus. A propulsat în schimb pericolul anarhiei, al dezordinilor sociale cu potenţial destabilizator, un val implacabil de iraţionalitate şi ură care a generat în final terorismul sub toate aspectele. Închei această paranteză, absolut necesară pentru o mai bună înţelegere a problemei consider eu şi mai ales pentru a îndepărta pentru totdeauna absurdele, neadevăratele şi nejustificatele acuzaţii aduse în numele Învingătorilor şi a anumitor interese uşor de imaginat şi revin la problema Transnistria.

Trecând acum să analizez juridic şi implicit politic şi istoric problema Transnistriei, sunt necesare următoarele precizări:

Generalul I. Antonescu a gândit înfiinţând Administraţia Transnistriei să nu implice factorul militar care era complet canalizat spre efortul de război ci să-i dea un caracter civil. Cu toate acestea era firesc ca în Odesa să fiinţeze în paralel cu Guvernământul civil, un comandament militar al Trasnisntriei, un comandament militar al Odesei, un comandament al Jandarmeriei care răspundea de paza şi ordinea întregului teritoriu. Exista de asemenea un comandament german, consilieri economici atât germani cât şi italieni precum şi ofiţeri de legătură pe lângă administraţie şi comandamentele existente. Începându-şi activitatea în Transnistria, profesorul Alexianu pentru a nu pierde timpul cu o reorganizare greoaie şi rigidă propusă de germani, a lăsat şi folosit pentru început structurile administrative sovietice, modificându-le şi aducându-le treptat Ia standardurile româneşti. Analizând din acest punct de vedere activitatea profesorului Alexianu în Transnistria, trebuie să observăm de la bun început că despre perioada Antonescu există o bibliografie bogată, cu studii valoroase, pe când despre Transnitria sunt foarte puţine lucrări care au studiat şi spus corect adevărul despre această regiune. Dar în 1993 cercetând corect pentru prima dată datele procesului din 1946, o adevărată analiză juridică şi politică a acelui aşa zis proces, o face magistratul militar gll. Îoan Dan în extrem de valoroasa lucrare „Procesul Mareşalului Ion Antonescu” editura Tempus 1993, unde problema Transnistriei este analizată atent, corect şi cu multă imparţialitate, bazându-se chiar pe datele din dosarul de acuzare şi a hotărârii de condamnare.

Începând astfel într-o regiune devastată şi distrusă de război fără drumuri sau şosele practicabile, fără căi ferate şi mijloace de transport ca şi inexistente, deci în condiţii nebănuit de grele opera de refacere, organizare şi conducere a regiunii, s-a pus problema colaborării apropierii de populaţia locală şi câştigarea ei de partea administraţiei. Populaţia din această zonă a cunoscut într-o foarte mică măsură felul şi sistemul comportamental riguros al germanilor, iar comparaţia cu felul de a fi trataţi de români a înclinat puternic balanţa de a accepta modul de lucru românesc.

Iată, cum arăta George Alexianu într-un raport preliminar ce l-a înaintat conduceri statului, părerea sa despre atitudinea şi viaţa sub puterea sovietică:

În acest teritoriu se vădeşte clar cum se trăieşte într-o lume în mod intenţionat rău alcătuită, în numele unei ideologii, strâmbe nereale şi criminale. Dacă acolo aveai îndrăzneala să vrei şi să crezi în altceva în afara canoanelor prescrise, în mod precis erai suspectat, arestat, judecat şi chiar expus de a primi cele mai grave pedepse. Câtă vreme erai ipocrit, ţi se dădea pace, nu-i păsa nimănui ce crezi. Totul era să nu te dai de gol, dar la educaţia şi mentalitatea ce le fusese inoculată, puţini mai erau aceia care aveau îndrăzneala să gândească sau să dorească altceva decât ce a fost declarat că este tolerat. Au fost din păcate nişte bieţi cobai asupra cărora sa experimentat permanent tot felul de otrăvuri. Mai exact spus, acest regim cu un instinct diabolic s-a priceput că pentru a-ţi mutila sufletul nu mai este obligatoriu să-ţi smulgă unghiile, este de ajuns să te facă să-ţi fie groază şi frică să spui altceva decât ceea ce este îngăduit, căci pentru ei altă cale şi lume mai bună nu exista. În raporturile pe care noua administraţie a avut-o cu populaţia civilă a regiunii, indiferent de unele accente mai riguroase şi mai autoritare ale diferitelor decrete şi ordonanţe emise în vederea bunei administrări a regiunii, întreg aparatul guvernământului a tratat populaţia locală cu multă înţelegere şi prietenie fapt care a dus întâi cu oarecari reţineri apoi în foarte scurt timp, atunci când au înţeles că ceea ce au adus românii erau libertăţi, drepturi, înlesniri niciodată gândite sau visate sub regimul de oprimare comunistă, cu toată susţinerea. „Este meritul neîndoielnic al profesorului universitar Gheorghe Alexianu guvernatorul noii provincii, declara cu ocazia unei vizite făcute la Odesa, vice prim-ministrul ţării Mihai Antonescu de a fi conceput şi condus cu atâta tact şi înţelegere activitatea de refacere, normalizând în scurt timp prin realizări remarcabile în toate domeniile, viaţa economică, socială şi culturală a acestui teritoriu trecut atât de grav prin pârjolul lui Marte. Ajutorul atât de susţinut pe care noua administraţie a căpătat-o de la populaţia locală arată de asemenea că omenia ce a arătat-o faţă de el a avut un larg ecou în sufletele lor.

Pornind de la aceste stări de lucruri în scurt timp Transnistria a devenit o zonă căutată, un refugiu mai sigur al populaţiei din zonele administrate de germani. Mulţi intelectuali din Ucraina au venit clandestin la Odesa să-şi găsească un loc pentru aşi continua viaţa în linişte, au venit meseriaşi, artişti, profesori, medici, preoţi toţi care s-au putut strecura clandestin în Transnitria au făcut-o atraşi de felul de a fi al românilor, de omenia lor proverbială.”

Şerban Alexianu

- va urma -

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com