|
Izvoarele zidirii
Gheorghe
Gavrilă Copil, Bucureşti
Impresii si pareri personale in FORUM
Am apărut în lume cu anumite oprelişti de la ce nu e
bine, excluzând relaţiile dure, dar şi direcţionat pentru asceză, cu
finalizare de pustnic. Aceasta comoara din vremi de demult, din religia
zalmoxiana, s-a întâlnit cu rugile mamei, dintru limpezimile ei
sufleteşti, în simplitatea şi bogăţia ei ţărănească, şi ale vreunui
episcop. Drept pentru care, dupa ce din 1964 sunt licenţiat la
Facultăţii de litere din Iasi, în 1977 am devenit licenţiat al
Facultăţii de Teologie din Bucureşti (În ce condiţii!). Recunosc şi
trăiesc prezenţa spirituală a neamului, de dintotdeauna, care îşi face
loc spre suprafaţă, ca izvoarele. Apă bună, cristalină. Apa aceasta
sfântă, spirituală, m-a harazit cu trăirile sacerdoţilor zalmoxieni. Iar
religia zalmoxiană a modelat caractere ferme, întru dăinuirea neamului.
In sensul celor de până acum, mi s-a oferit şi am adus în lumea de azi a
omului carpatin, câteva ciuturi din comoara locuindă în adâncimile
sufleteşti ale dacoromânilor, în chiar noi, templele vii ale acestui
neam. Aşa, studiul Testamentul Zalmoxian Dacoromân, romanul-eseu Decebal
sau Dacia Eterna, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996, (ambele in
Revista Agero la http:// www.agero-stuttgart.de, la Istoria României) si
piesa de teatru Deceneu, Editura Nestor, 1995, cu acţiunea în timpul
arhiepiscopiei dacilor, înfiinţată de împăratul dac Iustinian,
arhiepiscopie autonomă, egală Atenei şi Romei, piesă de teatru cu
replici din documentele acelor vremi, cu lumini din secole ce încă îşi
aşteaptă recuperarea.
Noi toţi suntem insemniaţi cu lumini din origini ancestrale, lumini
spirituale vii, pulsatorii. La care se adaugă nimbi noi din generaţie în
generaţie. Şi dimpreuna ne leagă din vremi care în spirit nu sunt
pierdute. Adesea au vlăstărit timpi de cultură de referinţă, în şirul
ultimilor zece mii de ani-Vădastra, Cucuteni, Hamangia, Cultura
tradiţionala folclorica, Bisericile maramureşene, specific românesti,
Mihail Eminescu şi alţii şi alţii. E tradiţia noastră, viaţa noastră,
din care, topoarele ce lovesc codri, nu au reuşit şi nu vor reuşi să ne
doboare.
De pe la vârsta de zece ani (Sunt nascut în 1939, 21 mai), în perioada
în care Neamul Românesc era supus asasinării, s-a început să fiu zidit
spiritual întru aspiraţiile şi împlinirile acestui neam, care erau sub
izbiturile roţii lui Horea. Operele culturii române erau arse, puse la
secret, autorii în puşcării, maltrataţi, unii, lichidaţi. Cutremurător
effort din partea celor potrivnici, criminal, dar nu pierirăm, spiritul
neamului vlăstarindu-ne în recuperarea locurilor celor lichidaţi.
Fenomenul continuă. Cărţile şi revistele despre Basarabia şi nordul
Bucovinei, se mai găseau în târgulie de carte de pe maidane. Bolşevicii
încă nu le interziseseră. Pe acestea le cumpăram şi le citeam, fără a
înţelege tâlcul lor . Eram lipsit de orice îndrumare din partea celor
din jur, sau din partea altor persoane. Nu ştiam nimic de răpirea de
către URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa.
Spiritul neamului, harnic, roditor mă îndruma şi hrănea spiritual. Acum
ştiu că erau elitele acestui neam. Chiar dacă au fost zdrobite în lume,
triumfau din lumea nevăzută. Şi triumfă. Mai târziu am început a
conştientiza ce se petrece cu mine. Şi m-am fericit să-i asigur acestei
comori, protecţia necesară. Şi totuşi, pe la treisprezece ani am fost
luat de mâna, cu prietenie, de un necunoscut, vârstnic, abia ieşit din
puşcarie şi am fost dus într-o pivniţa tăinuită, plină cu documente.
Mi-a arătat nişte albume cu fotografii şi însemnările oamenilor de
seamă, care au vizitat acea familie, din secolul al XIX-lea, până în
anii celui de al II-lea război mondial. Mi-a rămas în memorie numele lui
Octavian Goga. Apoi mi-a arătat şi citit Testamentul lui Avram Iancu. În
original. Cine l-a inspirat şi întărit să mă intuiască şi să rişte
pecetluindu-mă cu răsuflarea lui Avram Iancu şi ale unor mari
personalităti ale culturii române? Doar eram un copil. Să-l mântuiască
Dumnezeu. Era un urmaş direct al dr. Ioan Raţiu, memorandistul din 1894.
Mai târziu, peste ani, când am beneficiat doar de câteva clipe de
rugăciune din partea părintelui profesor Dumitru Stăniloaie, s-a
declanşt starea de lucru pentru ceea ce fusesem pregătit , un roman
despre Unirea de la 1 Decembrie 1918. E vorba de Valea Hăşdăţii,
publicată după zeci de ani (Editura Dacia Eternă, Bucureşti, 2000).
Personajele? Ţăranii români de pe Valea Hăşdăţii. Dar înainte cu vreo
câţiva ani de Valea Hăşdăţii, în 1971, mi s-a confiscat manuscrisul
romanului Coşmarul şi mi s-a intentat un proces penal ,,…prin rezoluţia
din 6 august 1971 s-a început urmărirea penală împotriva numitului Copil
Gheorghe Gavrilă pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva
orânduirii socialiste…reţinându-se că acesta a conceput şi scris
materiale cu conţinut anticomunist pe care le-a difuzat mai multor
persoane."
Au urmat anii luptătorului, atât cât am fost în stare să fiu. In
condiţii dramatice, noaptea, am început sa scriu un roman al rezistenţei
romanesţi de după 1950 şi a nevoii împerioase de reunificare a ţării,
aşa cum s-a reflectat în sufletul meu şi cu eforturi greu de imaginat
pentru cei care nu au trăit acele vremi, am reuşit să ascund manuscrisul
romanului, întitulat La apus de soare, publicat tot dupa zeci de ani
(Editura Dacia Eternă, 1999). A nu se uita că eram în supraveghiere
permanentă. Accesul la dosarul de supraveghiere informativa încă este o
imposibilitate. Prin 1993-1994 unul din ofiţerii de securitate din 1971,
se mai posta în faţa blocului în care locuiesc…A urmat marea chemare,
şansa Reîntregirii României, în 1990. Am fost organizatorul Podului de
flori. Se ştie, cu deplină acoperire documentară, că Revoluţia Română şi
Podul de flori au fost anexate de casnicii Moscovei din Bucuresţi,
blocând Reîntregirea României. Spre documentare a se citi cartea, al
cărei autor sunt, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, Dacia Eternă,
1999 ( Sau pe internet, cu titlul Reîntregirea României, www.
agero-stuttgart.de, la Istoria Romaniei, în cadrul articolului Dragi
români din R. Moldova veniţi cu noi în U.E., la www.curaj.net, sau la
www.mişcarea.com, la rubrica De peste Prut ). Cum e Doamne pe Cruce?, un
roman al deportaţilor români din Siberia, mai aşteaptă, de zeci de ani,
să fie publicat. Intre timp, în 1990, spiritul martirizaţilor români m-a
întărit şi călăuzit, ca prim român cu rost înalt de solidaritate
românească, să merg în Siberia, la deportaţii români supravieţuitori şi
la urmaşii acestora. Din Ţările Baltice şi din Polonia veniseră cu
camioanele să transporte în ţările lor natale osemintele martirilor din
gropile comune.
In timpul redactării unuia din romanele publicate, prezenţa spirituală a
lui Liviu Rebreanu a fost atât de accentuată, încât îl consider coautor.
Cărţile, tripărite printr-un greu efort financiar propriu, au fost
donate, cele mai multe, în Basarabia şi nordul Bucovinei.
Din romanele de creaţie recentă, pe care nu le pot publica din lipsă de
suport financiar, aşteaptă, pregătite pentru tipar, Tincuţa, O troiţa de
la margine de sat (acţiunea în actualitate, inclusiv pe plan politic)_şi
Oglinda Cerului (mânăstirea din noi, drum spre construirea celei
văzute). Dintre cele tipărite, romanul La apus de soare il consider cel
mai bine închegat, capabil sa reziste timpului, iar din cele
nepublicate, Tincuţa, O troiţa la margine de sat şi Oglinda Cerului,
care deşi de sine stătătoare, au elemente de trilogie.
Primul secretar ştiintific al Cercului Deceneu pentru studierea limbii
si scrierii dace, cerc din care îşi trag rădăcinile grupările de
cercetare a civilizaţiei tracodacoromâne, de dupa 1990.
Gheorghe Gavrilă Copil
|
