|
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE
DETENŢIE:
MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR
PRIMA ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE
Impresii si pareri personale in FORUM
DELIEI,
pentru tăria încrederii sale în necesitatea
muncii mele de dezgropare a adevărului
MIHAI RĂDULESCU
În chip firesc, în prima intenţie, titlul " Istoriei Literaturii
Române de Detenţie" trebuia să fie: Istoria Literaturii Române de
Detenţie sub Comunism , fiindcă doar acest cuprins aveam de gând
să-l confer lucrării de faţă, când am început redactarea ei.
Publicarea în perioada de după Revoluţia din '89 a numeroase lucrări
de memorialistică putându-se încadra în acest gen a produs material
mai mult decât suficient, în primii şapte ani de editare liberă
(1990-1997), material ce impune ordonarea, scoaterea în evidenţă a
diferenţei specifice, distingându-se glasurile auctoriale implicate
în concertul general, judecarea contribuţiei fiecărui scriitor la
înaintarea cunoaşterii prin mijloacele osebite ale literaturii, ca
şi a timbrului, tonului şi modalităţilor estetice variate ce apropie
sau separă un memorialist de celălalt.
Pe măsură ce scriam mi-am amintit că literatorii români au mai
suferit condamnări politice şi în timpurile anterioare îmbolnăvirii
naţiei de bolşevism şi şi-au pus pe hârtie memoriile privitoare la
executarea lor, oferind cititorilor prilejul de a pătrunde, odată cu
revenirea personală a celor dintâi în iad pe calea aducerii aminte,
a descinde în varii universuri concentraţionare, că se numeau
Siberia, Văcăreşti, închisorile austro-ungare, ori lagăre de prin
alte ţări învecinate. Liviu Rebreanu, C. Stere, G. Topârceanu, Tudor
Arghezi, Ioan Slavici, tot atâtea nume ale căror existenţă şi
creaţie a depins parţial şi de umbra gratiilor, ori a sârmei
ghimpate. A concepe doar o Istorie a Literaturii Române de Detenţie
sub Comunism îi frustra pe unii înaintaşi glorioşi de dreptul de a
fi prezenţi în ea - prin excludere cronologică şi politică -, deşi
ei sunt aceia care au început a hrăni cu lucrările lor acest gen
literar aparte. Dacă unii dintre cititori mi-ar atrage atenţia, pe
bună dreptate, că suferinţa din închisorile comuniste nu poate fi
comparată cu nici una anterioară, voi fi de acord, dar voi răspunde
că eu nu întocmesc o istorie a suferinţei românilor în detenţie, ci
una a memorialisticii privitoare la ea. Or, tocmai părinţii noştri
întru literatură sunt aceia care au impus publicului cititor român
şi astfel de scrieri, făcându-le loc în conştiinţa destinatarilor,
alături de cele de ficţiune în proză, lirice, dramaturgice etc.
Dar, oare, în cărţile publicate după '89, avem de-a face cu
literatură? O apropiere atentă de textele din zona menţionată impune
ştergerea impresiei de moment că, toate narând acelaşi tip de
chinuri şi de suferinţe morale, în aceleaşi locuri de caznă, ele
s-ar distinge greu unul de celălalt (un reproş ce le minimalizează
în mod curent). Această impresie falsă a făcut ca gustul public să
ajungă mult prea repede la saţiu în privinţa lor. O altă acuzaţie a
celor ce nu înţeleg cât a fost de anevoiasă viaţa în condiţiile date
este că toate lucrările insistă peste măsură asupra neajunsurilor
fiziologice, autobiograful transformându-se într-un rhyparograf - de
la porecla pictorului grec Pyreicus: pictorul murdăriilor. Drept
urmare, lectura literaturii memorialistice de detenţie a fost
delăsată de curioşi, după prea puţini ani de răsfoire. Unul dintre
scopurile lucrării de faţă este să scoată în evidenţă deosebirea
calitativă estetică dintre aceste scrieri, precum şi aceea impusă de
oglindirea personalităţilor deosebite ale autorilor în stil şi
obiective analizate, prin asta demonstrându-se şi literaturitatea
lor.
Aici este locul potrivit să dau o explicaţie la care nimeni n-a
gândit până acum - de unde provine şi acuza că aceste volume sunt
scrise fără respect pentru exprimarea literară, caracteristică,
pasă-mi-te, a literaturii de detenţie (sub comunism); caracteristica
ce este incriminată ca scoţând-o dintre fruntariile literaturii se
referă la stilul neîngrijit, la lipsa de interes a autorilor pentru
uneltele literatului. Uneori, cum este cazul, în volumul de faţă, cu
mărturiile lui Dumitru Gh. Bordeianu sau Oct. Voinea, editorii au
fost datori să recurgă la câte un stilizator, limbajul în care s-a
realizat redactarea făcând mai mult decât dificilă accesibilitatea
textului, altfel cutremurător prin conţinutul evenimenţial şi
analiza psihologică. Faptul că majoritatea memorialiştilor nu au
pregătire filologică atunci când se aşează la masa de lucru nu le
scuză repetiţiile de cuvinte, ale turnurilor de frază, ale stărilor
afective expuse sau ale stărilor psihice transpuse în exprimare
identică. Nu le scuză nici calitatea exprimării, nici dezinteresul
pentru plasticitatea expunerii, pentru figura de stil; ori,
dimpotrivă, nu le scuză orientarea către o plasticitate şi unele
figuri de stil îndoielnice; nu le scuză nici dezinteresul pentru
organizarea conţinutului, pentru investigarea inedită a trăirilor,
pentru portretul cu viziune originală, pentru descrierile de
atmosferă, cu alte cuvinte, nu le scuză sărăcia întregului ş.a.m.d.
Există, totuşi, ceva ce şterge aceste deficienţe, mutând tipul
respectiv de literatură în altă zonă: acel ceva este conştiinţa că
autorii au zăcut ani numeroşi în atari condiţii încât nu au avut alt
prilej de exersare a exprimării decât oral şi şoptit, cu spaima că
puteau fi pedepsiţi dacă erau surprinşi făcând-o până şi astfel.
Desigur că acest mod de a trăi şi a te rosti a lăsat urme de neşters
în maniera lor de a expune, urme de care suntem datori să ţinem
seama. Deci, citind aceste opere, să căutăm în ele nişte împletiri
zguduitoare şi de neuitat dintre o oralitate preponderentă şi
definitivă (care reprezintă un tip limpede de literatură) şi o
aspiraţie la ceea ce se înţelege îndeobşte prin exprimarea literară
în scris, insuficient educată. Abia după ce ne asumăm acest punct de
vedere, ne este îngăduit să distingem după talent memorialiştii (o
separare impusă de investigaţia specială făcută de mine - la care
dealtfel nu recurg, din respect pentru suferinţa egală a autorilor
cercetaţi -, însă refuzată de memorialiştii în cauză: ei deseori îşi
încep scrierea prin a statua clar şi demn că nu fac literatură).
Noua literatură memorialistică a detenţiei trebuie considerată în
primul rând ca una didactică, cea mai importantă literatură
didactică elaborată vreodată în istoria omenirii (cui i se pare
exagerată poziţionarea aceasta, îi voi aminti că reeducarea - tema
volumului de faţă -, constituie un fenomen unic - după ştirile de
până în prezent - în istoria didacticii universale).
Caracterul didactic al literaturii române memorialistice de detenţie
sub comunism reprezintă una dintre trăsăturile definitorii ale
acestei specii noi , pentru analist.
Nu vom înţelege acest didacticism ca fiind explicit, ori măcar
volitiv totdeauna. El este implicit şi, mai ales, dedus sine qua non
din dezastrele umane relatate, care nu trebuie cu nici un preţ să se
mai repete în viitorul umanităţii. Dar acest caracter nu este, în
intenţia autorilor, preponderent, ba aş spune că, dimpotrivă, e
necesar un efort pentru a-l descoperi. Dacă vreţi, trăsătura
menţionată constituie una ce-i priveşte pe cititor şi cercetător,
mai curând decât pe autori, cei dintâi având datoria să întrevadă
'lecţia' indusă de lectură, pentru binele omenirii ce va să vină.
Această nevoie pe care o resimt moraliştii şi născocitorii de
soluţii didactice în vederea îmbunătăţirii omului, într-o lume
creştină în care paşii în această direcţie, oricât de mari, au adus
modificări nesatisfăcătoare ale firii şi mentalităţilor, ale
prejudecăţilor şi temperamentului, ale prostiei şi răutăţii, m-a
făcut s-o înscriu pe primul loc al trăsăturilor memorialisticii de
detenţie. Desigur, ea se deduce din trăsătura fundamentală:
dezvăluirea adevărului asupra puşcăriilor comuniste, anchetelor
M.A.I., relaţiilor dintre o politică, deloc egală ei înseşi,
unidirecţionată întru zdrobirea întemniţaţilor, mai cu încetinitorul
ori mai grăbită; şi aşa mai departe.
Dezvăluirea adevărului are, la rândul ei, diverse subtrăsături
generale pentru toate memoriile de acest tip:
Omul arestat trăieşte un şoc; şocantă va fi purtarea ofiţerilor şi
subofiţerilor M.A.I. cu el - mai ales în săptămânile de început ale
reţinerii, până ce victima se obişnuieşte cu noua situaţie -, ca şi
'obiceiurile neobişnuite' ale 'casei' (în definitiv, prin 'arestare'
devenim 'oaspeţii' Ministerului de Interne, nu?). Tot şoc reprezintă
procesul judiciar, comunicarea sentinţei, ajungerea într-o
închisoare de execuţie, viaţa comunitară, pedepsele de aici - şi
celelalte.
Cum astfel de şocuri s-au repetat, cu extrem de puţine variaţii, în
fiece viaţă de condamnat politic, toţi naratorii simt nevoia să-şi
comunice trăirile paradoxale. Povestirile lor devin impersonale , în
sensul maiorescian - deşi având caracter de unicat subiectiv pentru
fiecare istorisitor -, se vor asemăna cu obstinaţie, ca şi când s-ar
permuta dintr-o carte într-alta, într-un straniu univers kafkian
unde fiece volum de amintiri constituie o altă posibilitate de
intrare, identică celorlalte 1001 căi de acces.
Disciplina locurilor de detenţie era dirijată de la centru. Ea nu
permitea decât un singur tip de supravieţuire (sau de moarte) pe
toată întinderea ţării. Toţi deţinuţii s-au izbit de spectrul
excesiv al foamei, al setei, al lipsei de somn, de căldură, al
lipsei de aer, de igienă, de mijloace de a-ţi cârpi sau înnoi
hainele, bocancii; toţi s-au izbit de aceeaşi nevoie de comunicare
şi s-au învăţat unii pe ceilalţi alfabetul morse şi al
surdo-muţilor, în vederea unei periculoase intrări în contact cu
necunoscuţii de alături; toţi au resimţit dureros irosirea timpului
departe de familie, de cărţi, de artă, ori măcar de plaiurile
natale. Şi toţi au înlocuit autoeducaţia pe care o continuăm în
libertate, după absolvirea treptelor şcolarizării, cu scrierea pe
tăbliţe de săpun, pe cioburi, pe tălpi de bocanc, ori prin
dezvoltarea memoriei auditive sau a concentrării maxime în
întoarcerea asupra ta însuţi şi a 'şcolii amintirilor personale';
toţi au suferit tortura.
- Toţi au aflat ce gust are suspiciunea şi au recurs poate, în
premieră, la SECRET. Au cunoscut cu mai multă sau mai puţină oroare
ce înseamnă pornirea către invidierea 'grosimii' unei bucăţele de
pâine din mâna semenului, chiar dacă sentimentul hidos, deşi
natural, era rapid reprimat. Toţi au degustat cu rezultate
cvasiperfecte ale profesionistului toate chipurile de temeri, toate
gradele intensităţii acestora, toate etapele invadării sufletului de
către ele, de la tremuratul incontinent la incontinenţa
sfincterelor, la albirea părului, la îmbolnăvirea cordului, unii
ajungând la nebunie, chiar dacă majoritatea şi-au contracarat frica,
săvârşind, pentru a uita de ea, acte de nesăbuit curaj.
- Toţi au cunoscut revolta, dorinţa de libertate, ura, dragostea de
semen. Toţi şi-au limpezit descifrarea duşmanului comun şi, într-un
proces invers, şi-au adâncit patriotismul. Toţi, excepţiile
subînţelegându-se permanent.
- Toţi au întâlnit oameni, oameni pe care nu se aşteptaseră, nu
speraseră, uneori nu doriseră pentru nimic în lume să-i întâlnească.
Surpriza agreabilă, dezagrabilă, fructuoasă, înjositoare, bogată în
influenţe benefice sau malefice, adusă de aceste cunoştinţe, a
marcat destine. Surpriza adusă de contactul cu bestiile reprezentând
represiunea le-a marcat la fel de puternic - până la risipirea
minţilor şi infirmitatea fizică, până la pierderea vieţii.
În această privinţă, experienţa deţinuţilor începe să se
diferenţieze, până la un punct. Talentul evocator al
memorialiştilor, spiritul lor de observaţie, forţa lor de recreare a
tipurilor umane, deosebeşte relatările lor. Capacitatea (sau
incapacitatea) de a analiza psihologii şi de a se autoanaliza le
facilitează apropierea (sau le impune depărtarea) de ceea ce
înţelegem îndeobşte prin literatura psihologică şi conduce la o nouă
trăsătură a speciei discutate: ea oferă (sau trece pe lângă, fără a
băga de seamă), oferă material psihologic şi antropologic privitor
la om în condiţiile subumanităţii.
- Pentru că, totuşi, avem de-a face cu literatura, se cuvine să
specific faptul că în majoritatea acestor cărţi găsim remarca: nu
fac literatură, cu varianta: îmi cer scuze că nu sunt pregătit a fi
scriitor, ori dimpotrivă: îmi pare rău că trebuie să recurg la un
mijloc literar, dar el îmi uşurează comunicarea... etc.
Ceea ce nu-şi dau seama memorialiştii încă este că ei au trecut la a
pune bazele unui stil specific: acela al memoriilor de detenţie , a
cărui trăsătură stilistică precumpănitoare este oralitatea ,
motivată, cum s-a văzut, de faptul că ani şi ani la rând viitorii
memorialişti n-au avut îngăduinţa să citească nici un cuvânt
tipărit, nici să scrie vreunul; în schimb, s-a dezvoltat o întreagă
epopee, noi Iliade şi Odisee, - ce va rămâne pierdută pe totdeauna
-, o literatură a naraţiunilor spuse de la gură la ureche sau în
faţa unei camere plină cu inşi mai mult adormiţi decât treji, atunci
când preocuparea era permisă de gardieni.
Dintre mijloacele literaturii, rar condeie ce să fie dotate pentru
descrieri şi portrete; în schimb, nu sunt rare scenele cu două sau
mai multe personaje, uneori mase, vii, colorate, pitoreşti,
zguduitoare. De aceea, n-am scăpat nici un prilej de a ilustra
cartea de faţă cu, mai ales, portrete referenţiale (pentru că sunt
rare) şi am urmărit, în toate nuanţele deosebitoare, chipurile lui
Şura Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu, întemeietorii reeducărilor
pornite în 1949. Aceasta motivează caracterul de antologie comentată
al Istoriei mele (aici mai intervine o motivare: literatura de
detenţie a apărut în tiraje minuscule şi s-a vândut mai ales de la
om la om, ceea ce face ca cititorul interesat să fi izbutit arareori
a cumpăra toate cărţile cu pricina; drept care, socotesc că volumul
de faţă - şi următoarele ale Istoriei Literaturii Române de Detenţie
- se cade să suplinească această lipsă, oferind curioşilor mostre
esenţiale din scrierile discutate).
Dialogurile apar cu zgârcenie în această literatură - unul dintre
autori se scuză de câte ori inventează două-trei replici, pentru
agrementarea lecturii. Aceasta se datorează pariului pe care-l fac
memorialiştii cu ei înşişi de a fi cât mai fideli realităţii (ei se
socotesc 'martori rămaşi în viaţă', 'emisari ai morţilor amuţiţi pe
vecie'), dialogurile - gândesc ei pe bună dreptate - anevoie
repetând întocmai spusele de odinioară. Dintre ele, replicile
schimbate cu anchetatorii, procurorii, judecătorii, paznicii, apar
frecvent şi la fel de frecvent sunt similare în toate cărţile,
fiindcă acele specimene umane în slujba ministerului minciunii şi al
morţii (M.A.I.) foloseau limbajul de lemn, încremenit în stereotipii
încărcate cu predilecţie de numele organelor anatomice ale mamelor
şi ale altor rude şi de la fel de scabroase apelative adresate
reţinuţilor şi deţinuţilor lipsiţi de dreptul la replică.
Meditaţia revine cu drag în pagini, ca şi teoria politică. Nu este
de mirare: avem de-a face cu persoane care au gândit şi în libertate
- de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de
curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, mai
ales aplecaţi asupra problemelor democraţiei, economiei politice,
dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.
Va să zică, pentru a reveni de unde am plecat în acest excurs în
teritoriul literaturii de detenţie sub comunişti, intenţia mea, ca
istoric literar, şi-a extins aria de cuprindere şi în trecut, pe
măsură ce redactarea cărţii înainta. Apoi a survenit o nouă
disturbare a activităţii depuse, formulându-se întrebarea: nu cumva
sunt dator să adopt în expunere ordinea uzuală unei atari cercetări,
anume cea cronologică? Masa publicaţiilor în volum privitoare la
detenţia sub comunism (preponderentă în Istoria mea) se opunea
acestei opţiuni, dacă publicaţiile scriitorilor consacraţi o
îngăduie. Amintirile contemporanilor noştri au fost redactate, cu
puţine excepţii, după 1989. Sigur, au existat chiar şi mai multe
variante elaborate în taină şi cu mari riscuri înainte de
răsturnarea regimului de asuprire internă; numai că ele au dispărut,
în general, în beciurile Securităţii şi nu au ajuns să vadă lumina
tiparului; or, o istorie nu poate urmări absenţele. În cazul tuturor
operelor poetice, acestea au fost concepute şi redactate în înseşi
temniţele, lagărele, minele, unde s-au chinuit autorii lor, iar ei
rareori şi-au amintit cu precizie anul şi locul creaţiei - dacă au
supravieţuit până la publicare. A adopta drept criteriu cronologic
anul apariţiei nu contribuie la luminarea cronologiei, în fiecare an
răsărind numeroase astfel de opuri, a căror trecere prin teasc nu a
depins de isprăvirea scrierii, ci de găsirea editorilor binevoitori
la adresa ei, ori de adunarea banilor necesari procesului foarte
costisitor al concretizării acestei ultime etape din existenţa unei
lucrări. Era posibilă o cronologizare a perioadei la care se referă
diversele volume ce mă interesează; dar, ele privesc închisorile,
începând cu anul 1941 şi mergând până în 1964, (excluzând relatările
despre Siberia) mulţi dintre autori acoperind întreaga perioadă;
deci, se impunea găsirea unei alte discriminări. Aceea a anului de
naştere a memorialiştilor nu constituie nici ea criteriul, pentru că
nu în toate cazurile există date biografice clare şi complete ale
scriitorilor. Am recurs la două criterii , de alt ordin: unul
tematic , sprijinit pe un altul alfabetic . Prin distingerea
tematică a lucrărilor înţeleg gruparea lor, fie geografică (va
exista un volum: Siberiada , în care cap de serie se găseşte C.
Stere; sau: Canalul ), fie plecând de la caracteristica trăirilor
(volumul de faţă se ocupă de: Memorialistica Reeducărilor ), fie de
la înclinările literare prepoderente ale lucrărilor; de pildă: Arta
portretului la... ) ş. a. m. d. Iar în fiecare dintre acestea, de
fapt, în cadrul părţilor componente - ceea ce se petrece şi în ăst
prim volum -, autorii vor fi prezentaţi în ordine alfabetică, deşi
titlurile capitolelor nu vor ţine seama de ea. Mi se va reproşa
absenţa unui criteriu unic de divizare a Istoriei Literaturii de
Detenţie la Români . Îmi asum această scădere, deoarece mi se pare
că riscul trebuie acceptat de dragul avantajului adus de defecţiunea
menţionată: putinţa de a analiza la un loc scriitori cu problematică
identică sau cu aceleaşi interese ale investigării memorialistice,
ceea ce îngăduie cititorului o privire comparatistă asupra operelor
lor.
Aceasta a iscat o altă dificultate, provenind din opţiunea între
tehnicile expunerii posibile mie. Capitolele se cuvenea să propună
portrete ale memorialiştilor, biografii şi prezentarea lucrărilor
prin rezumări comentate, tocmite de mine? Sau trebuia să adopt un
stil cvasididactic, acela al ilustrării prin citate exemplare? Am
ales calea din urmă (deşi rău famată) pentru trei motive: mai întâi,
fiindcă impresiile mele au prea puţină însemnătate în receptarea
publică a operelor în discuţie, comparate cu puterea de impact a
unor pagini smulse din suferinţă însăşi; în al doilea rând, pentru
că, fiind vorba despre cea dintâi Istorie a Literaturii de Detenţie
ce apare în literatura universală, se cade ca ea să pună la
dispoziţia unor cititori nefamiliarizaţi cu materia ei cât mai multe
probe pentru judecarea valorică, istoricul rămânând să indice doar
căile de apucat de către cititor în vederea receptării. Cu atât mai
mult cu cât toate cărţile supuse cercetării, repet, grăiesc, în
linii mari, despre aceleaşi dureri, în aceleaşi locuri de detenţie,
produse de aceleaşi minţi bolnave ale aceloraşi călăi din aceleaşi
centre de anchetă, penitenciare sau lagăre. În al treilea rând, cum
am precizat mai sus, fiindcă ediţiile unor atari cărţi sunt mici,
vândute unde nu te aştepţi şi mai puţin pe unde le cauţi, ele se
epuizează cu rapiditate, astfel încât trecerea mea în revistă e
datoare să ofere cititorului care nu cunoaşte bine materia ei şi o
perspectivă directă asupra scrierilor discutate. Singurul element cu
pondere pentru Istoria de faţă, insist, este personalitatea
deosebită a fiecărui autor, specificul stilului său, capacitatea sa
personală de a portretiza, a recepta natura, claustrarea, suferinţa,
singurătatea, de a-şi mai păstra umorul, de a generaliza, sintetiza,
analiza, de a se confrunta cu semenul şi cu Dumnezeu, trăsături ce-i
deschid drumul către marea literatură română. Or, astfel de
distincţii nu se pot face prin 'prezentări', nici prin 'rezumări şi
comentarii'. Cuvântul scriitorului investigat este suprem, în
această perspectivă, fie şi acceptând eu blamul 'didacticismului',
ori acela că nu înfăţişez publicului şi posterităţii o lucrare
eminamente originală. Autorii se vor dezvălui pe ei înşişi, în cele
ce urmează; istoricul literaturii va prelua doar rolul unui ghid,
preferând, în cele mai multe cazuri, să se ascundă îndărătul
operelor citite dimpreună cu lectorii săi.
Oprindu-ne la tomul prezent - care este primul al " Istoriei
Literaturii Române de Detenţie" doar pentru că ororile reeducărilor
au percutat cel mai dureros imaginaţia autorului -, operez anumite
distincţii între scriitorii discutaţi, ce, în linii mari, vor rămâne
valabile şi pentru volumele următoare, cu devierile sau capitolele
noi impuse de tematică. Ele coincid cu denumirea părţilor
componente: Originile; Aspiraţia de a cuprinde întregul (Eseul
istoric); Memorialistica propriu-zisă; Ficţiunea . În cea dintâi
diviziune aduc în discuţie izvoarele istorice ale reeducărilor,
folosind cea mai veche mărturie concentraţionistă tipărită până
astăzi, unde, fără a fi filonul principal focalizat de autorul
însemnărilor zilnice, Onisifor Ghibu, apare problema reeducării
naţionaliştilor români, pusă în practică de sovietici prin
mijlocirea unora dintre lăgărişti, care se declarau comunişti şi-i
îndemnau pe soţii lor de suferinţă să se înscrie în partidul lor;
acestea, sub oblăduirea comenduirii lagărului şi în văzul ei. Scopul
şi mijloacele - minus teroarea şi dezumanizarea adoptate mai târziu
la Piteşti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna - seamănă cu ceea ce se va
petrece la Suceava, sub conducerea lui Şura Bogdanovici, la Aiud,
ori la Târgşor, lagărul desemnat pentru reeducarea elevilor. E
necesar să cunoaştem etapele premergătoare apariţiei unui Eugen
Ţurcanu, care va fi folosit pentru cele mai inimaginabile torturi
aplicate codeţinuţilor, cazne a căror explicaţie exterioară era tot
reeducarea naţionaliştilor (căci obiectivele interioare şi bine
ascunse au fost cu totul altele: descoperirea ultimelor secrete
păstrate de combatanţii pentru libertate, nedivulgate în anchete, în
vederea extirpării din contemporaneitate a oricărei opoziţii
împotriva comunismului, şi smulgerea de pe scena publică şi
aruncarea printre gunoaiele societăţii a tuturor personalităţilor
impuse în această luptă, prin preschimbarea lor în zdrenţe umane,
slujind regimul în calitate de călăi şi de informatori, după ce li
s-a impus să declare cu glas tare, de faţă cu martori, nu doar
desprinderea de vechile crezuri şi defăimarea lor, ci şi o
imoralitate personală nebunească, incurabilă şi de neexpurgat, ca şi
pe aceea a tuturor elitelor după modelul cărora trăiseră până la
arestare). Celelalte segmente ale lucrării mele, neavând meritul
descoperii celei dintâi manifestări a spiritului reeducărilor, cum
este cazul cu această contribuţie personală la istoria lor
(tentativa de reeducare din lagărul de la Caracal), ci doar meritul
ordonării şi grupării la un loc, nu socotesc că sunt dator să le
explic aici. În schimb, ceea ce am numit Spiritul profetic aduce o
altă contribuţie personală importantă, de data aceasta la psihologia
creaţiei literare, descoperind în Istoria Literaturii Române
'trăirea înainte' (cronologic vorbind), de tip profetic, a unor
evenimente, comportamente şi sentimente specifice numai şi numai
reeducărilor, mai ales în ipostaza lor denumită "demascări". Ultimul
cuvânt al autorului , încearcă o sinteză a realităţilor descrise în
operele analizate, cea mai scurtă şi cuprinzătoare posibil, de tip
dramaturgic: în două replici şi două indicaţii de punere în scenă.
Reiau, în mai puţine vorbe, caracteristicile ce cred că însoţesc
această tentativă a mea de a redacta o " Istorie a Literaturii
Române de Detenţie" . În cadrul absenţei din panorama istoric
literară a unei Istorii a Literaturii Memorialistice Române, autorul
atacă, începând cu tomul ce-l aveţi în mâini, prezentarea unei părţi
componente a ei: "Istoria Literaturii Române de Detenţie" . El pune
faţă în faţă memorialistica de detenţie cu operele de ficţiune cu
aceeaşi temă, creind premizele unei atitudini comparatiste
documentar-literare lărgită. Autorul dezvăluie (istoric, vorbind),
originile reeducărilor, în manifestarea lor, pornind tocmai de la o
scriere memorialistică. În al treilea rând, originalitatea lucrării
constă în aceea că, în calitate de comparatist, autorul, găseşte în
literatura naţională opere literare premergând, pe cale profetică,
aceeaşi tematică ca şi a lucrărilor ce constituie materia
investigaţiei sale. În strădania de a încorpora în Literatura Română
mărturisirile de detenţie, el ajunge la procesul care a determinat
aparentele scăderi literare ale acestora, anume la situaţia fără
ieşire ce a impus autorilor exclusiv naraţiunea orală timp de ani şi
ani de zile, ajunge la el fără să lase lucrările a rămâne umbrite de
această caracteristică , ci scoţându- le arta de sub obrocul
indiferenţei. El este conştient că introducând aceste autobiografii
într-o istorie literară, dobândind calitatea de revelator al lor pe
plan istoric-literar, el devine - într-un fel - şi ucigaşul lor,
nemaiacceptând motivaţia autorilor când le-au pus pe hârtie (să
rămână dovezi ale crimei, în faţa posterităţii), ci acordându-le
statutul de care ele nu pot fugi: acela de a fi definitiv
considerate scrieri literare.
Se mai pune o întrebare, legată de momentul ales pentru redactarea
lucrării de faţă: s-a încheiat oare publicarea de cărţi de
memorialistică a detenţiei, pentru a se trece la o sinteză? Nici
vorbă să fie aşa; dimpotrivă, nădăjduiesc că fiecare fost deţinut va
avea prilejul să-şi nare- ze suferinţele direct sau cu ajutorul
altui condei. Lucrările publicate ulterior se vor bucura de aceeaşi
atenţie a autorului, în volumele viitoare ale Istoriei sale, dintre
care, tematic, unele vor constitui doar o completare a unui tom
apărut anterior.
Urmează ca altcineva, mai târziu, când se va găsi un nou cercetător
care să-şi dedice viaţa şi energia recuperării întregii
memorialistici române într-o lucrare comparatistă, să ajute
scrierile asupra detenţiei să-şi găsească locul câştigat în
teritoriul mai amplu al ei, unul al conştiinţei românilor în faţa
istoriei contemporane cu ei, ceea ce nu îmi propun eu aici să
investighez.
MIHAI RĂDULESCU
|
