|
 Legea
plugarului
Dr. Titus Filipaş
După uciderea împăratului Mauricius (Mavrichie îi
spune Dosoftei într– o poezie epitaf), progresul reorganizării lumii
romane de răsărit va fi oprit până la sosirea lui Heraclius (610 - 641),
frumosul, viteazul, înţeleptul copil al exarhului din Cartagina
africană. Sub presiunea avarilor şi slavilor ce atacau imperiul bizantin
dinspre nord, Heraclius, descumpănit, doreşte să mute capitala din
Constantinopol la Cartagina. Patriarhul Sergios, care ştia mult mai
multe despre civilizaţia din Romania Orientală, îl opreşte pe tînărul
Heraclius. Îi aminteşte despre reforma începută de împăratul Mauricius.
Domnul Heraclius, care insista că "puterea împărătească trebuie să
lumineze prin dragoste, nu să întunece prin teroare", rămâne în memoria
populară a vlahilor sub numele Iraclios. Mesajul său de lumină a fost
păstrat în majoritatea basmelor noastre despre împăraţii cei buni.
Insistăm că arhetipul fiului de împărat îndemnat de spiritul creştin la
fapte de vitejie şi la dovezi de mărinimie, arhetip ce poate fi desluşit
atât de frecvent în basmele românilor, este tocmai acest Iraclios -
Heraclius. Până la Iraclios, enumerarea titlurilor împăratului începea
cu termenul "Augustus". După Iraclios, "Augustus" dispare din uzul
titlului imperial, fiind înlocuit cu titlul de Basileus.
Presiunile duşmanilor externi asupra lumii moştenite de bazileul
Iraclios au fost extraordinare şi aproape fără număr. Astfel, în anul
624 vizigoţii reuşesc să îi alunge pe romanii bazileului Iraclios din
Spania lui 'bădica Traian'. Dintre ţinuturile spaniole, numai insulele
Baleare mai rămâneau în stăpânirea Imperiului. Iar în anul 626, forţele
combinate ale perşilor şi avarilor atacă oraşul Constantinopol. Dar
Iraclios controla marea, imperiul său era încă esenţialmente
mediteranean, adică un imperiu „între pământuri”. Iraclios introduce în
armata sa catafracţii, adică invenţia cavaleriei grele, şi ‚tactica
cavaleriei’ va schimba destinul luptelor viitoare ale Imperiului, chiar
dacă evoluţia spre bine va fi în realitate mult mai lentă. Urmând
sfaturile bune ale patriarhului Sergios, imperatorul Heraclius va
continua reforma lui Mauricius. Care începuse decuparea administrativă a
imperiului în theme, thema fiind unitatea teritorială de bază pe care se
exercita guvernarea, având şi armată thematică, prin definiţie armată
locală recrutată din ţărani liberi. În tratatul Strategikon compus de
Mavrichie este magnific explicată această instituţie. Răzeşia atât de
puternică a Moldovei este şi ea doar o caustică, luminiţă vie a
învăţăturilor scoborâte –cu sensul foarte apropiat lui ‚downloaded’--
din Strategikon. „Fecior de moşnean”, cum subliniază Alexandru Vlahuţă,
Tudor Vladimirescu acţiona intuitiv în arhetipul cultural din
Strategikon.
Într-o thema, gestionarea administraţiei civile şi comanda militară
aparţineau aceleeaşi persoane. Dar Mauricius prevenea creşterea
exagerată a puterii liderului thematic, o putere ce putea genera forţe
centrifugale în imperiu, introducând principiul “rotaţiei cadrelor”: un
conducător de thema trebuia înlocuit periodic, indiferent de
performanţele sale.
Pentru ţăranii liberi ai themelor, imperiul elaborează în secolul VII o
legislaţie specială, chemată ‚Nomos Georgikos’ - « Legea plugarului ».
Aflăm mai multe detalii din articolul "The Farmer's law", publicat de W.
Ashburner, în Journal of Hellenic Studies, 32 (1912), 87-95. Cităm fraze
în sprijinul aserţiunii noastre că de fapt acolo era vorba despre un tip
cu totul nou de agricultură, cu un tip nou de plug. “Există anumite
indicaţii ca în Anatolia bizantină, marile proprietăţi funciare ale
antichităţii târzii sunt înlocuite printr-un sistem de ferme ale
ţăranilor liberi. Aceşti plugari liberi îşi plăteau impozitele către
stat, şi permiteau ca o armată funcţională local să opereze în tot
imperiul [evident, atunci când acesta era acoperit de theme, n.n.]. Deşi
sublinierea acestui fapt pare excesivă, totuşi situaţia agriculturii din
Anatolia se afla într-un remarcabil contrast cu situaţia agriculturii
din Europa apuseană. În vest, statul ca funcţie a societăţii fie
dispăruse, fie se contractase până la proporţii insignifiante, iar
distincţiile dintre puterea publică şi puterea privată erau la un
minimum." Aici este necesar, totuşi, să aducem amendamente, sprijiniţi
pe textele istoricilor francezi. În zonele francilor foederati, începea
să se practice o agricultură cu un nou tip de plug, care va conduce la
prosperitate combinată cu o creştere demografică. Opinia noastră este
aceea că influenţa vine după anul 600, şi provine din tipul de
agricultură practicată pe câmpiile de la Dunărea de Jos. De altminteri
francii erau convinşi că strămoşii lor au urcat în Europa Occidentală
plecând din luncile (zona ripariană) de la Dunărea de Jos.
Din textul legislaţiei bizantine pentru ţăranii individuali extragem
alineatul semnificativ în discuţia noastră. « Fermierul care îşi ară
proprietatea trebuie să fie corect, şi să nu intre peste brazda
vecinului.» Conceptul de ‘brazdă’ este clar subliniat, ceea ce în sine
constituie o indicaţie revelatoare. Într-adevăr, vechiul tip de plug,
–pluguşorul--, era o săpăligă tractată ce zgâria suprafaţa solului, nu
exista brazdă ca atare. Brazda este rezultatul secţionării pe verticală
a stratului superficial de sol cu ‘fierul lung’, a tăierii pe orizontală
cu ‘fierul mare’, şi răsturnarea stratului de sol sub acţiunea cormanei.
‘Fierul mare’ şi cormana sunt unite prin bârsa plugului mare.
Dimitrie Cantemir este primul cărturar ce exprimă ideea că părţi
importante din Nomos Georgikos au fost incorporate în Pravila lui Vasile
Lupu. Nicolae Bălcescu aderă integral la această opinie, adăugând faptul
că şi Pravila lui Matei Basarab are aceeaşi factură. Nomos Georgikos
constituie sursa legislativă cea mai importantă pentru ceea ce
tradiţional se cheamă la noi “obiceiul pămîntului”, cu o semnificaţie
aproape ad litteram. Deşi medievală, Pravila lui Vasile Lupu are şi
semnificaţie modernă, căci incorporează în chip firesc un principiu
agrarian de Economie politică enunţat abia de către francezul Quesnay în
secolul XVIII.
Atunci când vorbesc despre istoria veche a României, unii dintre
istoricii străini atribuie proporţii de Exodus retragerii fiscalilor
imperiali. Administraţia este legată întotdeauna de o populaţie de la
care se pot colecta impozite. Dacă statul nu mai poate colecta impozite,
legătura se rupe şi administraţia pleacă. Mi se pare de domeniul
evidenţei faptul că impozitarea nu este categorial-ontică. Putem
conjectura că numai 10% din acea populaţie dacică, imediat înainte de
momentul retragerii aureliene, mai plătea impozite. Să zicem că ei au
însoţit administraţia fiscală la retragerea peste Dunăre. Însă 90% din
totalul populaţiei a rămas. Nu aveau să plece din locul unde se
sustrăgeau plăţii impozitelor, ca să ajungă într-un loc unde impozitarea
putea fi riguroasă. De altminteri fiscalul imperial Zosimus nici măcar
nu aminteşte retragerea aureliană în Historia Nova. Dacă el este în
minoritate faţă de restul opiniilor, nu înseamnă că Zosimus greşeşte.
Atunci când vin pe lume imperiile, populaţia este legată şi de o
infrastructură. Tabula Peutingeriana înfăţişează acea infrastructură.
Tabula Peutingeriana este copia unui fragment dintr-un mare ‘itinerar
roman’, o hartă a drumurilor imperiale romane din secolul IV AD. Tabula
Peutingeriana arată prezenţa unei infrastructuri romane la nord de
Dunăre mult timp după „retragerea aureliană”. Aceiaşi istorici nu spun
nimic despre explozia demografică a proto-românilor ce arau pământul cu
noul tip de plug, îi zicem thematic pentru că îl întâlnim în legea
plugarului din themele bizantine.
Alt lucru ce se uită despre istoria noastră veche este faptul că în
secolul al II-lea după Christos, Imperiul Roman, ce număra atunci peste
cincizeci de milioane de locuitori, folosea deja sisteme de producţie
industriale, adică IMM-uri cu producţie de serie. Astfel, doar ca să dăm
un exemplu, menţionăm că în acel timp şi într-acel imperiu, se fabricau
anual 100 de milioane de obiecte de sticlă. Deci istoria Daciei Felix
după retragerea fiscală şi a facilităţilor administrative trebuie
privită şi din perspectiva "sistemelor de producţie", o perspectivă
dezvoltată şi fundamentată teoretic mai ales în Economia Politică şi în
Ecologia Industrială de azi, dar teorie ale cărei începuturi discursive
pot fi trasate în antichitatea elină, în filosofia lui Aristotel. În
analiza sistemelor de producţie din orice domeniu şi din oricare timp,
un concept esenţial este acela de "unitate funcţională", un reper al
sistemelor de produse care evoluează de asemenea istoric, dar care
incorporează conceptul de "funcţie a produsului".
Iar funcţia sistemului de producţie este legată, aici şi pretudindeni,
de "calitatea ontică". „Brazda lui Novac” este augmentarea hiperbolică a
brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea încorpora şi "calitate ontică".
„Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană, permitea
drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în
dâra lăsată de ‚pluguşor’: ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la
orice ploaie.
Şi în această nouă tehnologie aplicată pământului, se păstrează ceva
esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de
„pavimentum”. Era ultimul strat dintr-o serie de patru (celelalte,
numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus), destinate să
asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă
tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi simplu din sol mineral bine
bătătorit, avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care
drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea
este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme ‘de
producţie’ - în sensul că funcţia este provocată, rezultă prin acţiunea
unor artefacte controlate de Homo Faber. Iar calitatea ontică de interes
pentru noi când privim cele două sisteme este legată strict de mediul
înconjurător, aşa cum se şi cuvine de altminteri în Ecologia
Industrială. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.
Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ, se impunea şi prin
geometria liniară a brazdei. Datorită fragilităţii plugului construit
din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de
mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul roman sub
pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă, cu
vechiul drum roman.
Imediat după chestiunea ‘brazdei’, ce pare prioritară şi vine în
sprijinul tezei noastre, în legislaţia agrară bizantină din secolul VII
urmează înscrise reglementări pentru “chestiunea boilor”. Chiar şi în
enigmatica legendă a nodului gordian este vorba în esenţă despre o
legătură între un mijloc de tractare pus în mişcare de boi, şi un mijloc
tehnic care opune o foarte puternică rezistenţă. Poate că Alexandru
Macedon nu a rezolvat enigma nodului gordian. Poate că plugul tractat de
boi a fost inventat de multă vreme, în Frigia. Operaţiile de tractare a
noului tip de plug, de tăiere adâncă a pământului şi de răsturnare a
brazdei necesitau aplicarea unei forţe considerabile, şi aceasta nu
putea fi exercitată decât de boi. Astfel, pentru plugar, boul devine
atunci animalul domestic cel mai important pentru subzistenţa lui. Aflu
pentru prima oară citind un text al domnului Napoleon Săvescu, totdeauna
cu informaţie bogată, că jugul pentru boi a fost inventat de populaţia
carpato-danubiană. Pe celălalt ţărm al Pontului Euxin faţă de Anatolia,
după 600 AD trebuie luată în calcul creşterea demografică necontenită
adusă de plugul cu bârsă şi cormană, care trasa „brazda lui Novac”.
În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă. Întâlnim
legenda Novacilor pe o arie largă, din Oltenia până în Transnistria, şi
ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat istmul
baltico-pontic, privind predominarea românilor „novaci” acolo. Urme
sigure ce mai avem ne dovedesc prezenţa românilor "bolohoveni" pe aria
unde cad ploile ce întreţin rîul Sluci şi Bugul superior (de altminteri
Winston Churchill scrie că Bugul este frontiera naturală a României Mari
înspre răsărit), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din
stepa ţinuturilor care vor fi viitoarele Rusii, vaduri care jalonau cu
‚novaci’ noile ‚drumuri romane’ spre răsărit. Astfel, găsim încă la
Nipru, în raionul Dnepropetrovsk, regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,
localitatea Voloşkoe, numele însemnând, pentru martorii slavi : «al (a)
valahilor ». Numele de familie Voloşin, frecvent întâlnit în Rusia şi
Ucraina, înseamnă Vlaşin, Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele
trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi
absurd să spunem că toţi Voloşinii se trag din satul Voloşkoe, şi cu
atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei
Postelnicu. Ei sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre
răsărit, care au efectuat primele desţeleniri în marea câmpie chemată
mult, mult mai târziu « stepa rusească ».
Tamás Lajos dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice
şi ecologice ale unui Fernand Braudel, --recunosc, respectul este o
chestiune de alegere--, dar uită ceva important : « pămîntul » românesc.
Brazda plugului nou marcând 'pămîntul' este, dar numai pentru noi
românii, de asemenea şi o 'signatură'. Bineînţeles, "Signatura" nu este
brazda agricolă, ci interpretarea iterabilă, primăvară după primăvară, a
brazdei, a pămîntului. Plugul cel nou este şi metaforă pentru
civilizaţia modernă. Căci o 'problemă intratabilă" este de fapt o
"problemă intractabilă", adică o problemă pentru care nu există soluţia
"Tractatus".
Păstrarea numelui ‚pământ’ chiar şi pe spaţii ce nu fuseseră în trecut
ale imperiului roman ci ale barbariei antice, --ca să o deosebim de
barbaria migratoare care a încălcat dreptul popoarelor--, arată şi
păstrarea spiritului roman. Este deci plauzibil că propagarea plugului
thematic, care începe în secolul VII, era însoţită de răspândirea
creştinismului într-o variantă iconoclastică timpurie. Pentru « pământul
» românesc, aşa cum este numită de proto-români brazda lungă a plugului
thematic, varianta iconoclastă a creştinismului va permite şi înflorirea
acelei variante de neolatină pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea
iconoclastă "Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!" încapsulează
poate şi percepţia populară despre succesul gramaticii generative care
permite formularea şi enunţarea judecăţilor de valoare.
Titus Filipas
|
Comentarii de la cititori |
|
