LERU-I LER A FOST ODATĂ
Prof.
Romulus
BERCENI
 După
„Lăsatul secului” (Lăsarea de post) se estima începutul iernii
adevărate. Timp de şase săptămâni, cât ţinea postul, pentru toţi
locuitorii satului era o perioadă de purificare sufletească şi de
întărire a credinţei în forţa divină. Alături de frecventarea cu mai
mare regularitate a bisericii, de intensificarea rugăciunilor şi de
căutarea de a face numai fapte bune, intervalul amintit cuprindea nişte
tradiţii specifice, printre care:
-
-
începeau şezătorile tradiţionale de tors cânepa şi lâna, la care însă se
realizau şi alte lucrări, („Cât îi lumea pe sub soare / nu-i seară
ca-n şezătoare”).
-
-
începeau repetiţiile la colinde, la monologul care se recita la „mersul
cu Steaua”, confecţionarea „Stelei” şi a „cârceielor” acesteia,
„repetiţii la Irozi” (adevărată piesă de teatru), precum şi repetiţii la
jucatul „Ţurcii”, şi pregătirea celor necesare acesteia.
- -
limitarea
relaţiilor de dragoste între tineri la „poveşti şi preumblări”, numai să
„nu zică oamenii că s-au sfădit”, dar în rest…nimic, că e păcat:
„vorba celuia: şapte săptămâni în post/ de când la mândra n-am fost!“,sau
:”Aşa zice popa nost/ să nu mergi la fete-n post/ Preotesa zice aşa/
mergeţi, feciori, cât îţi vrea/ haida-ţi şi la fata mea”)
-
-
încetarea jocului în sat („Cine joacă-n postul mare/ joace-i dracul pe
spinare/ cine joacă-n postul mic/ joace-i dracul pe buric”)
-
Bărbaţii începeau „căratul gunoiului cu sania”, la câmp. „Iarna
nu-i noroi, iar sania merge mai uşor decât carul”
-
-
Nu se consuma carne, nu se consumau băuturi alcoolice şi „care puteau,
nu duhăneau (fumau)”.
-
-
Muierile şi fetele o ajutau pe preoteasa la curăţenie, iar bărbaţii, mai
ales coratorii, îl ajutau pe preot la tăiatul porcului şi a
lemnelor. Îl ajutau şi cu produse că „popa are cei mai mulţi
colindători”
În
săptămâna dinaintea Crăciunului preocupările erau specifice şi mai
intense: bărbaţii pregăteau tăiatul porcului, acţiune la care, desigur
era antrenată întreaga familie şi pregătirea lemnelor de foc pentru
zilele de sărbătoare. „să nu te audă oamenii tăind lemne la Crăciun!”.
„Găzdoile”
(aici ,gospodinele), pregăteau hainele „de lucru şi de biserică”. „în
sat, la joc şi la biserică, oamenii merg înşcimbaţi (gătiţi), iar
pe acasă umbli cum poţi că, cel bun se cruţă cu cel rău. E drept
că la sărbători nici pe acasă nu poţi totuşi să umbli ca un ’râzer’, că
te râd oamenii”. Pregăteau cele necesare „pentru cocături”: „pâine
„albă ca laptele şi puhabă, coaptă pe frunză de cureci”, colăcei
mici şi mari, pentru colindători, colaci (cozonaci) şi testă
(prăjitură). Pregăteau miez de nucă şi mac pentru colaci şi făceau la
râşniţă păsatul pentru găluşte (sarmale). Spălau haine şi făceau
curăţenie. Toţi ai casei „umblau ca în ciur”.
În seara
de Crăciun în ogradă totul era pus la punct: animalele din poiată
erau hrănite mai bine ca în restul zilelor „să simtă şi ele că îi
Crăciun”, adică li se dădea otavă nu „mestecături”, sub ele
era rânit şi aşternut, oblonul închis să nu le fie frig. La fel
erau tratate oile şi porcii. Cîinele era hrănit, „dar nu era slobozit
noaptea ci rămânea în lanţ, să nu zâcă oamenii că ai dezlegat
cânele de zgârcit ce eşti, să nu-ţi vină colindători”. Dacă era
zăpadă, aceasta se curăţa şi se făceau cărările.
În casă
era „ca în seara lui Crăciun”: „Tăte străluceau de curăţenie. Blidele
şi blidişelele de lut şi de ’porţolan’ de pe pereţi, cănţile şi
căntuţile de la grindă, ’cingeauăle’ mari şi mici de la icoane, masa
’rocilată’ şi ‘patul sus’ scoteau la vedere bogăţia zestrei,
’hărnişagul’ muierilor, prin frumuseţea cusăturilor, a ’cănăceilor’ şi a
’cipcăi’ de la marginile ’lepedeauălor’, feţelor de masă şi a fundurilor
de perină”. Pe „faţa căsii” era împrăştiată arină proaspătă,
plita, „ficeului şi ţăgile” erau negrite cu funingine înmuiată în
apă. „Glaja la loampă” era lună.
În „ficeu”,
focul duduia, iar lemnele de „acaţ”, pregătite anume pentru
această seară, scăpărau scântei zgomotoase şi emanau un miros plăcut de
floare de salcâm. Lemnele de salcâm, pe lângă faptul că ard bine, dau şi
căldură multă. „Prâsnelul” (rotiţa) de la mijlocul roţilor de pe
plită era dat la o parte, permiţând flăcărilor din sobă să proiecteze pe
tavan un joc continuu şi diversificat de umbre şi lumini, joc atât de
odihnitor privirilor. Oare de aici să se fi inspirat orga de lumini din
discotecile de astăzi? Poate!
Pe plita
sobei, „trasă mai deoparte să nu se lege”, era oala din lut, „legată
cu drod până a nu se crăpa”, în care clocoteau găluştele
(sarmalele) cu păsat, între care era pus picior de porc, afumat. Între
varza cu care erau înfăşurate găluştele şi cureciul tăiat mărunt
şi pus în oală sub găluşte, pe nişte surcele luate din mătură, să nu “se
prindă” şi între carnea afumată şi păsat, se realiza un schimb reciproc
de gusturi şi mirosuri, încât varza şi păsatul miroseau a carne, iar
carnea avea miros şi gust de varză şi păsat…, totul generând un apetit
care nu se uită şi care se va stârni ulterior numai la simpla expresie „ca
la mama acasă”. În clocotul găluştelor, vaporii - adevărate miresme
– „făceau să joace ’figeul’ (capacul) pe gura oalei”
producănd sunete slabe, fără nici o cadenţă, acompaniate din când în
când de câte un sfârâit produs de picătura de apă condensată pe marginea
capacului şi care, căzând pe plita încinsă, prin evaporare, emana şi ea
un miros specific, generator de salivaţie atunci şi peste ani, la gândul
şi imaginile acelei seri cu adevărat magice. De partea opusă oalei
„miraculoase”, vojgăleau în unsoare, în tigaia cea mare, carnea
şi cârnaţul puse la fript, emanându-se şi de aici un miros pe
care timpul nu-l poate şterge. Dacă mai imaginăm mirosul de pâine şi
colaci proaspeţi şi calzi scoşi de curând din cuptor, peste care
gospodina întinsese o merindare, pentru a se răci încet „să nu
fie clicoşi”, mai imaginăm „canta cu vin” adus proaspăt la
masă care, la căldură „asudă că poţi scrie pe ea cu gegetul” şi
lăngă aceasta „canta cu moare de cureci”, moare roşie, rece „sărătucă
şi acruţă”, nuanţa de miros de busuioc rezultat din rămurica luată
de la grindă de mama şi frecată între palme, putem imagina că masa „în
familie” putea începe. Tradiţional, la Chiochiş cu prilejul sărbătorilor
mari dar mai ales de Crăciun, se adunau toţi din familie la masă, „chiar
dacă unii erau printre străini, făceau pe dracu în patru
şi veneau acasă”.
Căsenii
se aşezau la masă, iar mama, îmbrobodită înapoi, sufulcată, cu
şurţ alb dinainte „punea în blide”. La fiecare i se punea ce
îi plăcea mai mult şi în cantitate suficientă, doar, vorba ăluia „Odată
îi sara de Crăciun!”. Cel mai bătrân din familie (bunicul, dacă
era), se ridica şi după el toţi şi zicea nişte ocinaşe, de obicei
„Tatăl nostru”. El zicea cu glas tare, iar ceialalţi în gând (copiilor,
salivând, li se părea cam lungă rugăciunea …), făceau cruce şi abia apoi
se puteau atinge de bucate.
Se serveau
la început baraboi răntăliţi (cartofi prajiţi), lângă care,
bucăţi de carne friptă şi de cârnaţ şi la fiecare câte un şcafanet
de pită albă, bună „cum îi colacu, că îţi venea să o mânci goală”.
Pîinea, coaptă pe frunză de varză, era începută de faţă cu toţi, după ce
mama, cu cuţitul trasa pe ea sfănta cruce. Pe masă era blidul cu
acrituri: castraveţi, porodici (gogonele) murate şi verze, plus
canta cu moare. Cine dorea, îşi punea din cantă moare
(zeamă de varză) într-o ulcică. „Cei mari” îşi puneau vin şi, cu un „mulţămim
la Dumnezeu că am ajuns Sfântu’ Crăciun în pace şi sănătoşi”,
sorbeau din „Sângele Domnului” o duşcă, lăudând vinul, pentru a-i
mulţumi pe cei care au plantat via şi pe cei care au lucrat-o. Mâncând,
mama îi atenţiona cu „mai lăsaţi loc şi la găluşte”.
Urmau
găluştele lângă care se servea o bucată de carne din piciorul afumat de
porc, dintre ele. Mama dădea fiecăruia cum ştia că preferă „Ia tu
asta că îi mai macră să nu te îngreţoşezi, tu, ia mai grasă să poţi be
vin, tie îţi place şoricul, ţie zgărciul ăsta...!” Găluştele erau
mari şi în mijloc aveau o bucăţică de slănină, care îngrăşa păsatul şi
îi da un gust aparte „Ce găluşte sunt pe aici /din una poţi face
cinci!”.
La
sfârşit, după dorinţă, se servea cozonac cu nucă sau cu mac şi testă. În
timpul mesei membrii familiei se dovedeau toleranţi, buni şi veseli.
Dacă de alte dăţi „se mai împroşcau şi se ciondăneau între ei”,
în seara de Crăciun nu se întâmpla aşa ceva: „Ia, soacră, că asta-i
mai moale! Socrule, să-ţi mai pun un pahar de vin!? Mănâncă, puiul
mamii, să creşti mare să avem şi noi pe cineva! Mai lasă şi pe mâine să
nu te doară pânticele!” Sau, mama, mângâind copilul pe cap: „Puiul
mamii ţi-a crescut cam mare părul, n-o avut atâta vreme tatăto, să te
tundă un pic? Lasă tu, că-i fain şi aşe!” etc. Bărbaţii lăudau
bucatele să se bucure femeile, că vorba aia, „O voarbă bună nu
strâcă. Să năcăjesc şi ele bugăt. Dă-le în biata lor! Ce ne-am face fără
ele?”
Masa se
desfăşura în linişte pentru că se ştia că nu vor fi deranjaţi de nimeni.
În sat era o eşalonare riguroasă a colindătorilor. După ora prânzului,
veneau la colindat copiii mai mici, cum ar fi preşcolarii. Ei colindau
în casă şi numai la vecini, însoţiţi de mama sau de tata. „Numa’
straiţa era de ei”. Urmau cei mai mărişori, cum ar fi cei din
clasele I-IV. Ei aveai traistă şi primeau colăcei tot mici. Colinda lor
era scurtă („Puică negră bagă-n sac/ Scoală gazdă dă-mi colac…”)
etc. Spre seară urmau copiii mai mari. Aveau şi ei traistă şi primeau
colăcei mai mari. Toţi copiii se bucurau de colăcei pentru că, până la
Crăciun şi după, acasă mâncau pâine de mălai, după cum spuneau şi
colinzile acest lucru: „Colindiţă cu flişcoi/ adă Crăciunul la noi/
Căci copiii s-au urât/ numai cu mălai prăjit!”. Colăceii adunaţi cu
prilejul colindatului, după două-trei zile se întăreau, dar se consumau
„mestecaţi în zamă de călbaş”. Din momentul în care se aprindeau
lămpile, colindătorii se retrăgeau la casele lor, căci „oamenii trăbă
să cineze şi copiii nu au ce căuta sara pe drum, că îi ruşine!”.
Prof. Romulus BERCENI
|
