Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Literatura marmurei în Dacia anilor 106 – 260

Imediat după moartea regelui-erou, Decebal, şi după căderea Sarmizegetusei, din vara anului 106, împăratul Traian îşi pune în practică diabolicul program de distrugere – atât în planul fizic-material cât şi în cel spiritual –, de „radiere“ / şteregere de pe faţa pământului a eroicului Popor Pelasgo (> Valaho)-Dac, a faimosului său stat antic, Dacia, şi a religiei sale monoteiste, unice, Zalmoxianismul, veritabilă „ştiinţă“ de a produce nemuritori-eroi, pentru că el, marele împărat al lumii, Traian, pentru că el, Imperiul Roman, cel mai întins – „în spaţiu şi timp“ – din istoria umanităţii, pentru că ea, Roma, cea mai strălucită capitală a lumii antice, cunoscuseră înfrângerile şi umilirile de la Dunăre şi din nordul sacrului fluviu dacic, aproape un deceniu de la întronarea tiranic-traianic-imperială, din anul 98 d. H.:

Fig. 1. Vedere parţială a ruinelor din Sarmizegetusa „Mare“, capitala administrativ-militară a Daciei, rebotezată în vremea dominaţiei  imperial-romane „Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa“.

1) împăratul Traian, Imperiul Roman, vestita Romă, patru ani – între anii 98 şi 101 – au dat un incontestabil / indiscutabil tribut lui Decebal (cel mai mare rege-strateg al Daciei şi al antichităţii), Regatului Daciei (a cărei parte sud-dunăreană, paradoxal, fusese deja integrată între cele mai importante provincii imperial-romane), Sarmizegetusei (capitala Zalmoxianismului şi a celui mai de temut popor de războinici din lumea antică);

2) cinci ani, din anul 101 d. H. şi până în anul 106, împăratul Traian, uriaşa Romă, faimosul Imperiu Roman şi armatele lor s-au războinicit cu armatele Daciei Nord-Dunărene aflate sub comanda regelui-erou, Decebal, Romanii fiind respinşi de neasemuiţii / nemuritorii Daci – până în vara „înaltelor trădări de tip mancurt“ ale anului 106.

Fig. 2. Sarmizegetusa „Mare“ / „Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa“: ruinele de la „Amfiteatru“.

Motivele, cauzele imensei furii anti-Dacia a împăratului Traian („mânie imperială“ întinsă pe două decenii, mai exact spus, din anul urcării în scaunul imperial al Romei, 98, şi până în anul 117 d. H., anul morţii lui Traian), fapt fără precedent în istoria Imperiului Roman (despre care propaganda acelor vremuri spunea că-i „tolerant-religios“, că are respect pentru „neamurile“ / popoarele cucerite, pentru civilizaţiile / culturile acestora etc.), sunt aduse într-o antică instanţă a istoriei, de către unul dintre urmaşii săi, împăratul Flaviu Claudiu Iulian (331 – 363), în vestita-i lucrare, Împăraţii (unde-şi judecă sine ira et studio înaintaşii, inclusiv pe împăratul Traian, angajându-i într-un „dialog diacronic“, un „dialog al conştiinţelor istoriei“; lui Traian îi atribuie – „în apărare“ – următoarele aserţiuni): «[...] Mâniat de zeflemisire (căci nu era străin de retorică, dar faptul că-i plăcea să cam bea îi slăbea uneori puterea de a înţelege), zise: „Eu, Jupiter şi zeii, după ce am luat conducerea Imperiului [Roman] amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei Dacilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Dunăre şi am nimicit poporul Dacilor ce au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor [rege-mare-pontif-medic] Zalmoxis. Crezând că nu mor, ci că doar îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie. Am făcut această războinicire în cinci ani...“» (s. n.; Fontes, II, 31; precizăm că şi în cartea Împăraţii, autorul trilogiei Contra creştinilor, cunoscător al realităţilor dacice – „de la faţa locului“ – din întreaga-i Patrie strămoşească, nu face confuzia religioasă între Pelasgo(>Valaho)-Dacii adepţi ai Zalmoxianismului de la Reforma din orizontului anului 1600 î. H. încoace şi Pelasgo-Thracii rămaşi la vechiul politeism al Cogaionului de dinaintea Reformei, pe de o parte; împăratul Flaviu Claudiu Iulian face o admirabilă distincţie, pe de altă parte, numind Geţi – după „ţările de râuri / munţi“ subordonate religios şi militar Sarmizegetusei / Cogaionului – pe toţi locuitorii de la Dunărea de Jos, din partea Daciei lui Decebal devenită după anul 106 „Dacia Traiană“ –, fireşte, în sinonimia: Dacii = Geţii din Dynogaetia / Dobrogea, din Alutuania / Oltenia, din Arutela / Ardeal, Banat etc.).    

Fig. 3. Capitala religioasă a Daciei, Sarmizegetusa „Mică“, descoperită la Grădiştea de Munte, cu „macheta“ dispunerii templelor / sanctuarelor-calendar pe cele zece terase ale muntelui sfânt, Cogaion / Kogaion (< Cucuion, „marele cucui“).

Cu începere din vara anului 106 d. H., la ordinul împăratului Traian, legiunile / cohortele romane au distrus din Dacia lui Decebal, mai întâi, capitala Zalmoxianismului, Sarmizegetusa „Mică“ (supra, fig. 3), toate templele / calendarele-sanctuare ale acesteia de pe cele zece terase special-amenajate ale Cogaionului, prin incendiere şi, apoi, cu târnăcoapele, până la nivelul de călcare.

Fig. 4. Mâna sclavului-incendiator îndreptă făclia spre clădirea rotundă, cu etaj, destinată medicilor Zalmoxianismului din Sarmizegetusa „Mică“ / „Mare“, aşa cum a fost surprinsă de memoria pietrei din Columna Decebalo-Traiană de la Roma, în orizontul anului 113 d. H. 

După ce sclavii şi-au făcut „barbar-ordonata datorie distrugătoare“ de civilizaţie / cultură (sclavi luaţi din Dacia, fireşte, şi folosiţi pentru incendieri – supra, fig. 4 –, demolări, jaf etc., din teama „de a nu se răzbuna pe Romani zeii / spiritele, larii / penaţii caselor / templelor“, dar nescăpaţi vreo clipă de sub supravegherea cohortelor interesate, ahtiate de tezaurele ascunse ale nobililor daci), Romanii au apelat şi la „arma biologică“ a burdufurilor cu scorpioni (aduşi din deşerturile afro-asiatice), împrăştiindu-i, în primul rând, printre ruinele capitalei religioase, Sarmizegetusa „Mică“, apoi, jur-împrejurul acesteia, pe o rază acoperind peste 200 de kilometri pătraţi (după cum ne încredinţează specialiştii „pe domeniu“), spre a nu se mai apropia de Cogaion vreun Dac, adept fidel al Zalmoxianismului. Scorpionii de astăzi, de la Sarmizegetusa Mică, „degeneraţi“, aproape „inofensivi“, rareori mai produc victime (dar nu „mortale“).

Fig. 5. Columna Decebalo-Traiană din Roma (113 d. H.).

Distrugerea capitalei Zalmoxianismului, Sarmizegetusa „Mică“, efectele / presiunile tragic-psihologice exercitate de aceasta asupra Poporului Pelasgo-Dac (> Valaho-Dac), ori de repetatele barbar-devastatoare acţiuni ordonate legiunilor / cohortelor imperiale, după cum certifică veritabila cronică în piatră a Columnei Decebalo-Traiane din Roma (fig. 5), fireşte, respectând proporţiile, pot fi asemănate cu cele provocate în timpurile noastre moderne de tsunami-ul ce s-a abătut în martie 2011 asupra Poporului Nipon / Japoniei, cu observaţia deosebitoare că „rana cancerigenă“ produsă de Imperiul Roman în Sarmizegetusa-Cogaion / Dacia, mereu adâncită la Dunăre / Carpaţi de imperiile urmaşe celui antic-roman, fie ele evmezice, ori contemporane, a devenit în zilele noastre un condamnabil soi istoric de „cancer generalizat“. În ultimă instanţă, spre a se pune capăt oricărui tip de „confuzie dirijată“ (de cei ce şi-au aflat ogor de întemeiere statală în spaţiul Daciei noastre strămoşeşti), spre a se stopa orice tip de campanie barbară anti-Dacia / anti-România, imperioasă se arată revenirea numelui ţării noastre, atâta cât mai este, la cel antic, de Dacia.

Aşadar, Zalmoxianismul a fost interzis în părţile Daciei cucerite de Imperiul Roman (pentru că producea nemuritorii „eroi antiRoma“, ori „anti-barbari“), dar a continuat să se exercite ca religie „monoteist-supremă“ la Pelasgo (> Valaho)-Dacii liberi, mai ales la cei din „Uniunea Maramarisiano-Moldavă a Carpodacilor“. Prigonirea preoţilor / epopţilor Zalmoxianismului ar fi trebuit „să înceteze“ după anul morţii lui Traian, 117 d. H., dar aceasta nu s-a întâmplat niciodată „definitiv“, nici măcar după răscoala autohtonilor din „Dacia Traiană“, ce a determinat pe împăratul Hadrianus să facă o „vizită de lucru“ în capitala Daciei, Sarmizegetusa „Mare“ / „Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa“ (fig. 1 / 2), aducând părelnicia unor „mai blânde legi“ şi „reforme“.

Fig. 6. Columna Decebalo-Traiană din Roma (113 d. H.) surprinde doi zimbri din Dacia (ai căror „urmaşi“ mai pot fi văzuţi în provincia Haţeg, din România contemporană) şi încă două clădiri „rotunde ca Soarele“, din Sarmizegetusa „Mică“ / „Mare“, clădiri în care epopţii Zalmoxianismului (alături de regele-zeu-medic) făceau şi reuşeau dificile trepanaţii, complexe intervenţii chirurgicale etc.

De altfel, în „creierul munţilor“, în „peşterile Zalmoxianismului“ (considerate sacre „guri de rai“) ale Carpaţilor din aria „Daciei Traiane“, o „veghere permanentă“ a legionarilor romani şi „o prigonire“ în adevăratul sens al cuvântului erau imposibil de efectuat, dar nu şi imposibil de raportat pe placul imperialilor de la Roma.

În ciuda exercitării diabolice a primului regim de tip inchizitorial-romanic în Dacia lui Decebal (cât a trăit împăratul Traian), cu începere din vara anului 106 d. H., chiar dacă au fost frustrate de cadrul oficial, de pecetea de suflet / spirit a Zalmoxianismului (după cum s-a mai spus, pentru că era o ştiinţă a Dacilor de a se face nemuritori eroi-războinici, luptând până la ultima picătură de sânge pentru apărarea sacrelor pământuri ale Patriei lor spre a nu fi înrobite de romani), ori de exercitarea şcolilor oralităţii culte a Zalmoxianismului, totuşi, câteva „irepresibile corole“ – mai bogate, ori mai sărace – ale artelor / ştiinţelor, ale tehnicii, ale meseriilor / învăţământului etc. au continuat să existe, ori să cunoască peste o vreme resurecţia şi noi etape evolutive, între anii 106 şi 260, cu inerentele „vectorizări“ între „pecetea“ monoteistă a Zalmoxianismului şi între „pecetea“ politeistă a religiei „de stat“ din Imperiul Roman.

Zalmoxianismul a continuat să supravieţuiască în forme irepresibile, deopotrivă, în Dacia Dunăreano-Ponto-Egean-Adriatică, sau Dacia Sud-Dunăreană, cât şi în Dacia Nord-Dunăreană – partea cucerită şi transformată în provincie a Imperiului Roman de către Traian, incontestabil / indiscutabil, prin Cultul Cavalerului Zalmoxian / Dunărean (sau Thrac, ori Cabir etc.). În Dacia Nord-Dunăreană Liberă, Zalmoxianismul şi-a arătat puterea în nenumărate războaie religioase cu Creştinismul multor împăraţi de Roma, Constantinopol etc.

Dacă împăraţi ca Traian (97 – 117), ori Hadrian (117 – 138) nu aveau nevoie de Dumnezeul Sarmizegetusei / Cogaionului, cererea de înnăscuţi războinici „cu ştiinţa de a se face nemuritori“ din Dacia, pentru sporirea puterii armate a Imperiului Roman, era cu mult mai mare decât înainte de anul 138 d. H., permiţând Cavalerilor Zalmoxieni / Dunăreni să îşi arate virtuţile reale şi nu prea departe de cele din „aura“ legendelor ce îi menţionau ca protagonişti. Şi nu puţini au fost Cavalerii Zalmoxianismului / Cogaionului  ce şi-au pus purpura şi coroana imperială la Roma, sau la Constantinopol. Ajungând împăraţi pelasgo-daci / valaho-daci (dacoromâni) de Roma, în primul rând, ei au declarat că se închină unicului Dumnezeu (reprezentat de discul senin al cerului) şi „fiului“ acestuia, Soarele-Tânăr / Războinic, Dacul punându-se astfel şi sub protecţia Sorei-Soarelui / Spuma-Laptelui (Luna), începând cu Maximian Thrax (ce acorda atenţie deosebită cultului imperial, Victoria Augusti / Sol Invictus – care nu era altceva decât Zalmoxianism, sau Soarele-Moş / Soare-Tânăr şi Războinic, în „manta imperial-romană“) şi continuând cu „divinul Aurelian“, cu Marcus Aurelius Probus ş. a.

Documentele arheologice – mai ales inscripţiile din această perioadă – evidenţiază „dominanta romanică politeistă“, aparentă dominantă a religiilor în Dacia (căci a Dacilor majoritate / masă de credincioşi era zalmoxiană), de la „caracterele religiozităţii romane“, la „cultul casnic: Penaţii, Larii, Manii“, sau la „triada capitolină“ – Jupiter, Marte, Quirinus. În Dacia, erau reprezentaţi „toţi zeii pantheonului roman; poetul roman epic Ennius i-a consemnat concis şi cu apreciabilă virtuozitate în doi hexametri uşor de reţinut: «Juno, Vesta, Minerva, Ceres, Diana, Venus, Mars / Mercurius, Jovis, Neptunus, Vulcanus, Apolo»...“.

Alături de zeităţile romane, şi-au făcut apariţia în Dacia şi divinităţi din diferite alte arii religioase ale Imperiului Roman: din Asia Mică – Attis şi Cybele, „muma frigiană a pământului“ (străvechi zeităţi din Panteonul Pelasg / Pelasgiei de dinaintea Reformei Zalmoxianismului, din orizontul anului 1600 î. H., arhicunoscut fiind faptul că Pelasgo-Thracii Frigiei, Capadochiei, Bithiniei etc., ca şi ai Peninsulei Balcanice, rămăseseră credincioşi vechilor zei / idoli din Cogaion); din Persia – Mithras; din Siria – Atargatis şi Astarte; din Egipt – Serapis, Isis ş. a.; dinspre Hellada / Grecia şi de la „sora Thracia“ (politeistă) au revenit în Dacia puternicul cult al zeiţei Bendis, cultul lui Asclepios, cultul lui Dyonis ş. a.

În „ţinută“ aproape dacică, Jupiter ne este înfăţişat „cu platoşă, sabie şi topor cu două tăişuri, în picioare, pe un taur“ – într-un fragment de placă de bronz din castrul roman de la Tatomireşti-Răcari (secolele al II-lea – al IV-lea), ale cărui ruine se află la 27 de kilometri de la Pelendava / Craiova, în stânga drumului european ce duce către Drobeta Turnu Severin.

O serie de reliefuri funerare relevă o bogată viaţă religioasă – pe măsura bogăţiei vieţii economice – în întreaga Dacie, grânarul Imperiului Roman şi al întregii Europe, centrul aurului, argintului, aramei, fierului, sării, cărnii etc.

Relieful funerar de gresie descoperit la Căşeiu (Ardeal / Transilvania), datat în secolul al III-lea d. H., ne prezintă un răposat veteran „într-o piele de oaie“, «întins în poziţia caracteristică romanilor în timpul banchetului», ce «îi oferă o cunună soţiei sale, aşezată în tr-un jilţ; în faţa lor se găseşte o masă cu trei picioare, având tăblia întoarsă spre privitori, pentru a arăta serviciul de argint; deasupra lor, trei servitori ţin cupoane de stofă plisată, semn că veteranul nostru se ocupase probabil cu negoţul de postavuri; în registrul superior al reliefului, o pereche de păuni ciuguleşte boabe de struguri, flancată de spirite protectoare (genii), strămoşii îngerilor păzitori creştini; alături de spiritul din stânga se zăreşte capul de taur» (MKP, 160).

Cimitirul de la Apulum (Alba Iulia), descoperit pe colina cetăţii, „sub catedrala ortodoxă“, cu 30 de morminte datate (după monedele conţinute) între anii 110 şi 175 d. H., atestă practicarea deopotrivă a incinerării – la dacii Zalmoxianismului – şi a înhumării – la cei ce ţineau de religiozitatea Romei; «în centrul cimitirului, înhumările sunt făcute în sarcofage de cărămidă, pentru oamenii bogaţi, iar spre margini, în sicrie de lemn, pentru săraci»; cele «douăsprezece morminte de incineraţie» sunt «fără urne de cenuşă» (MKP, 97).

La Romula, important oraş (municipium / colonie) din Dacia, al cărui pentagon de 80 ha era împărţit de un zid, în «cartierul dacoromanilor zalmoxieni» şi în «cartierul cosmopolit», necropola de dincolo de poarta nordică (a zalmoxienilor) şi-a lăsat dezvăluite până în prezent 150 de morminte de incineraţie; necropola de la sud era destinată celor din «cartierul cosmopoliţilor / bogaţilor», având morminte de înhumaţie. Mormântul lui Eliu Iulian Iulianu (Aelius Julius Julianus), «primarul» coloniei («decurion, questor şi edil», pe la anii 193 – 211, sub Septimius Severus), descoperit în cimitirul de la sud, surprinde prin opulenţă / lux (în prezent este expus la Muzeul din Caracal). În 1836, pe când săpa un şanţ, un ţăran a dat de «încăperea boltită», care conţinea sarcofagul lui Iulian; «capacul era fixat cu patru piroane de fier sigilate cu plumb; la deschidere, s-a văzut că în sarcofag se afla un trup îmbălsămat, de bărbat, aşezat pe un pat din frunze de laur; bărbatul avea dinţi buni şi păr castaniu, ondulat; pe cap i se pusese o cunună de aur, cu frunze de laur şi de stejar; la gât purta un medalion de bronz, iar încălţările sale de piele erau împodobite cu ţinte de sticlă»; «prosperitatea care permitea luxul unui sarcofag provenea din agricultură şi mai ales din viticultură, aşa cum lasă să se înţeleagă epitaful» (MKP, 93).

Istoricul A. D. Xenopol, cercetând textele inscripţiilor din Dacia, a remarcat şi «urme de poezie», forma nemaifiind „curat epigrafică“, deoarece „îmbracă un caracter literar“.

Literatura marmurei din Dacia anilor 106 – 260 este extrem de concisă, textul conceput spre a fi încrustat în suprafaţa eternă a marmurei / pietrei trebuind să se supună (atunci când ieşirea din banalitatea formulelor funerare) unor rigori estetice ca de micropoem-haiku. Latina „sacrelor texte“ descoperite în Dacia dintre anii 106 şi 250 are deja culoare de indiscutabilă autenticitate carpato-dunărean-balcanică.

Văduva lui Iulian de Romula. Deosebit de mişcătoare de suflet este inscripţia-poem Roagă-te, Peregrine..., creată şi pusă de Văduva lui Iulian de la Romula (din Dacia Nord-Dunăreană – infra, fig. 7) pe sarcofagul soţului decedat, pe la anul 210 d. H.:

Fără prihană, trăit-a el patru decenii;

de-acum, eu şi copiii lui i-am aşternut de veci,

în ăst sălaş de verde şi de umbră,-ntre podgorii...

Roagă-te, Peregrine, să-i fie ţărâna mai uşoară...!

( apud MKP, 93).

Fig. 7. Văduva lui Iulian de Romula: inscripţia-poem Roagă-te, Peregrine..., creată şi pusă pe sarcofagul soţului decedat, pe la anul 210 d. H.

Eliu Valentin: «Mi-a răpit-o asprul Timp». Un decurion al coloniei Apulum (Alba Iulia), Aeliu Valentin (Aelius Valentinus), impresionează receptorul prin sfâşierea lui de suflet la moartea tinerei soţii (de numai 18 ani), îngropată la Micia (azi, Veţel-Deva). El nu pregetă să acuze Timpul-zeu – în „respiraţia“ lui cosmică – de „asprime“:

Zei Mani,

trăit-a Aelia Hyigia

doar optsprezece primăveri;

eu, Eliu Valentin,

decurion în colonia de-Apulum şi flamen,

[omagiu-aduc] libertei şi soţiei mele dorul,

căci mi-a răpit-o asprul Timp,

familia-mi sfărâmând-o;

Dacia mi te-a dorit  

şi-acum ţărâna ei în Micia te are;

bunădimineţită fii de multe ori, domniţă,

în Valea Anilor,

adio...!»

(IDR, III / 3, 162).

Bazu de la Germisara. Un veritabil poet este daco-romanul Bazu de la Germisara; el este autorul unui catren – Odă zânei de la Germisara – încrustat într-o placă de marmură descoperită în localitatea Germisara, vestită staţiune balneoclimaterică din Dacia, pe Marisia / Mureş (azi, Ghelmariu / Geoagiu-Băi). Catrenul-odă pare a avea sunetul clopotelor ante-zalmoxiene:

Un codru de litere din muntele marmurei ţi-aduc drept omagiu,

Ţie, a unduirii regină, zână, aburariu-al pădurii –

că-n dorul lui Bazu, spre-ntărirea-i, grăit-ai făpturii

să-i dea iarăşi putere la Germisara...!

(XIRD, I, 273, / IDR, III / 3, 237 sq.)

Medicina era practicată mai ales în perimetrele militare. Poporul Pelasgo (> Valaho)-Dac încă stătea în grija celor transmise din învăţăturile Zalmoxianismului, în puterea plantelor medicinale intrate în memoria bătrânilor / înţelepţilor din plaiuri (cf. PTZpl, I, II).

La Apulum (Alba Iulia) a fost descoperită o trusă de chirurg militar cu 34 de piese («sonde, ace, un scalpel, o lingură, o spatulă şi pensete» – MKP, 95), databilă pe la anul 168 d. H.

La începutul secolului al III-lea, exista la Apulum (Alba Iulia) şi un vestit medic oculist, Titu Eţiu Divixtu (Titus Aettius Divixtus); pe cele patru feţe ale parafei lui era menţionat:

(1) «Medicament de întrebuinţat după criza curgerii ochilor – al lui Titu Eţiu Divixtu» («Titi Aetti Divixsti diazmyrnes post impetum lippitudinis»),

(2) «Vin parfumat pentru criza bolii de ochi – al lui Titu Eţiu Divixtu» («Titi Aetti Divixsti nardinum ad impetum lippitudinis»),

(3) «Colir pentru cicatricele vechi – al lui Titu Eţiu Divixtu» («Titi Aetti Divixsti diamisus ad vetera cicatrices»),

(4) «Medicament pentru tăierea curgerii chiar de la început – al lui Titu Eţiu Divixtu» («Titi Aetti Divixsti dialibanum ad impetum ex ovo»). Istoricul A. D. Xenopol evidenţiază că parafa medicală a lui Titu Eţiu Divixtu descoperită la Alba Iulia «ne arată nu numai că arta medicală era cultivată în Dacia, dar că era şi specializată după diferite boli» (XIRD, I, 274).

Despre dezvoltarea arhitecturii în Dacia, de la imensele castre şi cetăţi-oraşe, la amfiteatre şi bazilici, există nenumărate dovezi arheologice.

Două sunt capodoperele arhitecturii din Dacia Dunăreană: Podul Decebalo-Traianic (din piatră, de la Drobeta Turnu Severin, 103 – 105 d. H., fig. 8 / 9) şi Tropaeum Traiani („Trofeul Împăratului Traian“, 109 d. H., fig. 10).

Podul Decebalo-Traianic, din piatră, de la Drobeta (Drobeta Turnu Severin) a fost construit între anii 103 şi 105, în baza tratatului dintre cei doi mari strategi ai vremurilor antice, Decebal, regele Daciei, şi Traian, împăratul Romei.

Fig. 8. Podul Decebalo-Traianic, din piatră, de la Drobeta Turnu Severin

(103 – 105 d. H.).

La capetele podului erau două arcuri-porţi monumentale, deasupra cărora se aflau grupuri statuare (în 1850, la poarta sudică, a fost pescuit «un excelent cap de bronz» căzut din grupul statuar – azi, conservat la Muzeul din Belgrad).

Fig. 9. Podul Decebalo-Traianic de la Drobeta-Dacia (103 – 105 d. H.) în cronica de piatră a Columnei Decebalo-Traiane din Roma (113 d. H.).

Cei 20 de piloni (cf. VColT, 185, sq.), din blocuri paralelipipedice, de piatră, «suprapuse fără mortar», «au fost construiţi în chesoane; de la soclurile fixate pe fundul nămolos al fluviului până la suprastructură, pilonii măsurau cca 46 m; lăţimea lor era de 17,6 m; [...] în ultimele blocuri ale pilonilor erau săpate lăcaşuri pentru instalarea suprastructurii de lemn; Hadrian, succesorul lui Traian, a îndepărtat suprastructura pentru ca podul să nu înlesnească incursiunile barbarilor; dar în vremea lui Dio Cassius (aprox. 230 e.n.), pilonii de piatră erau încă neclintiţi de parcă „fuseseră înălţaţi doar pentru a demonstra că nu există lucru pe care forţa creatoare a omului să nu-l poată înfăptui“...» (MKP, 73).

Cealaltă capodoperă a primilor ani ai daco-romanităţii este Trofeul Traianic (Tropaeum Traiani) din Dacia Dunăreano-Pontică (azi, în localitatea Adamclissi, din jud. Constanţa / România), un uriaş monument ridicat în anul 109 d.H. (fig. 10; cf. RDGIR, 88 sqq.; MKP, 77 sqq.).

Fig. 10. Trofeul Traianic / Tropaeum Traiani din Dacia Dunăreano-Pontică (109 d. H.).

Grandioasa construcţie din piatră (fig. 10) «este absolut unitară, omogenă, făcută deodată (într-o singură etapă)». Inscripţia comemorativă (păstrată fragmentar) arată că monumentul era dedicat lui Mars Răzbunătorul, „luându-şi revanşa“ prin împăratul Ulpius Traianus. Dacă avem în vedere şi altarul descoperit în preajma Trofeului Traianic (la câteva zeci de metri, spre răsărit de monument), altar ce înregistrează 3.800 de nume de eroi „jertfindu-se pentru Patrie“, ansamblul arhitectonic / sculptural din Dacia Dunăreano-Pontică (Dynogaetia / Dobrogea) se constituie într-un omagiu tuturor eroilor căzuţi în încrâncenatele războaie dintre Daci şi Romani, de la Domiţian, la Traian / Decebal, fie de o parte, fie de cealaltă.

Fig. 11. „Berbeci-merinos“ şi „viguroşi ţapi-războinici în atac“ – metopa XLIV de pe Tropaeum Traiani din Dacia Ponto-Dunăreană.

Elementele arhitectonice / sculpturale, de la cercul / rotundul bazei (diametrul cilindrului la Tropaeum Traiani este de 30,5 m – cf. MKP, 75 / 30,72 m – cf. RDGIR, 89 sqq.; diametrul „sanctuarului mare rotund“ de la Sarmizegetusa este de 29,40 m, la care se adaugă două inele-bordură din blocuri de andezit, depăşind «cota de nivel a sanctuarului cu cca 20 / 25 cm» – CS, 202), până la pătratul (cu latura de 9 m) de la turnul «destinat a susţine trofeul din culme» (RDGIR, 89), au convergenţă semantic-sincretică şi în arhitectura zalmoxiană a complexului de la Sarmizegetusa. Sacrul edificiu din Dacia Ponto-Dunăreană / Dynogaetia pare-se că se dorea şi „o împăcare a zeilor“, a Dumnezeului din Cogaion / Sarmizegetusa („Soarele-Moş“) şi a fiului său, Soare-Tânăr / Războinic, cu zeităţile din sfera lui Marte, în primul rând.

De altfel, elemente zalmoxiene de arhitectură se arată şi în alte construcţii ale Daco-Romanilor: la Sucidava, clădirea absidată – bazilică / biserică de 22 / 10 m (cf. MKP, 133); cele «patrusprezece turnuri în formă de copită de cal» din cetatea Dynogaetia, ori cele din Capidava, Ulmetum etc.

Fig. 12. Cavaler Zalmoxian şi leoaică de la Pulpudava

 (marmură, Dacia Sud-Dunăreană, sculptură din orizontul anului 130 d. H.).

„Se împacă“ şi credinţa Zalmoxianismului privitoare la „clădirile rotunde ale Soarelui-Moş“ (fig. 4 / 6) cu credinţa din temeiul-cerc / circumferinţă de la Trofeul Traianic de este de 94,53 m, cu un brâu în bază, din şase trepte – „promenoar“; «nucleul este din beton cu var gras şi adausuri silicioase, turnat în cofrajul format de cele 6 rânduri de blocuri-parament şi piesele ornamentale: friza interioară, metope (54 bucăţi) cu scenice reliefuri, intercalate de triglifi, friză superioară, cornişă, brâu de parapeţi cu creneluri; în centrul blocului cilindric se află un turn patrulater, construit în prealabil, cu latura de 9 m, destinat în primul rând a susţine trofeul din culme, care era format dintr-un turn hexagonal cu două niveluri, pe a cărui faţă era inscripţia comemorativă; [...] pe platforma turnului hexagonal erau figurile de prizonieri şi trofeul cu arme; înălţimea totală a monumentului era de 38 m, din care acoperişul avea 6 m, iar suprastructura 22 m» (RDGIR, 89).

Fig. 13. Lupoaica şi gemenii de la Apulum (Alba Iulia), basorelief în calcar.

Deşi Tropaeum Traiani este considerat „inferior“ Columnei Decebalo-Traiane din Roma, concepţia artistică dovedindu-se «mult mai modestă şi execuţia mai grosolană» (MKP, 78), se cuvinte să atragem atenţia asupra câtorva chestiuni fundamentale:

Fig. 14. Împăratul Traian în anul 117, bolnav (marmură).

1) monumentul din Dacia şi monumentul din capitala Imperiului Roman conţin basoreliefuri similare – «una sau mai multe lupte în care apare şi un convoi de căruţe», «prezenţa lui Traian şi a statului său major», scene cu prizonieri daci, cu femei / copii etc., ceea ce înseamnă că «executantul-sculptor» al basoreliefului / metopei este acelaşi, iar «izvorul de inspiraţie» este «comun» / «unic»;

Fig. 15. Zeul-balaur al statornicirii apelor Mării Negre (marmură).

2) Tropaeum Traiani a fost terminat în anul 109 şi Columna Decebalo-Traiană a fost inaugurată mai târziu, în 12 mai 113;

3) arhitecţii / sculptorii daci / daco-romani de la Dunăre, executanţii Trofeului Traianic, au fost duşi la Roma (poate şi în urma unei „selecţii“) prin anul 110, pentru a înălţa Columna Decebalo-Traiană; astfel, vigoarea, „realismul brut“, ori „unele naivităţi“ s-au rafinat între timp, pe drumul lung dintre „provincie“ şi „capitala imperială“;

Fig. 16. Cap de copil de la Drobeta (marmură)

4) există metope / „scene“ de pe Trofeul Traianic, unde arta sculptorului, măiestria surprinderii subiecţilor „în mişcare“, în „dinamica interioară / exterioară“, nu îşi află egal pe Columna Decebalo-Traiană. Această modalitate estetică de îşi are obârşiile în orizonturile „realismului“ rupestru-animalier (în desenul în ocru roşu, „Gaie în atac“), din Peştera Chindiei (aflată în Dacia, pe defileul carpato-dunărean, în amonte de Drobeta Turnu Severin / Dierna), mai mult ca sigur, reverberează şi în piatra „metopei XLIV“ (supra, fig. 11) de pe Trofeul Traianic, din Dacia anului 109 d. H., unde – după cum zice şi Paul MacKendrick – «splendidul ei trio de oi şi perechea de capre frenetice simbolizează, fără îndoială, bogatele turme ale Dacilor, care au căzut în mâinile Romanilor victorioşi» (MKP, 78), chiar dacă „ochiul specialistului“ descoperă că oile respective sunt „berbeci merinos“ şi „freneticele capre“ sunt doi „viguroşi ţapi-războinici în atac“.

Fig. 17 Nudul Dochiana-mireasă de la Potaisa / Turidava (bronz).

Existenţa unor veritabile şcoli de sculptură în Dacia – cum cele de la Porolissum, Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Tomis, Histria, Pulpudava etc. – este certificată şi de admirabile, monumentale, statui, basoreliefuri etc.: Lupoaica şi gemenii de la Apulum (infra, fig. 13), Cavaler Zalmoxian şi leoaică de la Pulpudava (din orizontul cultural / civilizatoriu al Daciei anului 150 d. H.; supra, fig. 12) etc.

Fig. 18. Groapa-ascunzătoare de statui a Şcolii de Sculptură din Tomis.

Şi în sculptura Daciei din orizonturile secolelor al II-lea şi al III-lea d. H., „formula mimesis“ se înnobilează, se înrăzăreşte destul de apolinic, dinspre „realismul mitic / mitosofic“ către un notabil şi dacic „realism psyché“: Împăratul Traian în anul 117, bolnav (fig. 14), Zeul-balaur al statornicirii apelor Mării Negre (fig. 15, marmură – Şcoala de la Tomis / Constanţa), Cap de copil (fig. 16, marmură – Şcoala de la Drobeta), Nudul Dochianei-mireasă de la Potaisa / Turidava (fig. 17, bronz din orizontul anului 250 d. H. ) etc.

Şcolile de arte / meserii – în general, ieşite de sub rigorile Zalmoxianismului şi intrate în sferele politeismului imperial-romanic – s-au diversificat în corelaţie cu noile aspecte ale diviziunii sociale a muncii din Imperiul Roman. În legătură cu această diversificare a şcolilor de arte / meserii din Dacia, de la nevoia de aurari, la necesitatea de coregrafi şi gladiatori, se pronunţă şi complexitatea colegiilor atestate în epoca respectivă, în Dacia Traiană şi în afara acesteia: Colegiul Aurarilor (sau „al lucrătorilor în minele de aur“), Colegiul Fabrilor (sau al „deosebiţilor meşteri / maiştri“ - cf. XIRD, I, 235, sqq.), Colegiul Centonariilor (sau „al negustorilor de lână“), Colegiul Dentroforilor (sau „al plutaşilor“), Colegiul Corăbierilor („nautae“), Colegiul Negustorilor („negotiatores“), Colegiul Utriculariilor (sau „colegiul luntraşilor pe burdufuri de piele“), Colegiul Lecticarilor („palancari, purtători de litiere“) etc.

Colegiile erau organizaţii socio-profesional-religioase, mai îndepărtate de „modelul“ lor zalmoxian-războinic decât de ceea ce se înţelege prin „viaţa“ şi „structura“ sindicatelor din vremurile noastre. În fruntea unui astfel de „colegiu“ se aflau: un „magister“, un „comagister“, doi sau mai mulţi „questores“ şi „mater collegii“ (pentru probleme culturale). Membrii colegiului – de la câteva zeci până la câteva sute – depuneau lunar o parte din câştiguri pentru „Cassa Comună“ (a respectivului colegiu), venituri administrate de questor; se acordau (din „Casa Comună“) ajutoare de boală, de înmormântare; tot din fondurile băneşti ale „Casei Comune“ se organizau sărbătorile religioase, specifice fiecărei organizaţii (cu „zeu“ / „geniu tutelar“); pentru famiile sărace, cu mulţi copii, ale unor membri, ori în vremuri mai vitrege (cu cataclisme – secete, inundaţii / potoape, cutremure, invazii etc.), colegiul asigura proviziile periodice (carne, haine etc.); o evidenţă deosebită a bunurilor de la „Cassa Comună“ se dovedea imperioasă pentru întrunirile lunare / trimestriale de „dare de seamă“; cel ales în funcţia de magister de colegiu trebuia să dovedească – pe lângă alte calităţi – şi o veritabilă garanţie.

Bibliografia de sub sigle:

v  CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986.

v  IDR, III = Inscriptiones Daciae et Scythiae Minoris antiqvae – Inscriptiones Daciae Romanae, volumen III, Dacia Superior, 3  (colecţie îngrijită de D. M. Pippidi şi I. I. Russu), Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1984.

v  Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 — publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

v  MKP = Paul MacKendrick, The Dacian Stones Speak (The University of North Carolina Press, 1975) / Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

v  PTZpl, I, II   = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

v  RDGIR = I. I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.

v  VColT = Radu Vulpe, Columna lui Traian – monument al etnogenezei Românilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1988.

v  XIRD, I = A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I (Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.), Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913.

(O versiune a acestui studiu a văzut lumina tiparului în «Anuarul de martie» – Timişoara –, anul VI, nr. 6 / 2011. pp. 397 – 418)

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL