Luptele Iraclidului Pogonatos
Dr. Titus
Filipas
Impresii si pareri personale in FORUM
 Constantin
al III-lea, bazileul ce urmează împăratului Iraclios, nu a domnit decât
din februarie până în mai, anul 641. Urmează copilul său Constans al
II-lea (641-668), născut la Constantinopol în anul 630. Când îi va
creşte părul pe faţă, va fi supranumit de către popor Bărbosul,
Pogonatos pe greceşte, numele vrând sa sublinieze faptul că imperatorul
ajunsese la maturitate. Provincia romană a Egiptului este pierdută de
Constans al II-lea în anul 642. Este cam greu să învinuieşti pentru
această pierdere un copil de numai 12 ani!
Deşi normanzii recuceresc o parte din Africa de Nord, până la Napoleon
Bonaparte, nici un european nu va mai stăpâni Valea Nilului şi
piramidele măcar o singură zi! Oikumena romană clădita cu atâta trudă de
împăratul Justinian I (527-565) nu va mai fi rezidită vreodată. Pentru
omenirea întreagă, pierderea cea mai mare de la 642 AD a constat în
arderea manuscriselor greceşti şi latine ale Marii Biblioteci din
Alexandria ca să fie încălzite băile arabe.
Tot la anul Domnului 642, guvernatorul arab al Siriei, pe numele său
Mu'awiya, trimite un corp expediţionar să invadeze Armenia temporar.
Iar în anul 647, arabii ocupă Cezareea Cappadociei. Raidurile musulmane
în Asia Minor (sau Anatolia, peninsula din extensiunea occidentală a
continentului asiatic) devin aproape obligatorii sângeroase evenimente
anuale. Imperiul bizantin rămânea însă, căci arabii nu au reuşit
niciodată să cucerească teritoriile aflate la nord de lanţul munţilor
Tarsus.
Imperiul persan, încă mai slăbit decât Imperiul bizantin, incapabil să
mobilizeze resurse, va fi distrus în structura lui statală, fiind
complet ocupat de arabi prin efortul lor expansiv de la anul 643 şi până
la anul 650.
Guvernatorul Mu'awiya din Siria dovedeşte apoi ideea inovativă de a
redeschide şantierele navale romane, fiind construită astfel acolo prima
flotă arabă. Care atacă insula Cipru în anul 649. Şi care ocupă insula
Rhodos în anul 654. Bronzul celebrului ‚colos din Rodos’, o ‚minune’
dintre ‚cele şapte minuni’ ale lumii antice, este vândut apoi ieftin de
cuceritorii arabi unui negustor evreu.
Acest bazileu 'bărbos' Constans al II-lea, ce pare a nu se mai interesa
pe moment de Mediterana lăsată pradă arabilor, devine totuşi, la vârsta
de douăzeci şi opt de ani, primul erou al luptelor de eliberare
naţională din istoria noastră. Pentru el, aceasta a fost o prioritate,
înaintea luptei impotriva arabilor.
În cronicile bizantine este consemnat faptul, deosebit de important
pentru noi, că în anul 658 împăratul Constans al II-lea execută o
fulgerătoare campanie militară în "Sclavinia" aflată la nord de Dunăre,
Sclavinie pe care o curăţă temeinic de slavii păgâni ce o cotropiseră
temporar. Abia un text publicat de cărturarul filolog şi teolog Gheorghe
Gavrilă Copil, în volumul “Mărturisirea de credinţă Literară” ("document
de constiinţă colectivă" îngrijit de scriitorul Artur Silvestri la
Editura Carpathia Press, 2006), îmi aduce lumină aupra tipului de
alegere efectuat la 658 Anul Domnului de împăratul Constans al II-lea.
Cred că în cultura română de literă nouă, Gheorghe Gavrilă Copil este
primul intelectual ce aducea în conştiinţa publică, --prin piesa de
teatru „Deceneu”--, importanţa “Arhiepiscopiei latinilor orientali”,
decretată la anul 535 de împăratul Justinian I. Tot cărturarul Gheorghe
Gavrilă Copil mă informa că :„Surse greco-catolice vorbesc despre
Arhiepiscopia latinilor orientali ca fiind dependentă de Roma.”
Astfel, putem zice că la 658 AD, motivaţia lui Constans al II-lea a fost
aceea de a salva arhiepiscopia Justiniana Prima de slavi. Fiind un gest
decisiv pentru salvarea Latinităţii Orientale. Această Oikumenă latină
răsăriteană devine extraordinar de importantă pe vremea împăratului
Manuel I Comnenul, care încearcă să o incorporeze Romaniei (Imperiului)
printr-o infrastructură nouă de drumuri romane.
Văd în Arhiepiscopia Justiniana Prima o motivare ulterioară şi pentru
hotărârea puternicului papă Inocenţiu al III-lea să înfiinţeze
‘Arhiepiscopia de Ohrid’, a cărei pază o încredinţează Asănescului ţar
Ioniţă atunci când îi acordă titlul de Rex. Apoi, marele împărat Mihail
al VIII-lea Paleologul, după ce parafează celebrul hrisov cultural
pentru Aghia Sofia, parafează hrisovul pentru ‘Arhiepiscopia de Ohrid’,
al cărei contur era exact cel stabilit de Inocenţiu al III-lea, adică
mergea din Balcani la ţărmul baltic, traversând istmul baltico- pontic.
În istoriografia bizantină, termenul altminteri generic "sclavinia"
desemnează oricare teritoriu din peninsula balcanică invadat de slavi.
Teritoriu unde administrarea bizantină încetase numai ‚de facto’, nu şi
‚de jure’, deci rămânea teritoriu roman de drept. Tot ce a decretat pe
vremuri Bizanţul ca fiind simple "sclavinii", este şi acum teritoriu ce
se va integra într o bună zi în Romania Neoacquistica. Putem identifica
'sclavinia' de la nord de Dunăre, eliberată la 658 AD de împăratul
Constans al II-lea, cu ţinutul numit mai târziu Ţara Românească.
Să nu ne mirăm prea mult că împăraţii aceia de la Constantinopol erau
tentaţi atât de frecvent să treacă Dunărea pentru a elibera teritorii pe
care le considerau "de jure" a fi mereu şi pentru totdeuna romane.
Vasile al II-lea Bulgarohtonul şi Manuel I Comnenul îl vor imita pe
Constans al II-lea.
Aceiaşi împăraţi bizantini erau tentaţi la fel de frecvent să treacă şi
Marea Adriatică în Italia, pentru a impune legea romană acolo, când era
încălcată. Astfel, în anul 661 împăratul Constans al II-lea Bărbosul
trecea cu o armată încă mai mică Adriatica, încercând eroic să alunge
’bărbile lungi’, -- pe longobarzi adică--, din Italia, continuând
strategia militară începută de Justinian I, urmată apoi de Mauricius şi
de Iraclios.
Spre deosebire de situaţia relativ facilă de la nord de Dunăre, iată că
dincolo de Adriatica se dezvoltă probleme logistice practic
insurmontabile pentru Bărbosul Constans, care înregistrase la început
succese fulger împotriva ‚bărbilor lungi’.
Urmează apoi un gest în care tînărul împărat Constans îl imită iarăşi pe
Justinian I. Să nu uităm că Justinian Primul încercase, deopotrivă, să-i
apere pe latinii orientali, dar şi pe latinii din Africa de Nord. Mi se
pare că numai perseverând în strategia lui Justinian I, nu doar din
motive tactice şi logistice, Constans al II-lea părăseşte peninsula
italică pentru a trece în Sicilia, pregătind strategia de apărare a
insulei contra unui foarte probabil atac al flotei arabe. Mişcarea lui
Constans al II-lea îi va opri pe arabi două veacuri. Până la urmă
islamicii nu vor dobândi insula decât prin trădarea nedemnă, destul de
bizară, trebuie sa adăugam, --poate că au rămas necunoscute pentru noi
multe detalii istorice--, a unui amiral bizantin. În siajul gândirii
strategice a lui Justinian Primul, Constans al II-lea năzuieşte să
reocupe Africa de Nord, cu drumurile de sub măslini acum patrulate de
călăreţii arabi. Pentru a pune strategia justiniană în practcă,
Pogonatos vrea să folosească Sicilia drept "capul de pod" al
recâştigării Africii. Având mare trebuinţă de resurse, impune taxări
exorbitante în Imperiul Roman. Iar când anunţă că mută capitala
imperiului bizantin de la Constantinopol la Siracuza, este asasinat în
baie de cubicularius.
Ce se ascundea în abominabila crimă? Cine îl comanda pe cubicularius ?
Listarea simplă a împăraţilor în cărţile de istorie ţine sub tăcere
conflictele familiale acute. Însă ele au existat. Proiectul lui Constans
al II-lea, prin care vroia să facă din Sicilia centrul Oikumenei,
întinzându -se de la romanii orientali nord-dunăreni, şi ajungând până
la romanii din Africa de Nord, era nu doar îndrăzneţ, ci şi realist.
Normanzii îl vor relua parţial, construind ‚Regatul celor două Sicilii’
cu extensie africană, primul stat modern din istorie.
Fără îndoială că prin asasinarea „Bărbosului”, istoria europeană şi
nord-africană a fost mult întârziată. Mişcările pe acest teritoriu vast
al Oikumenei centrate pe Mediterana sunt urmărite şi de Mihai Eminescu.
După ce împăratul Traian îi cucerea pe daci, o parte din populaţia
recalcitrantă este mutată în Africa de Nord. Acolo vor deveni “berberi”.
Unii din ei se vor converti la iudaism. Ei vor fi sursa de “evrei
sefarazi”, care nu sunt evrei etnici, ci doar « evrei » prin conversie.
Vor trece în Spania şi după Tarik, Gibraltarul este muntele lui, şi după
Almohazii ce- i aruncă afară din Africa pe normanzii conduşi de clanul
de Hauteville. Dar au mers probabil acolo şi înainte de venirea
arabilor. Berberii de origine dacică au contribuit la sursa de “evrei
sefarazi” ? Recitind « Sărmanul Dionis », aceasta îmi pare a fi intuiţia
lui Mihai Eminescu când vorbeşte despre un cărturar sefarad : « Maistrul
Ruben era un bătrîn de o antică frumuseţă. O frunte naltă, pleşuvă,
încreţită de gîndiri, ochii suri, boltiţi adînc în capul cel înţelept,
şi barba lungă, care curgea de sub adîncii umeri ai obrazului pînă pe
pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din
vechime. Arătarea lui era liniştită – dar nu blîndă [...] El este un
evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă, neputînd a fi
învăţător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de
Domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filosofie la Academia din
Socola. »
După Constans al II-lea, vine pe tronul Bizanţului fiul său, împăratul
Constantin al IV-lea (668-685). Pe vremea lui, arabii vor ocupa Armenia
şi multe alte provincii din Asia Minor. Excesiv de încrezători în
puterea noii lor flote, islamicii asediază Constantinopol vreme de patru
ani (674-678). A fost un eşec total, care opreşte valul avansării arabe,
ce păruse irezistibil până atunci. Navele lor sunt incendiate de focul
grecesc, produs de un lichid inflamabil a cărui reţetă n-a fost ştiută
niciodată dincolo de limitele arsenalului bizantin unde era fabricat.
Nisipul putea stinge focul grecesc, dar apa îl înteţea. Şocul psihologic
asupra beduinilor obişnuiţi să stingă oricare foc cu nisip, dar acum
arşi de vii pe marea de apă, atinge treptat dimensiunea panicii.
Beduinii refuză să se mai îmbarce. Arabii ajung astfel să încheie o pace
de treizeci de ani cu împăratul Bizanţului. În siajul acestui şoc
cultural, musulmanii sunt de acord să plătească în fiece an bizantinilor
un tribut în argint, în sclavi, şi în armăsari pur sânge arabi.
Împăratul heraclid Constantin al IV-lea murea în luna septembrie din
anul 685, la vîrsta de numai treizeci şi cinci de ani.
Titus Filipas
|
