|
„M-AM HOTĂRÂT SĂ NU-MI MAI FIE
FRICĂ.“
Mihai Rădulescu
Impresii si pareri personale in FORUM
În memoriile Adrianei Georgescu, secretara generalului Rădescu, La început
a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti (Humanitas, 1992), există
un pasaj care conţine esenţa eliberatoare a experienţelor trăite de toate
victimele detenţiei şi nu mai puţin de popoarele ce au gustat tirania
comunistă sau fascistă:
„Ţi-am spus că m-am săturat să-mi tot fie frică. Altă mare descoperire a
lor; frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul,
frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de
tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi. Am hotărât, după
plecarea mea din Odessa, să nu-mi mai fie frică. Spun tot ce-mi trece prin
gând. Tot, la toată lumea […]. Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică,
sunt liberă. Chiar şi aici, nu-mi pot face nimic, nimic. Dacă ieşi cândva
de aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea
căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar – un om căruia să
nu-i mai fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: Varvara a
descoperit secretul libertăţii“ (p. 93).
Poate că nici un exemplu de vieţuire sub puterea dictaturii nu este atât
de elocvent ca depoziţia preotului Emilian Băldescu („Chinurile unei
familii“, în Din documentele rezistenţei, nr. 3, p. 100-104), despre
distrugerea familiei sale, pentru înţelegerea fricii generalizate pomenite
mai sus. Mă refer la descendenţa preotului Ilie Băldescu şi a presviterei
Maria, din comuna Mihăileştii de Sus, judeţul Olt, anume preotul Ioan,
născut în 1886, protoiereu între anii 1919-1933 şi senator PNL de
Teleorman din 1933 până în 1937, slujitor al Catedralei Sfântul Haralambie
din Turnu-Măgurele; fratele său Radu, născut în 1888, ajuns general de
divizie, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“, profesor de Istorie Militară
şi autor al unor lucrări din acest domeniu, în două rânduri premiat de
Academia Română, cuceritorul Sevastopolului în 1942 şi ales cetăţean de
onoare al municipiului Sibiu în acelaşi an, pentru această faptă de arme;
fratele lor mai mic, Marin, născut în 1894, rămas în comuna natală, în
învăţământ, şi numit inspector şcolar pentru învăţământul primar; precum
şi preotul Emilian, fiul celui mai mare dintre fraţi şi co-slujitor cu el.
Puţinul expus aici este suficient pentru a cuprinde statura spirituală a
preotului Ilie, una dintre cele mai impunătoare, ne vine a spune, în epoca
vieţuirii sale: bărbatul care dăruieşte ţării un senator, un general şi un
inspector şcolar nu poate fi dotat decât cu un suflet de uriaş, celor trei
personalităţi care şi-au lăsat, fiecare în felul şi după măsura proprie,
numele înscris în cărţile de istorie ale neamului, adăugându-li-se şi
figura autorului dezvăluirilor de la paginile căruia plec.
Ce a făcut din aceste nobile vlăstare ale unui sânge fără pereche
tăvălugul ce a zdrobit Europa răsăriteană prin vânzarea de oameni de la
Ialta?
În 1944, cuceritorul Sevastopolului, care comanda Corpul IV Armată, a
preluat, în luna octombrie, comanda Corpului V Teritorial. Pe urmă, a
dobândit comanda Corpului VI Teritorial Timişoara. În 1946, în vârstă de
58 de ani, a fost trecut în cadrul disponibil. Era momentul când Uniunea
Sovietică ne-a desfiinţat armata, măsură de precauţie împotriva unei
redeşteptări naţionale de aşteptat.
Cinci ani mai târziu, în 1951, pretextându-se un denunţ în conformitate cu
care generalul ar fi ascuns arme, casa i-a fost percheziţionată. Atunci i
s-au confiscat toate brevetele decoraţiilor, în lipsa obiectelor
descinderii, de negăsit. Înaltul ofiţer a fost invitat la sediul
Securităţii din Sibiu, condusă de colonelul Crăciun, acesta din urmă
viitor comandant al penitenciarului Aiud. („Ştii că mă sună Crăciun
câteodată?“ – mi-a spus scriitorul Marcel Petrişor. „E bolnav. Nu se poate
mişca. Vai de capul lui… I-am zis într-o bună zi: “Ai dumneavoastră văd că
v-au părăsit de tot. Când vă e dor de oameni, recurgeţi la a schimba o
vorbă cu câte un fost deţinut…” – “Aşa e – a oftat –, aşa e.” “)
Soţia generalului Radu Băldescu l-a însoţit până la clădirea Securităţii.
Acolo, bărbatul a rugat-o să se înapoieze acasă. Mi-l închipui
strângându-i încurajator arătătorul, mijlociul şi inelarul şi rostind, ca
şi când nu se întâmpla nimic, ca şi cum el ar fi rămas la coadă, să
cumpere o pâine: „Du-te, dragă, acasă; pregăteşte masa. Nici prin gând să
întârziu. Cum îmi vine rândul, sosesc şi eu. Nu mai trec pe la cizmar, cum
vorbeam noi. Pe la 1, vreau să mănânc“. Iar dumneaei strângea buzele şi-l
sorbea din ochi cu dragoste. Făcea toate eforturile să-l creadă. Se minţea
că el ştia mai bine decât dânsa că nu se petrecea nimic grav. Se încorda
pe dinăuntru să nu izbucnească în plâns, deşi lacrimile îi mijeau, şi-i
frământa degetele groase şi puternice, agăţată de ele de parcă ar fi stat
să cadă într-o groapă. Nu se ştia desprinde de mâna care o mângâiase cât
nu fusese generalul pe front, de palma lui rămasă tânără şi hotărâtă: „Da,
da… Da, da… Uite, mă duc îndată… Dar vii şi tu?…“ – bâiguia; şi nu se
hotăra să plece. I se strângea inima de teamă.
Şi n-a greşit: n-avea să-l mai vadă niciodată. Nici cu presimţirea n-a
ajuns până la un adevăr atât de groaznic.
Şi s-a îndreptat spre casă.
Iarna cât a fost de lungă trebuie să fi bătut drumul către clădirea de
care s-a îndepărtat atunci. Zi de zi s-a rugat să fie primită de comandant
sau de unul dintre şefii mai mici. De obicei, vorbea doar cu santinela. Nu
se alegea decât să fie alungată. De la un timp, adoptaseră altă tactică
pentru a scăpa de ea: „Nu ştim unde este Radu Băldescu. Du-te, femeie, nu
ne face să ne ieşim din sărite, c-o păţeşti şi dumneata!“ el nu mai era
„general“ pentru ei; ea nu mai era „doamnă“; nu merita să fie nici
„tovarăşă“. Îşi târa înapoi labele picioarelor umflate de atâta stat pe la
uşă. Sufletul nici măcar nu-i mai era disperat; era secătuit, gol, pustiu.
Se odihnea sprijinită cu umărul de un gard. Aştepta cât aştepta. Când i se
limpezea mintea, pornea pe la cunoscuţi, pe la necunoscuţi, să se roage
pentru o intervenţie. Era prea istovită să mai implore. O umilea până şi
această sfârşeală datorită căreia abia de i se mai crăpau buzele să iasă
un fir de voce tot mai anevoie de auzit. Oferea, într-o tăcere vrednică de
milă, broşe, brăţări, inele, darurile dragostei de ieri, pentru ca cineva,
oricine, să-şi facă pomană cu ea, să vorbească unde trebuia, cu Crăciun,
ori cu altul care avea cuvânt pe lângă acesta, să i se îngăduie să-i ducă
soţului un palton, un pulovăr, nişte bocanci, puţină mâncare. „Am încercat
tot. E inabordabil! Şi când acceptă să te asculte altcineva, e la fel de
inutil. Dacă nu ştiu nici ei unde este! Nici ei, săracii, că oameni sunt!…
Cum să nu accepte să-i duc un pachet?… Dar dacă habar n-au pe unde a
ajuns?!…“ – i se dădea seama de eforturile depuse şi asupra rezultatului
lor nul. „Fii înţelegătoare! Ai răbdare! O să vină singur acasă, că doar
n-a băgat mâna în buzunarul nimănui, nici n-a sărit noaptea să junghie
omul cu cuţitul… O să te-mbolnăveşti dacă o ţii tot aşa… Bine… Vino mâine.
Mai încerc. Acum lasă-mă, că-mi trece rândul la marmeladă!“
În cele din urmă, generalul a fost transferat la Jilava. În aşa hal se
purtaseră cu el „neştiutorii“, încât la 2 decembrie – ce puţine luni au
trecut de la arestare! – a decedat. Bineînţeles că n-a apucat să fi fost
judecat.
„Prin mijlocirea preotului Totolici, am putut identifica mormântul său,
fără cruce ori alt semn, aflat în cimitirul parohiei Jilava“, scrie
nepotul celui mort (p. 100). (Mă întreb fără răutate: isbutea preotul
Totolici să ştie şi să memoreze cine se afla aici, dincolo, pretutindeni?)
„În teribila noapte de 15-16 august 1952, au fost ridicaţi ceilalţi trei
Băldescu: pr. Ioan Băldescu şi pr. Emil Băldescu, de la Turnu-Măgurele,
iar Marin Băldescu, din comune Mihăileşti-Olt“, consemnează, în
continuare, părintele Emil. (Cu o singură frază şterge de pe harta celor
liberi o întreagă familie.) „Din Turnu-Măgurele, ne-au ridicat în două
camioane pline. Era tot ce avea mai de preţ acest judeţ. De la Catedrala
Sf. Haralambie, am fost ridicaţi toţi cei trei deservenţi, tatăl meu, eu
şi pr. Metodie Popescu, care se afla la staţiunea Olăneşti“ (ibidem).
Căraţi în lagărul de la Ghencea, în barăci. Odihna? Lungiţi de-a dreptul
pe ciment. Fără nici un fel de instalaţie sanitară. Preotul Ioan căzu
bolnav. Ancheta se încheia după o canava unică: „Vinovat, nevinovat, /
Canalul trebuie terminat“.
La 19 septembrie, tată şi fiu încap în acelaşi convoi de patru sute capete
de vite de povară urnite cu trenul către Coasta Galeş, colonie ce abia
atunci se forma. Debarcarea: în gara Dorobanţu. Pe jos, spre locul de
muncă. Apelul. Când acesta luă sfârşit, un singur cuvânt explicativ: „Toţi
care v-aţi auzit numele aveţi de executat o muncă de şaizeci de luni“ (p.
101). În loc de judecată şi sentinţă. A doua zi, duminică – corvoadă:
toţi, până la ultimul. Luni – pe şantier, la sapă, lopată şi roabă. Marţi
– carte poştală de expediat acasă; obligatoriu doar opt rânduri.
Deţinutul, dacă intenţiona să trăiască, cerea familiei haine de iarnă şi
de muncă. Dormitul – pe scândură, fără saltea. Spălatul – interzis: nu se
aducea decât un hârdău de apă pe zi, pentru băut; din experienţă proprie,
pot afirma că asta înseamnă cam o lingură de om la douăzeci şi patru de
ore. În aceeaşi marţi, părintele Emilian descoperi în ce brigadă fusese
repartizat tatăl său, părintele Ioan. Se repeta nenorocirea doamnei
general: fiul îşi vedea tatăl pentru ultima oară; părintele Ioan se stinse
în noaptea de 23 spre 24, adică peste patru zile. În zori, un planton din
Bucovina, Tocoliuc, îi îngăduie feciorului să-l mai mângâie o dată pe
obraz pe acela care-i dăruise viaţa. Rămasul-bun avu loc într-un veceu,
unde fusese zvârlit adormitul întru Domnul. Se împlinise visul tatălui: să
nu-l părăsească rodul trupului său până-n ultima clipă…
Părintele Emilian nu se putea despărţi de el. Voi să-i aducă un ultim
omagiu. Ieşi la raportul comandantului Petre Burghişanu. Solicită dreptul
de a fi fost ales printre aceia care urmau să sape groapa preotului,
socotit de el un fericit că scăpase din infern. „Doar n-o să piardă timpul
de odihnă patru ostaşi, pentru un bandit ca tine!“ Medic era un deţinut
evreu. Când i se ceru să constate decesul, scăpă remarca: „În halul în
care se afla, nu era cazul să fi fost scos la muncă!“ Comandantul replică
prompt: „Dacă până la primăvară nu am o mie în cimitir, n-am făcut nimic!“
(p. 102). Autorul constată cu amărăciune că în colonie se aflau circa
3.000 de deţinuţi.
Două luni mai târziu, după ce au fost ţinuţi încolonaţi două nopţi şi o zi
şi jumătate, fură în sfârşit mânaţi, la 17 noiembrie 1952, către colonia
Valea Neagră – Peninsula, unde au găsit condiţii de supravieţuire cât de
cât mai omeneşti.
Spre norocul povestitorului, nimeri în aceeaşi brigadă cu alţi doi fii de
preot: Petru Zaharescu şi Ovidiu Papoiu. Alcătuiră un grup de trei, în
vederea ajutorării acelora care nu-şi puteau îndeplini norma şi riscau să
li se taie dreptul la pâine din pricina aceasta. Li se alăturase şi
preotul Leonida Gavrilescu, din Fălticeni.
Între paranteze, îl voi pomeni pe unul dintre cei mai năpăstuiţi colegi
din brigada lor: Dan Brătianu, redus de slăbiciune la a nu mai fi putut
face faţă muncii. Comenduirea i-a ordonat să rămână în lagăr, cu sarcina
de a sta pregătit, la poartă, ca, la înapoierea deţinuţilor, să şteargă de
noroi cizmele caraliilor. Răspunsul său este vrednic să fie prezent în
cărţile şcolare: „Împuşcaţi-mă, dar un Brătianu nu poate şterge de noroi
cizmele securiştilor!“ (ibidem).
Mihai Rădulescu
|
