|
Martinsgans – Gâsca lui Martin
Sărbătoare tradiţională în ţările
germanice
Julia Maria Cristea - Viena
Impresii si pareri personale in FORUM
 Ca
înaripată vieţuitoare, în viaţa de toate zilele gâsca nu are chiar
cea mai bună reputaţie. Sinceri să fim, stimate cititoare şi stimaţi
cititori, oare de câte ori în copilărie – sau – din păcate - chiar
mult mai târziu, nu aţi auzit, sau n-aţi interpelat gingaşele,
blondele exemplare ale sexului frumos cu calificativul ”gâscă” la
care se mai adăuga printre dinţi şi adjectivul „ proastă”? De unde
până unde atâta discriminare aviară?
Cum de s-a ajuns la aceasta e greu de spus, poate că datorită
„registrului înalt” şi cantităţii enorme de decibeli a strigătelor
trâmbiţate din belşug. Dar totuşi, bunăoară în Rusia, în Asia
Centrală şi Siberia cuvântul „gâscă”- folosit metaforic, este un
răsfăţ pentru femeia iubită...probabil că soţii s-au resemnat cu
temperamentul „sonor” al consoartelor.
 Lăsând
la o parte gluma, gălăgioaselor înaripate li se atribuie meritul
glorios de a fi schimbat mersul istoriei, astfel în anul 390 î.e.n.
prin vigilenţa lor, gâştele sacre care locuiau lângă templul lui
Junona din Roma, au reuşit să împiedice cucerirea Capitoliului de
către gali. De fapt, trezite din somn şi speriate de prezenţa atâtor
bărbaţi – lucru absolut neobişnuit, au făcut aşa o gălăgie încât au
sculat tot oraşul, ajungând astfel să atenţioneze pericolul şi de
atunci ele simbolizează vigilenţa şi mai ales - limbuţia. Mai mult
chiar, ele au fost considerate ca însoţitoare fireşti ale lui Marte
- zeul răboiului.
Semnificaţia simbolică a gâştelor, de-a lungul timpurilor
Cu sute de ani înainte, grecii considerau gâştele animalele
însoţitoare ale zeilor Apollo, Eros, Hermes şi a zeiţei Hera.
Celţii considerau gâştele sălbatice un talisman împotriva
războiului, un simbol al libertăţii, al mândriei şi al fidelităţii
iar faptul că toamna plecau spre ţările calde şi se întorceau
întotdeauna primăvara, atesta indubitabil succesiunea neîntreruptă a
anotimpurilor, mai ales revenirea primăverii şi a puterii soarelui,
de aceea era obiceiul ca la momentul de cumpănă dintre toamnă şi
iarnă să se sacrifice gâşte – aceasta ca o ofrandă adusă soarelui
pentru ca să se revină în primăvară.
Bretonii venerau gâştele sălbatice ca mesajere ale celeilalte lumi,
ele erau ţinute şi crescute pe lângă casa omului, dar cu interdicţia
de a fi mâncate (similar cu vaca sfântă a hinduiştilor indieni).
Cezar relatează acest fapt în De bello Gallico, unde scrie că
gâştele erau crescute din plăcere (voluptis cauza).
În Egipt gâsca sălbatică era considerată o mesageră a zeilor, o
legătură între cer şi pământ, pasărea legendară care a făcut „Oul
Cosmic”, un simbol al sufletului faraonului ca reprezentant al
soarelui – care la rândul său s-a născut din Oul Cosmic.
La alegerea unui nou faraon una dintre ceremoniile rituale era
lansarea de către preoţi a patru gâşte în cele patru puncte
cardinale. Fiecare lansare era însoţită de cuvintele: „Grăbeşte-te
spre miazăzi şi spune zeilor Sudului că faraonul (aici se spunea
numele exact) şi-a pus Dubla Coroană”. Formula se repeta la fiecare
punct cardinal, cu indicarea exactă a acestuia. În fotografia
alăturată este reprezentată o frescă găsită în piramida din
Meidum construită în anul 2500 î.e.n. care confirmă folosirea
gâştei în ceremonialul simbolic.
 Pentru
chinezi gâsca sălbatică simbolizează fidelitatea conjugală, iar o
gâscă făcută cadou unei femei, însemna o cerere în căsătorie.
Motivul gâştei sălbatice este foarte folosit în toate domeniile
artei, mai ales literatură şi pictură. ( alăturat, pictură chineză
pe mătase)
În Africa de Nord, există şi astăzi obiceiul ca în perioada
echinocţiului de iarnă, într-o zi anume, să se mănânce ritual carne
de gâscă, considerată un animal solar, aceasta simbolizând
reîntoarcerea soarelui aşa precum gâştele sălbatice şi odată cu el
şi primăvara.
Gâsca sălbatică, la fel ca şi lebăda – sora ei mai mare, este
considerată în Asia nu numai animalul de tracţiune al şamanilor ci
şi al zeităţii supreme hinduiste – Brahma. Ea simbolizează dorul,
nostalgia sufletului de a se mântui, de a se elibera de permanenta
reluare a ciclului renaşterilor.
În mitologia ţărilor germanice, gâsca era animalul simbolic a lui
Wotan, zeul suprem denumit şi Odin, animal care întruchipa Spiritul
vegetaţiei – în acest sens era sacrificată în ritualuri ale
fertilităţii. Credinţa era că cel care la răscrucea anotimpurilori
mânca în mod ritual carne de gâscă, se împărtăşea din puterea şi
forţa Spiritului vegetaţiei.
Această tradiţie a cărei rădăcini sunt pierdute în negura istoriei
omenirii, deoarece a fost atât de înrădăcinată în conştiinţa
oamenilor - ca superstiţie, teamă de necunoscut sau frică de a călca
legile strămoşilor, nu a putut fi total eradicată, aşa încât a fost
preluată de creştinism şi adaptată noii religii monoteiste.
Astfel, în ţările germanice s-a născut tradiţia lui „Martins Gans” –
Gâsca lui Martin, ca la 11 noiembrie - ziua calendaristică a
Sfântului catolic Martin von Tours sau la protestanţi ziua
botezului lui Martin Luther ( 1483-1546) să se mănânce ritual carne
de gâscă. În ce context?
Legenda Sf.Martin
Se ştie că legendele s-au transmis din generaţie în generaţie pe
cale orală, aşa încât ele diferă în amănunt dar se aseamănă în
ansamblu. Astfel într-una dintre ele Martin von Tours ( 316-397) ar
fi fost fiul unui tribun roman, într-o altă legendă se spune că în
timpul romanilor, copiii militarilor de profesie erau obligaţi prin
lege să intre la rândul lor în armată, urmând meseria părinţilor,
cazul lui Martin von Tours. Deşi s-a opus din răsputeri deoarece nu
accepta violenţa, totuşi el a fost obligat să se înroleze încă de la
vârsta de 15 ani. Cu toată viaţa aspră şi felul în care erau
instruiţi soldaţii pentru a fi gata oricând să ucidă, Martin nu s-a
schimbat, a rămas la fel de bun, tolerant, omenos, fiind gata
oricând să sară în ajutorul semenilor săi, să-i ajute pe cei săraci,
pe cei bolnavi, pe cei înfometaţi – toate acestea dintr-o soldă care
în mod normal de abia ajungea unui singur om.
Într-o toamnă târzie şi rece, Martin a întâlnit un bătrân atât de
sărac încât hainele îi erau numai zdrenţe pe el. Era frig, un vânt
îngheţat sufla deslănţuit ridicând în trombe frunzele uscate, iar
bietul bătrân, aciuit lângă zidul unei case, aşa ca un câine de
pripas, stătea ghemuit pe jos, în aşteptarea îngheţului morţii.
Văzându-l, Martin n-a mai stat pe gânduri şi deoarece nu avea cum
să-l ajute altfel, şi-a scos mantia ostăşească de pe umeri şi cu
paloşul a despicat-o în două, oferind bătrânului jumătate din ea.
În aceeaşi noapte, Martin l-a visat pe Iisus îmbrăcat în jumătatea
de mantie pe care o dăduse omului sărac. Acesta i-a spus: „Martin,
ceea ce dai aproapelui tău aflat la necaz, îmi dai mie, şi binele
care îl faci pentru altul, mi-l faci mie.”( Matei 25-43)
Ce s-a mai întâmplat apoi? Martin s-a botezat devenind creştin, iar
viaţa sa a fost un exemplu de dăruire şi bunătate. La vârsta
senectuţii a fost propus să fie episcop, dar Martin modest, nu dorea
astfel de titluri şi funcţii, aşa că, pentru a nu fi găsit s-a
ascuns într-un grajd unde iernau gâştele. Exact ca la Roma, gâştele
au făcut o asemena gălăgie încât cei care-l căutau au venit la sigur
şi l-au găsit, astfel Martin nu a mai putut refuza înalta distincţie
şi a fost făcut episcop. Aceasta întâmplare ar explica simplist
motivul ritualului „culinar” de pe 11 noiembrie.
Numele Martin se crede că este de origine latină – Martinus -
derivat fiind de la Marte – zeul războiului la romani. El mai are
semnificaţia de „Luptătorul, Războinicul, Cel care aparţine lui
Marte. Începând cu episcopul Martin von Tours care a fost beatificat
ca sfânt şi numele este creştin
Alaiul lui Martin
 Din
punct de vedere liturgic toate sărbătorile şi festivităţile
tradiţionale încep în seara precedentă, după apusul soarelui, - în
cazul acesta 10 noiembrie.
În anumite regiuni, mai ales la sate, se întruneşte “Alaiul lui
Martin”. (vezi poza alăturată). Exact ca la orice ritual de trecere,
de fertilitate etc. cunoscut în folclorul românesc această
sărbătoare este colectivă şi are caracteristica unui adevărat
scenariu, în care se reactualizează o legendă, în cazul de faţă cea
mai sus amintită. Sf. Martin este reprezentat de un bărbat îmbrăcat
în straie ostăşeşti, călare pe un cal – neapărat bălan.
Al doilea personagiu este cerşetorul, ambii însoţiţi de către gloata
de copii, părinţi şi mai toată suflarea satului, venită să se bucure
de petrecere. Se cântă « Martins Lieder » - cântece tradiţionale
pentru această sărbătoare şi de multe ori ritmul şi muzica
sunt
susţinute de către o fanfară. Punctul culminant al alaiului este
împărţirea simbolică a unei mantii adevărate, spintecată cu paloşul
de către personajul ce-l reprezintă pe Sf. Martin şi – aşa ca-n
legendă - oferirea unei jumătăţi cerşetorului.
 Un
rol important în scenariu îl constituie focul ritual - Martinsfeur.
Întreaga asistenţă poartă făclii aprinse ( Martinsfackeln), felinare
făcute artizanal în şcoli sau grădiniţe ( Martinslampen - vezi poza
alăturată) sau în unele regiuni dovleci scobiţi, în care se pun
lumânări. În unele regiuni din Germania şi Austria tradiţia lui
Martinsgans este legată de Serbarea recoltei, aşa cum a fost iniţial
în Evul Mediu, o importantă sărbătoare de toamnă, cu rădăcini în
cultul ancestral al fertilităţii. Obiceiul ca în această zi să se
mănânce carne de gâscă se crede că a pornit de la curţile nobililor
francezi. Ţăranii nu-şi puteau permite acest lux, aşa că mâncau de
regulă carne de raţă sau găină.
În vechea liturghie galică, ziua Sf. Martin era ultima sărbătoare
înainte de a se întra în Postul Crăciunului care dura şase săptămâni
– corespondentul sărbătorii “Lăsata Secului de Dulcele Toamnei” sau
Postul Crăciunului la ortodoxi
Expresia „faire la Saint Martin“ înseamnă în Franţa să mănânci şi să
bei bine.
Focul lui Martin
 Până
nu de mult exista pretutindeni cunoscuta tradiţie a marilor focuri
care se aprindeau pe dealuri, reminiscenţă a felului în care se
serba şi în mediul ţărilor germanice momentul de cumpănă dintre
anotimpuri, serbările recoltei, etc. asemănător ariei balcanice.
Astăzi, în cea mai mare parte obiceiul este păstrat doar la sate, în
oraşe simbolul focului fiind reprezentat de lămpile amintite sau
făcliile cu care ies seara pe străzi, într-un adevărat alai. Focul
şi-a păstrat – chiar la proporţie infimă – rolul său simbolic, de a
aduce lumină în întuneric, de a purifica. Tot ce a fost rău în anul
trecut se arde prin foc. Însăşi vara este în felul acesta arsă
simbolic, ceea ce înseamnă că o anume perioadă de timp, un anotimp –
un episod de viaţă, este iremediabil terminat, lăsând loc altui
anotimp şi cursului neîntrerupt al vieţii care să se desfăşoare mai
departe. Aceeaşi piesă de milenii, doar actorii se schimbă mereu,
intrând şi mai ales ieşind din scenă…
Interesant este obiceiul săritului peste foc, înâlnit şi în aria
balcanică, inclusiv în ţara noastră, în toate ceremoniile în care se
aprind focurile rituale. Simbolul este identic, puterea focului
trebuie să aducă celui care sare peste el energie şi forţă, mai mult
chiar – noroc şi bucurie, iar pământului rod bogat. La oraşe unde nu
se aprind marile focuri rituale, simbolul este păstrat prin «
săritul peste o lumânare aprinsă ». În acest sens este edificator
cântecul lui Martin ( Martinslied) : « Springen wollen wir kreuz und
quer, übers liebe Kerzchen her, lasst uns froh und munter sein“...
Golirea coşului şi alte obiceiuri
În unele regiuni, de ziua Sf. Martin este obiceiul ca în jurul
focului ceremonial, să se strângă copiii cu coşuri de nuiele, pline
cu mere, pere, struguri, nuci şi alune precum şi Martinsbrezel –
Covrigii lui Martin. Ei împart celor din jur conţinutul coşurilor,
apoi le aruncă în foc, arderea lor simbolizând faptul că vara este
definitiv trecută – arsă, după ce şi-a dăruit oamenilor prinosul ei.
Este surprinzător cât de asemănătoare este această tradiţie din
ţările germanice cu Sâmedrul românesc – existent sub forme specifice
zonei, în toată aria balcanică. Originea covrigilor se pierde în
negura istoriei. Se crede că în timpul romanilor aceste forme de
aluat simplu - făcut din făină, apă şi sare, denumite în latină
precedella, erau făcute tradiţional ca ofrandă în cultul
strămoşilor, pentru a fi oferite oamenilor săraci. Obiceiul a fost
preluat de creştinism, dar cu timpul aceşti covrigi şi-au pierdut
semnificaţia iniţială. Prin analogie, în tradiţia balcanică se
folosesc colacii sau prescurile, ca ofrandă în diversele ritualuri.
În mod obişnuit obiceiurile sunt diferite, de la zonă la zonă, au
caracter local. Voi da câteva exemple din Austria. În Reith, copiii
vin cu beţe lungi pe care le bagă pe ferestrele caselor – lăsate
special deschise de către locuitorii lor, pentru a primi “Ofranda
lui Martin”, adică cârnaţi, gogoşi, turtă dulce, portocale, pe care
gospodinele le înfig în vârful băţului.
În Liezen este tradiţia ca să se curăţe şi să se închidă grajdurile
în ajunul sărbătorii Sf. Martin. După ora 18 tinerii cu capetele
acoperite, purtând în mână lămpi şi felinare – de producţie proprie,
vin şi fac mare gălăgie cu clopote şi talăngi făcute din doze goale.
Cei care se uită la ei, acelora li se va pune gunoi în faţa casei.
Tradiţia marchează sfârşitul păşunatului în Alpi.
În Feldkirchen – Kärtner, ţăranii vin de ziua Sf. Martin cu păsări
vii la biserică. După ce se termină slujba, acestea se vând prin
licitaţie, în folosul bisericii.
Am dat doar câteva exemple din nenumăratele existente, deoarece în
fiecare regiune obiceiurile diferă. In Austria cel mai festiv se
sărbătoreşte în regiunea Burgenland, deoarece Sf. Martin este
patronul acestui district – judeţ.
Vara Sfântului Martin
Paradoxal, în această perioadă târzie a anului – sfârşit de toamnă
şi început de iarnă, în preajma zilei Sf. Martin, foarte des vremea
se încălzeşte, cerul e senin şi soarele îşi regăseşte - chiar mai
obosit – strălucirea. În calendarul popular aceste zile poartă
denumirea: Vara Sfântului Martin – “St. Martin's summer” (la
englezi) “Altweibersommer“, „Indianersommer“ sau mai rar
“Martinssommer” în ţările germanice.
Legenda – căci în toate trebuie să existe o explicaţie populară care
în timp capătă semnificaţie de legendă – spune că atunci când
soldatul Martin şi-a împărţit mantia cu cerşetorul, a simţit cum
vântul dezlănţuit îi pătrundea până în măduva oaselor. Dar deodată,
vântul s-a oprit, cerul s-a înseninat şi soarele ascuns până atunci
în negură, a început să strălucească, încălzindu-l. Aceasta a fost
prima “Vară a lui Martin”.
Previziuni în Calendarul popular.
De ziua Sf. Martin sunt legate anumite prognoze ale vremii: Dacă
ninge, se spune că este semnul cel mai sigur al unui Crăciun lipsit
de zăpadă.
Dacă ziua lui Sf. Martin cade într-o vineri sau sâmbătă, iarna va fi
foarte grea.
De ce 11 noiembrie?
Explicaţiile pot fi multiple.
Pe de o parte păstrarea ritualului ancestral al fertilităţii, care
consta în sacrificarea la cumpăna dintre anotimpuri a gâştei,
considerată animal solar.
În Germania este legat de faptul că Martin Luther s-a născut la 10
noiembrie şi a fost botezat pe 11 noiembrie – deci se serbează ziua
botezului întemeietorului religiei protestante
Ziua lui Martin era considerată o importantă dată de plată a
dobânzii în natură, care acum se făcea cu gâşte ( erau suficient de
mari şi grase la sfârşitul toamnei) aşa cum de Paşte se făcea cu ouă
şi iepuri.
Cifra 11 reprezintă încă din Evul Mediu simbolul păcatului (
depăşirea cifrei 10 – cele 10 porunci, date de către Dumnezeu lui
Moise pe muntele Sinai), Martinsgans fiind ultima specialitate de
carne mâncată până la Crăciun. În sec. V episopul Perpetuus von
Tours a declarat Ziua Sf. Martin începutul celor şase săptămâni de
post înaintea Crăciunului.
Pe 11.11, ora 11 şi 11 minute în ţările germanice începe Faschingul
- carnavalul (cuvânt derivat de la “carne vale” adică Adio carne –
deci ultima zi când se mai mănâncă “de dulce”) . Din 1917 tradiţia
postului strict al Crăciunului a fost abrogată de religia catolică,
dar termenul de Carnaval a rămas.
În tot cazul, la ora actuală puţini mai cunosc rădăcinile tradiţiei,
iar “savurarea” fripturii de gâscă, umplută cu castane, cu garnitură
de varză roşie şi găluşti de cartofi, a devenit un festin ritual
pentru gurmanzi. Anul trecut în această zi în Austria au fost
sacrificate 250.000 de gâşte. Anul acesta încă nu se ştie ce va mai
fi…în tot cazul ziarele pregătesc terenul, afirmând sus şi tare că «
animalele solare » nu au virusul H5N1, deci pot să cadă cu sutele de
mii din nou « ofrandă pe altarele mâncăcioşilor ».
Julia Maria Cristea Viena
Ilustraţii din Symbole und ihre Bedeutung – Jack Tresidder
Brauchtum und Feste in Österreich – Werner Schneider
Österreichische Feste & Bräuche im Jahreskreis – Helga Maria Wolf
|
