Mitul « Lerui, Ler »

Dr. Titus Filipas

Impresii si pareri personale in FORUM

În treizeci de ani de lupte, Charlemagne frîngea cerbicia saxonilor continentali. Dar ei formaseră pînă atunci un fel de zid protector împotriva „oamenilor nordului”. Zidul fiind căzut, vikingii atacă Europa spre miazăzi cel puţin atât de timpuriu precum anul 793. Unul din documentele doveditoare este o stelă de piatră grosolan sculptată de un artizan saxon de pe coasta răsăriteană a Angliei, în zona comitatului Northumberland. Sculptorul naiv şi sincer din Northumbria a reuşit să ne transmită ce a văzut la sfârşitul secolului VIII chiar cu ochii lui : şapte războinici vikingi agitând ameninţător securile de război. Bărcile lungi ale vikingilor acostau la ţărmurile mărilor sau ale rîurilor, războinicii debarcau pentru jaf şi oroare, după care se retrageau. Treptat, raidurile s-au transformat în aşezări permanente locuite de ‚oamenii nordului’. Înainte de sosirea vikingilor, Northumbria (este un termen latinesc artificial, macaronic, inventat de englezi în epoca victoriană, eu sînt tentat să zic Humbrensia) fusese o provincie engleza de subtilă cultură monastică. Călugări şcoliţi din provincia engleză Northumbria: ‚gente nostra que dicitur Humbrensium’, ne explică de ce s-a păstrat, ca o relicvă sfântă la Roma, Columna păgână a lui Traian. Alcuin (732 ?- 804) însuşi, "ministru al educaţiei şi culturii" pe vremea lui Charlemagne, provenea din această provincie. L-a însoţit Alcuin pe Lerui în Câmpia Panoniei? Dar iată că in Northumbria lui Alcuin, vikingii danezi îşi stabiliseră deja propriul lor regat către anul 867 AD.

Peste Canalul Mânecii, adică în Franţa, de asemenea vikingii exploatează mai întâi logistica rîurilor. La anul 843, vikingii norvegieni jefuiesc oraşul Nantes, apoi urcă pe fluviul Loire, ajung la prosperul oraş Tours, debarcă, incendiază, şi însângereaza centrul Franţei. Vikingii danezi vor urca pe Sena ajungând la Paris, pe atunci nu mai mare decât « l'île de la Cité », cetate medievală asediată timp de doi ani. Vikingii încetează asediul Parisului numai la intervenţia împăratului Charles le Gros, (anul naşterii 839 - anul morţii 888), strănepotul lui Charlemagne, şi unchiul lui Arnulf de Carinthia. Carol cel Gras a fost încoronat de papa Ioan al VIII-lea la anul 881. Deşi a salvat Parisul de vikingi, şi practic la acel moment stăpânea aproape tot imperiul lăsat moştenire de Charlemagne, el nu este înregistrat de istoria oficială a Franţei drept unul dintre regii ei. Charles le Gros a devenit regele Svabiei la moartea tatălui său, în 876 AD. Apoi, fratele său Carloman renunţă la conducerea regatului Italiei în anul 879, din motive de boală. Deci în 879 Charles le Gros primeşte Italia, cu toate că imperiul fusese divizat de Charlemagne. Saxonia reintră în imperiul care a fost clădit mai mult aleatoriu de soartă pentru Charles le Gros la anul 882, când moare fratele său Ludovic cel Tînăr. La anul 885, ajutat nu de geniu ori de carismă, ci de o succesiune neobişnuit de lungă a unor evenimente norocoase pentru steaua lui, el reunifică imperiul lui Charlemagne, excepţie făcând regiunea Provence. Datorita plăţii unei răscumpărări valorând câteva tone de argint pur, Charles le Gros, care nu era din principiu şi prin constituţia lui fizică un luptător, reuşeşte totuşi să despresoare Parisul de sângeroşii vikingi la 886 AD.

De unde provenea acel argint, pentru că nu existau mine de argint de mare productivitate pe teritoriul imperiului carolingian? Din comerţul cu toate zonele aflate la răsărit de imperiu. Argintul care permitea fluiditatea comercială în imperiul lui Charlemagne provenea însă majoritar din dirhamii arabi, retopiţi şi transformaţi în bani francici noi: denarii, la monetăria imperială carolingiană de la Dorestad. În principiu, tocmai pentru obţinerea acestui argint monetar era atât de interesat Charlemagne de controlul căilor comerciale. Prosperitatea imperiului său creştea printr-un proces de integrare a teritoriului cu ajutorul unor drumuri comerciale tot mai sigure. Prioritatea strategică a politicii proactive duse de Carol cel Mare consta in augmentarea condiţiilor de securitate ale vechilor drumuri comerciale, precum şi în trasarea unor căi comerciale noi. Charlemagne iniţiază construirea unui canal Rin-Dunăre, dorind să edifice, prin canale şi ecluze traversând tot continentul european.de la nord la sud, o cale continuă de apa între Marea Nordului şi Marea Neagră.

Chiar înainte de vikingi, Charlemagne gândea Europa în termeni de mari bazine hidrografice: „pământ şi apă". Înţelegând corect istoria, şi Mihai Eminescu declama în versuri ideologice : "Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă". Atunci când invadează, împăraţii lumii de azi declară în mod expres:"We want no land, no water". Nu vor „pământ şi apă". Vor doar să instaureze "democraţia" în Fertila Semilună, pământ fertil din Orientul Mijlociu tocmai pentru că are apă.

Charlemagne atacă şi distruge, la anul 796, chiar inima imperiului avar din Câmpia Panoniei, tocmai pentru câştigarea controlului asupra drumului comercial pe uscat între Marea Adriatică şi Marea Baltică, un control deţinut până atunci de avari. Mai tîrziu, papa Urban al II -lea va socoti că aceasta a fost cruciadă. Charlemagne mai dobândeşte, tot prin „luptă dreaptă”, şi uriaşul tezaur al avarilor, una dintre cele mai mari averi strânse vreodată pe pământ, provenind mai ales din estorcarea lumii Bizanţului, a nordului Oikumenei bizantine. Dupa ce îi lichidează – acesta este cuvântul potrivit--, la modul cel mai direct, rapid şi eficient pe avarii specializaţi în uciderea ‚romanilor novaci’ sau ‚hoinari’, Charlemagne se îndreaptă spre Roma. Unde este încoronat la anul 800 ca imperator de către papa Leon al III-lea. Atunci şi regatul italic, fostul regat al longobarzilor din nord, păstrând capitala în Pavia, devine parte integrantă a Imperiului roman reconstituit în Occident de către Charlemagne.

Se ştie că Montesquieu continuă cugetările despre romani ale moraliştilor francezi din secolul XVII. Probabil că inventând conotaţia negativă a termenului ‚bizantin’, francezul Montesquieu vroia să dea şi o anumită legitimitate istorică tardivă titlului de „împărat roman” al francicului Charlemagne. Pentru noi, românii, importanţa majoră a operei lui Montesquieu constă în faptul că prin ‚ideologia bizantină” ce o pune pe piaţa culturală a Europei intelectualilor, el face disponibil numele Romania (cum se numea în realitate ‚imperiul bizantin’), care va fi apropriat de principatele dunărene unite în secolul XIX. Citind cu atenţie opera lui Montesquieu, găsim în aceasta şi germenele pentru justificarea conceptului ulterior de 'Romania neoacquistica'. De altminteri faimoasele ‚Scrisori persane’, ‚Lettres persanes’ din 1721, sunt inspirate din „Six Voyages en Turquie, en Perse et aux Indes”, jurnalul de călătorie al lui Jean Baptiste Tavernier (1605–1389) care trecea şi prin Ţările Române, purtând cu el un mare diamant albastru, ‚ochiul lui Shiva’ care va deveni ‚diamantul Hope’. 'Romania neoacquistica' este o ‚imagine de marcă’ pe care am dobândit-o poate cu tot cu denotaţia negativă pusă acolo de Montesquieu. Dar încoronarea lui Carol cel Mare căpăta aură, glorie, tocmai din conotaţia negativă dată lumii Bizanţului. Prin acea încoronare a lui Charlemagne, biserica de la Roma intra în rolul unui partener major în politica europeana continentală. Această situaţie va dura o mie de ani, papalitatea fiind decăzută din rolul politic abia de către Napoleon Bonaparte. În fine, aşa cum remarca istoricul britanic James Bryce (1838-1922): “Încoronarea lui Charlemagne este […] unul dintre acele rare evenimente care dacă nu s-ar fi întâmplat, istoria lumii ar fi arătat altfel ”

Crearea colindului « Lerui, Ler », ce consemnează prezenţa lui Charlemagne lângă noi, ori chiar în spaţiul nostru de atunci, într-un timp când el era doar « Le Roy », este pentru romanticii români la fel de importantă ca şi « Încoronarea lui Charlemagne » pentru romanticii occidentali. Prezenţa fulgurantă şi organizatoare a lui Charlemagne în Câmpia Panoniei unde se vorbea pe atunci o vernaculară neolatină s-a păstrat la noi în mitul « Lerui, Ler », un mit care asigura legătura culturală naturală între răsăritul Europei şi partea apuseană a continentului. Deşi în Constituţia Uniunii Europene nu există vreun articol care să statueze inserţia tradiţiei creştine în construirea Europei, românii vor insera totdeauna şi mitul « Lerui, Ler », adică amintirea despre Charlemagne prezentă în conştiinţa românească, în tratatul constituţional european ideal.

Dar să revenim şi la sursa dirhamilor islamici. Charlemagne profită de relaţiile sale diplomatice excelente cu şeful arab Harun (Aaron) al-Rashid, cel de al cincelea calif abbasid din Bagdad, făcând parte din ‚dinastia binecuvântată’, solicitând şi obţinând ameliorarea considerabilă a statutului bisericilor creştine de la Ierusalim. Astfel constatăm că spiritul european « Lerui, Ler » este total opus atmosferei războinice, duhului cruciadelor fără cruţare ce au distrus şi marele centru de civilizaţie, --Constantinopol--, la anul 1204. Ar trebui să credem şi acum în « Lerui, Ler » ca într-o valoare majoră, românească şi europeană.

Dr. Titus Filipas

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)