Lucian Cașu

 

Pe numele său real Nicolae C. Ionescu, cunoscut însă tuturor ca Nae Ionescu – a fost un personaj asupra căruia s-a tot discutat încă din timpul vieții sale. Nimeni nu poate contesta aura controversată din jurul său și, cu toate acestea titlul acestei lucrări este pasibil să inflameze spiritele chiar și acum la peste 70 de ani de la moartea lui. Prin simpla asociere a numelui acestuia alături de cel al lui Socrate risc să produc indignare în rândul savanților din domeniul filozofiei. Pentru mine această prejudecată nu reprezintă un obstacol care să mă poată opri din demersul științific.  Pentru început, datorită lipsei actuale de promovare a omului Nae Ionescu – voi descrie în linii mari evenimente din scurta și tumultoasa viață a profesorului de filozofie asupra căreia încă mai dăinuie o puternică nebuloasă. Născut la 4 iunie (stil vechi) 1890 la Brăila, urmează studiile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist şi îl cunoaşte pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism naţional. Termină studiile liceale la alt liceu. Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab din Bucureşti.

După o vreme în care colaborează la publicații ca Studii filosofice sau Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârşirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naşte în luna iunie a anului 1918. În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în ţară în 1919 dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat şi închis. Oficial, s-a considerat că a murit bolnav de inimă la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezenţa Cellei Delavrancea.[1]

Pe parcursul acestei dizertații vom încerca să demonstrăm caracterul socratic al personalității, filozofului și de ce nu – a destinului Nae Ionescu. Este vitală o precizare, chiar din această fază incipientă, caracteristica asemănătoare cu marele filozof elin pe care se va stabili scheletul acestei introduceri – iar aici mă refer la capacitatea amândurora de a întemeia o adevărată școală de filozofie în sânul căreia s-a strâns elita intelectuală contemporană fiecăruia dintre ei; iar dacă la Socrate primul nume care ne vine în minte este cel al lui Platon ,- în cazul lui Nae Ionescu îl este asociat Mircea Eliade. Lista poate continua la Socrate însă de primă importanță pentru subiectul studiat de față, viitorului istoric al religiilor i se adaugă filozofi ca Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Vasile Băncilă, Ernest Bernea sau George Racoveanu.

O caracteristică secundară ce marchează o aparentă conexiune între Nae Ionescu și Socrate este aceea a lacunei de material scris. Dacă Socrate a preferat să nu lase nicio mărturie scrisă asupra propriilor concepții despre filozofie - rolul de scrib intelectual fiind asumat de marele său continuator Platon, în cazul lui Nae Ionescu vorbim de o pleiadă de tineri intelectuali ce au proiectat mesajul profesorului lor sub spectrul ideatic personal și, apoi la importanta popularizare postumă. Ar fi aici totuși o excepție și anume că Nae Ionescu a publicat doar sub forma articolelor de ziar sau revistă - dar varietatea acestora produsă tocmai de lipsa coordonatelor coerenței unui volum, subliniază predispoziția caracterului lui Nae Ionescu pentru retorica jurnalistică ce a alternat oralitatății cursurilor sale universitare.

O a treia caracteristică discutabilă ce duce cu gândul la omologul său atenian este chiar sfârșitul vieții sale. De aici încep controversele, și anume: dacă în cazul lui Socrate am considerat drept adevăr istoric textul celebrului dialog platonician, iar de peste 2400 de ani nu au existat contestații la adresa lui, la Nae Ionescu înca se polemizează când vine vorba de moartea sa timpurie (peste 3 luni ar fi împlinit 50 de ani). Coincidența tragică este că din mărturii neoficiale se afirmă că moartea ar fi survenit prin otrăvire. Aici este citat Arșavir Acterian (fost student al lui Nae Ionescu) care la rândul său preia o mărturie a avocatului și eseistului Petre Pandrea: “Se zice că având gripa, Nae Ionescu a chemat pe doctorul său curant. În schimb s-a pomenit cu alt doctor, chipurile trimis de doctorul care fusese chemat. Doctorul în cauză l-a pipăit, l-a cercetat pe bolnav cu mare atenție și i-a făcut o injectie care i-a fost fatală marelui filosof. Din ordinul cui? Nu e greu de presupus”[2]. Bineînțeles ca niciodată nu se va ști cu siguranța adevărul despre moartea sa, Nae Ionescu fiind un mare consumator al cafelei și țigărilor la care dacă se adaugă decepția și nefericirea ca urmare a derapajul său politic poate constitui un cocktail suficient de devastator chiar și pentru o inimă sănătoasă.

Dacă până acum menționarea acestor asemămări între soarta filozofului român și cea a lui Socrate, a mai ameliorat din unele păreri preconcepute asupra titlului principalului studiu, ca o continuare vom încerca să abordăm un subiect mai delicat și anume cel care a contribuit și încă o face la adevăratul motiv pentru care Nae Ionescu este încă un subiect incomod. Urmărind firul vieții lui vedem cum dintr-un adolescent cu  o aparentă orientare socialistă (în gâdnirea sa se pot vedea influențe ale unui socialism de stânga) – ajunge să devină un umanist, un mistic cu o înclinație clară spre individual. Dacă perioada antimonarhistă poate fi pusă pe seama zbuciumatului debut de secol 20 și a unei nematurizări specifice unui tânăr licean, în continuare observăm o coerență evidentă în propensiunile sale. Așadar, cum în primul rând a fost cunoscut ca profesor el va fi totodată metafizician, teolog și va cocheta cu politica, ceea ce cum am spus și mai înainte este în general acceptat că i-a provocat și decesul. Putem concluziona până aici închipuindu-l pe Socrate, care la un anumit nivel va influența echilibrul politic atenian. El primește moartea cu brațele deschise, neezitând să ia băutura otrăvită tocmai datorită acuzațiilor cu privire la o așa-zisă influență negativă asupra tinerilor cetății. Până aici considerăm că portretul conturat al celor doi filozofi se aseamănă suficient de mult cât să spulbere din presupusa indignare inițială.

Chestiunea care il încadrează pe Nae Ionescu ca fiind un subiect tabu este apropierea sa față de dreapta interbelică. De altfel, este considerat unanim că filozofia sa a contribuit la fundamentarea ideologiei legiunii Sf. Arhanghel Mihail. Aici discutăm despre trăirism sau cum se mai spune în zilele noastre năism. Generația studenților săi a mai fost numită și trăiristă și cum indică numele e vorba de o filozofie care se bazează pe trăirea spirituală sau religioasă iar în cazul de față e vorba de mistica creștin ortodoxă. Nae Ionescu consideră că pentru o mai bună înțelegere a fenomenelor este necesară o trăire metafizică. În general a subestimat școala și capacitatea de învățare a studenților apreciind în schimb capacitatea proprie de înțelegere și analiză asociind-o unui fel de creație la un nivel inferior dar nu mai prejos de actul creator divin.

Nae Ionescu a fost profund influențat de scrierile Fericitului Augustin, în special de marea sa operă – Confesiuni. Așa cum însuși Mircea Vulcănescu mărturisește, întregul destin al filozofului a fost influențat de dictonul: „Tu ne-ai făcut pe noi pentru Tine, neliniștit e sufletul nostru până se va odihni în tine”[3].

 

Lucian Cașu

 

Bibliografie:

1.    Metafizica. Vol 1: Teoria cunoştinţei metafizice: 1928-1929, Cunoaşterea imediată. Vol 2: Teoria cunoştinţei metafizice: 1929-1930, Cunoaşterea mediată, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1942-1944; Reeditată: Curs de metafizică. Teoria cunoaşterii metafizice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991;

2.    Prelegeri de filosofia religiei, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1993, 1994;

3.    Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;