|
Noaptea Strigoilor
– Noaptea Sfântului
Andrei
Julia Maria Cristea –
Viena
Impresii si pareri personale in FORUM
„
Zgomot trist în câmp răsună / Vin
strigoii, se adună / Părăsind a lor sicrii / Voi creştinelor popoare /
Faceţi cruci mântuitoare / Căci e noapte îngrozitoare / Noaptea
Sfântului Andrei…
Îmi amintesc şi
acum ce îngrozită am fost ascultând versurile sinistre şoptite de bunica
mea la ceas de taină, într-o anumită seara de toamnă – argument forte ca
să răzbească cu noi – patru copii rebeli, să ne culcăm.
- Aţi auzit ?
Astăzi este noaptea Sfântului Andrei, noaptea strigoilor, vârcolacilor,
moroilor şi lupilor, noaptea morţilor vii. Dacă vă găseşte treji nu se
ştie niciodată ce se poate întâmpla, dar dacă dormiţi totul va trece ca
şi când n-ar fi fost...
Cu ani mai
târziu, am regăsit poezia într-un volum a lui Vasile Alexandri şi
citind-o emoţia a fost parcă mai puternică, nu teama de odinioară ci
nostalgia aducerii aminte, reîntoarcerea în acea lume a copilăriei, pe
care paradoxal, ca şi copii dorim s-o parcurgem cât mai repede pentru a
ajunge adulţi, iar adulţi fiind ne-am dori s-o retrăim, barăm în
amintiri, cu sentimentul paradisului pierdut sau al bucuriei - că facem
parte dintre aceia care putem totuşi să spunem: „et in Arcadia ego”...Se
poate şi altfel...
Şi mare mi-a
fost uimirea când tot aşa, am aflat că „Noaptea Sfântului Andrei” nu era
fantezia unui poet, nici povestea înfricoşătoare a unei bunici agasată
de nepoţi neascultători, ci un eveniment de seamă al arhaicului
românesc, populat de magii, vrăji, superstiţii, ritualuri şi fiinţe
fantaste.
Sfântul Andrei
 Este
primul dintre cei 12 apostoli care l-au urmat pe Isus şi după
răstignirea acestuia, a fost răstignit şi el în jurul anului 70 pe o
cruce în formă de X , care da atunci a rămas cu numele de „Crucea
Sfântului Andrei”. Se spune că în timpul vieţii ar fi propovăduit
religia creştină în Tracia, Sciţia, Dobrogea până la Nipru unde ar fi
ridicat o cruce indicând unde va fi viitorul centru al ortodoxiei.
Cu tot procesul de creştinizare,
fondul păgân - moştenirea strămoşească păstrată din generaţie în
generaţie a vechilor credinţe, datini şi ritualuri – nu a putut fi
complet eliminată ci doar parţial transformată şi integrată tuturor
sărbătorilor creştine, dându-le astfel o deosebită culoare. Unul dintre
multele exemple este Noaptea Sfântului Andrei, când se crede că strigoii
de toate felurile ies din morminte, se bat pe la răscruci, fac hore prin
aer, pe lângă turlele bisericilor, intră prin case, fură laptele vacilor
şi multe, multe alte blestemăţii.
De fapt, calendaristic, 30 noiembrie
– ziua Sfântului Andrei, consemnează sfârşitul toamnei şi începutul
iernii, de aceea popular i se mai spune Andrei-cap-de-iarnă, ori Indrea
sau Undrea – nume care se mai folosc şi pentru denumirea lunii
decembrie.
Cum iarna este anotimpul lupilor, Sf.
Andrei a devenit patronul lor ( poate şi prin faptul că fratele său Sf.
Petru, este şi el „mai mare peste lupi”) iar ziua lui se mai numeşte în
popor „Grădineţul Şchiop” sau „ Ziua lupului” şi trebuie respectată prin
odihnă, căci cine lucră „ îi strică lupii vitele şi mai ales oile şi
caprele”. Se mai spune că în această zi „lupul îşi vede coada”, deci îşi
poate suci gâtul care de obicei este ţeapăn şi este deci foarte agil la
vânătoare.
Deci, ziua Sf. Andrei este la cumpăna
anotimpurilor, când se crede că hotarul dintre lumea viilor şi a
morţilor este foarte penetrabil, iar strămoşii mitici se reîntorc pe
pământ sub forma diferiţilor strigoi sau a unor animale totemice. De
aceea ajunul acestei zile este denumit „Noaptea Strigoilor”, când
văzduhul şi pământul este bântuit de făpturi malefice îngrozitoare.
Strigoii
 Termenul
de strigoi derivă din cuvântul latin Striga care înseamnă bufniţă
sau duh necurat.
Dimitrie Cantemir afirmă că de fapt
Striga este de origină greacă, însemnând vrăjitoare bătrână care omora
copiii mici. După alte versiuni cuvântul este de origine indo-europeană,
iar termenul de strigoi este întâlnit la dacoromâni şi macedoromâni.
Din relatările lui Dimitrie Cantemir,
în presa zilnică şi revistele din Transilvania, Moldova şi Muntenia
secolului al XIX-lea un subiect deosebit de fecund era
cel care se referea la strigoi şi
strigoism, la metodele magice şi administrative de apărare împotriva
lor.
 Strigoii
sunt făpturi mitice care joacă un rol important în demonologia română.
După provenienţa lor, structura lor malignă şi posibilitatea de a face
rău oamenilor, în credinţa populară sunt menţionaţi două feluri de
strigoi: „Strigoiul viu” şi „Strigoiul mort”.
După cum
relatează Romulus Vulcănescu strigoiul viu are anumite caracteristici
încă de la naştere: provine din strigoi sau strigoaice, se naşte cu
„căiţă pe cap pe care o mănâncă îndată”, poate să aibă un picior cu
copită, şira spinării e terminată cu o coadă etc. În timpul vieţii se
dezvoltă repede, este rău, chinuie şi omoară animalele, e maliţios,
sadic, minte, jură strâmb, e spân, are canini proeminenţi. Strigoaicele
sunt mult mai rele iar unele dintre ele se transformă în vrăjitoare.
Credinţa este că oamenii strigoi, duc în viaţă o existenţă dublă, astfel
la primul cântat al cocoşilor, sufletul lor - în timp ce trupul doarme,
iese sub forma unei umbre şi colindă pe coclauri încercând să facă rău
muritorilor, pentru ca să se întoarcă în trup la al treilea cântat. Se
mai credea că de multe ori, oamenii-strigoi se dau de trei ori peste cap
şi se transforă în oameni – fiare, oameni-lupi, oameni-cai,
oameni-mistreţi şi umblăde năuci pentru a face rău. Mai ales în trei
nopţi ale anului – de Sântoader, de Sângeorge şi de Sântandrei ei fac
adevărate nopţi valpurgice, fiecare având caracteristiciproprii.
 Morţii
strigoi sau cadavrele vii, provin din strigoii vii care la moarte
nu au fost deztrigoizaţi prin anumite practici cum ar fi cea cu ţăruşul
bătut în inimă unui mort bănuit de a fi fost strigoi viu, sau prin
punerea unui căţel de usturoi în gură. Se crede că morţii strigoi sunt
mult mai răi decât strigoii vii, ei se transformă noaptea în animale
sălbatice şi fac numai rău muritorilor, aduc molime peste animalele
satelor, fac ca oamenii să înnebunească de spaimă, îi pocesc, schilodesc
sau chiar îi omoară, fură mana vacilor, rodul livezilor, al viilor şi al
câmpului, precum şi armonia familiei. Se mai spune că noaptea se
întrunesc şi fac „hore aeriene sau sarabande terestre” iar în acele
nopţi amintite puterea şi dorinţa de distrugere este extremă. Aşa ca în
noaptea Sf. Andrei.
Pentru a se
apăra, oamenii folosesc aghiasmă, leuştean, smirnă, tămâie şi mai ales
usturoiul, care pun pe fugă toate făpturile malefice. Deşi poate sunt
doar făpturi mitice, teama, legenda şi tradiţia este transmisă din
generaţie în generaţie şi este respectată cu stricteţe în lumea satului.
Semnificativă este poezia „Strigoii”
a lui Gheorghe Coşbuc: „ Creştinii câţi nu dorm, cu spaimă cheamă /
Pe maica lui Hristos şi-aprind grăbit / Tămâie şi-usturoi pe-un vas
de-aramă / Ea singură-n căscioară, biata mamă / Stă chip înmărmurit”…
Pricolicii
Folcloristul Tudor Pamfile apreciază
că pricolicii sunt „o altă înfăţişare a strigoilor” sau „strigoi
întrupaţi în animale”, adică strigoi zoomorfi, nişte „fantome de
animale”, de obicei având înfăţişări de „oameni-lupi”.
Dimitrie Cantemir spune că termenul de
pricolici are aceeaşi semnificaţie ca cel de „Loup garou” la francezi,
care au credinţa fermă că „oamenii se pot schimba în lupi şi în alte
fiare de pradă şi îşi însuşesc atât de mult firea acestora, încât se
reped şi sfâşie atât oamenii cât şi dobitoacele”.
Artur Gorovei consideră că
Pricoliciul este un om mort care iese din mormânt în chip de animal
malefic infernal – lup, câine, hienă - pentru a face rău oamenilor. El
nu trebuie confundat cu Vârcolacul care este tot o făptură
demonică, jumătate om – jumătate lup, fiind cel care în credinţa
străveche se urcă pe cer şi muşcă luna sau soarele provocând astfel
eclipsele. Pricoliciul este imaginat,
ori că poartă cap de om pe trup de lup, ori cap de lup pe trup de om. El
este un demon al nopţii care de obicei se ascunde la răspântii, în
păduri neumblate, în locurile pustii, la răscrucea satelor şi oamenii
pentru ca să se apere de influenţa lui distrugătoare fac vrăji cu o
anume iarbă denumită popular « Coada pricoliciului ». În credinţa
populară se mai crede că anumiţi oameni malefici sau lupi, dacă se dau
de trei ori peste cap la ceasul de cumpănă al nopţii, se transformă în
pricolici, dar dacă sunt dezdemonizaţi prin practici magice, pot să ducă
o viaţă normală ca om.
Tricolicii sau Triculicii
Sunt tot făpturi demonice de factură
antropozoomorfă. Numele lor e de origine greacă şi înseamnă „om cu păr
de lup pe el.” În credinţa populară tricolicii se nasc ori din
împreunarea la ceas de noapte, în păduri neumblate, a unor lupi
infernali cu femei posedate de coşmare senzuale, ori a unor bărbaţi la
fel de obsedaţi sexual – cu lupoaice fantaste sau infernale. ( Romulus
Vulcănescu – Mitologia Română). În nopţile cu lună plină pricolicii sunt
posedaţi de demonul distrugerii, dorind să ucidă orice fiinţă întâlnesc
– om sau animal. În mod deosebit atacă şi mănâncă mânjii rătăciţi de
herghelii, în acest caz se transformă în mânji-lupi şi sub această nouă
înfăţişare se amestecă în herghelie şi o mănâncă.
Spiriduşul
 Este
o făptură demonică de tip antropomorf, câteodată zoomorf, un demon mic
domestic – gen drăcuşor, care are o fire destul de schimbătoare, în
general este binevoitor dacă are un tratament bun, dar poate fi şi
răutăcios şi răzbunător. Este un omuleţ miniatural obţinut printr-un
procedeu magic de către vrăjitori, prin clocirea la subţioară a unui ou
părăsit de o puică neagră, care a fost ouat înainte de Paşte cu 9 zile.
(Romulus Vulcănescu – Mitologie română))
Personajul există în folclorul tuturor popoarelor, atât
europene cât şi de pe celelalte continente, sub diferite denumiri dar în
general cu aceeaşi origine – aşa cum denotă şi denumirea lui în germană
Schrat, Schrate sau în limba teutonă veche Srat,
care înseamnă „duh al văilor şi pădurilor”. La polonezi se numeşte
Spirytusek sau Skrzat, la slovaci
Skriatok, la cehi Skrietek, la maghiari
Kisertek.
Moroii
Moroii sunt tot un fel de strigoi, făcând parte din categoria demonilor
cunoscuţi la latini sub numele de
Incubi,
în Grecia antică se încadrau în familia spiritelor
Ephialtes
şi
Sateres
iar
la celţi Dussi.
Ceea ce
este deosebit de interesant, sub denumiri oarecum asemănătoare aceste
forme de demoni sunt cunoscuţi în toată Europa. Astfel la romani se
numeau Mors,
la albanezi şi
la slavi se numesc Mora
(vis oribil), la ruşi
Kikimora
şi
Mora,
la francezi
Cauchemar,
la englezi
Marnt,
în germana veche Mahr
iar cea actuală Mara,
la
lituanieni Maras,
la cehi Murama.
Ei sunt
creaturi malefice, infernale, de fapt sufletele copiilor care au murit
în condiţii nefireşti ( la naştere, înăbuşiţi în scutece, înecaţi în
copaie etc) înainte de a fi botezaţi. Se crede că se întorc noaptea la
casele unde s-au născut şi-şi chinuie în somn mamele, aşezându-se pe
piepturile lor, înăbuşindu-le, dându-le coşmare îngrozitoare.
Credinţa în puterea magică a
usturoiului
Se ştie că vechii
egipteni dădeau zilnic muncitorilor care lucrau la ridicarea piramidelor
să mănânce usturoi – aceasta pentru a le da putere şi a-i feri nu numai
de boli ci şi de forţele malefice.
In vestita sa carte "De Viribus Herba" -
tratamente cu plante medicinale practicate în mănăstirile de călugări,
apărută la Milano in 1477,
Macer Floridus recomandă să se mănânce usturoi pe stomacul gol, astfel
eşti ferit de farmece şi nu ai probleme să bei apă, când călătoreşti în
locuri necunoscute.
În insula Lesbos, vechia tradiţie
elină este şi acum păstrată – împotriva deochiului usturoiul este cel
mai bun remediu.
Legionarii romani aveau obiceiul să ia cu ei
nouă căpăţâni de usturoi şi nouă de mac, iar seara le înşirau în faţa
lor pe masă când îşi făceau rugăciunea.
La slavii de sud exista credinţa că oamenii
care nu mâncau niciodată usturoi erau strigoi. Se pare că superstiţia
mai există şi acum. Tot la ei, există obiceiul ca atunci când plânge
copilul noaptea, să se ungă picioarele şi tălpile leagănului cu usturoi,
ca să apere copilul de vrăji sau influenţe malefice. În Serbia copiii
mici poartă la gât un căţel de usturoi ca amuletă împotriva vrăjilor,
făcăturilor şi deochiului.
În Sicilia, femeile care aşteaptă să
nască pun sub cearceaf un căţel de usturoi.
În Cuba se crede că usturoiul este
cel mai indicat mijloc de a te feri de gălbinare.
Şi exemplele pot continua la
nesfârşit şi pe toate continentele.
Revenind la credinţa sau superstiţia
poporului nostru, se crede că usturoiul este „antidotul” cel mai sigur
împotriva duhurilor necurate, împotriva strigoilor, a diferitelor fiinţe
fantaste cum ar fi vampirii (vezi legenda lui Dracula) moroii,
vârcolacii, împotriva deochiului, a „făcăturilor”, pentru efectuarea
anumitor vrăji - la descântecul de Izdat, de Brâncă, de Bubă, de Năjit,
de Muma Pădurii, de apucate, pentru alungarea diferitelor boli etc.
fantezia mistică populară este nelimitată.
Astfel de Rusalii, la sate credinţa
este că trebuie să porţi neapărat usturoi la brâu, la pălărie, ba chiar
după ureche, iar în jud. Vâlcea se pune pe fereastră - pentru „a nu te
lua Rusaliile”.
În Schei, se crede că primăvara umblă
Ielele, de aceea copiii sunt frecaţi cu usturoi pe frunte, pe barbă şi
pe spate, apoi li se bagă în buzunar şi în căciula pe care şi-o pun pe
cap.
Femeilor sterpe li se face o băutură
din rachiu în care se pun nouă fire de usturoi şi după ce se lasă nouă
zile li se dă să bea.
De Sf. Gheorghe, Sf. Andrei,
Sîmpietru, Sf. Haralambie, Duminica Mare, la Armindeni şi de Anul Nou se
ung ferestrele şi uşile cu usturoi şi leuştean, ca să împiedice intrarea
tuturor forţelor malefice şi fiecare trebuie să poarte usturoi în
buzunar ( credinţă din Dorna - Bucovina).
Împotriva deochiului se spune
„usturoi între ochi, ca să nu mă deochi”. O altă credinţă este că atunci
când ţi se fură ceva, atingi cu usturoi locul de unde ţi s-a luat şi
precis vei descoperi hoţul.
Pentru a feri vacile de vrăji şi ca
să nu le fure strigoii laptele, sunt unse pe uger şi pe coadă cu
usturoi.
Ţăranii se freacă cu usturoi pe tălpi
şi la subsuori, mai ales în perioada sărbătorii Crăciunului şi în
Cârnelegi
Dacă freci cu usturoi cosoarele cu
care se taie via şi pomii, îi fereşti de omizi şi alte gângănii
dăunătoare. De asemenea se crede că dacă arzi vrejurile de usturoi în
grădină nu se mai fac omizi.
Copiilor nebotezaţi li se pune sub
limbă puţin usturoi pisat pentru a fi ferit de duhurile rele.
Usturoiul nu ai voie să-l calci în
picioare, nu ai voie să-l furi deoarece „vei puţi până la moarte”, nu ai
voie să-l semeni după Sâmedru că vei muri.
În Transilvania, morţilor bănuiţi că
s-ar putea face strigoi li se pune usturoi în gură.
Tradiţii de Sf. Andrei,
farmece de dragoste, aflarea ursitei şi rodniciei viitorului an
„În Moldova dăinueşte credinţa că
strigoii morţi ies din morminte la Sf. Andrei, se întâlnesc la un loc cu
strigoii vii, adică cu strigoii oameni şi se bat cu cocioarbele până
cântă cocoşii, cei din urmă cunoscându-se a doua zi după zgârieturile ce
la au pe faţă. Babele sau oamenii strigoi, înainte de a ieşi din casă pe
horn, se ung pe tălpi cu untură.” ( Gr. Grigoriu-Rigo, Medicina I)
„La noi acasă în Spătăreşti, ţinutul
Sucevei, se crede că strigoii, cari-s tot oameni, însă cu coadă, nu pot
suferi mirosul de usturoi. Înspre Sf. Andrei se strâng ori în ţintirim,
ori în anume locuri de prin păduri, prin case pustii ori pe ziduri
ruinate şi fac sfat; pe urmă se împrăştie după rele în lume. Adeseori
între ei se întâmplă bătălii şi vin pe la case şi iau limbile de la
meliţuici, de se bat. Ca să nu se întâmple în gospodării răutăţi din
pricina strigoilor, mama ungea cu usturoi clampa uşii, scara, stâlpii
hornului, câhneaţa, crucile de la fereşti, boii şi vacile la coarne,
meliţoiu şi meliţuica, cleştele, cociorva, lada şi toporul, iar noi
căsaşii mâncam mujdei de usturoi...şi ne ferea Dumnezeu de strigoi”
(Tudor Pamfile – Sărbătorile la români)
„Prin jud. Râmnicul Sărat împotriva
strigoilor şi străgilor, care ies de prin morminte şi vin de pocesc pe
oameni cu felurite boale, se ung lucrurile cu 9 fire de usturoi, mâncând
în acelaşi timp fiecare om din casă câte un fir, că vor scăpa de
pocitura strigoilor, cărora nu le place usturoiul şi cari, pentru
aceasta, nu se pot apropia de casa unui om”. ( D. Lupaşcu – Medicina
babelor)
Şi seria
credinţelor continuă.
Astfel se spune că atunci când
strigoii nu se pot război între ei, încearcă să prindă un muritor şi
să-i sugă sângele. Pentru aceasta în „Noaptea Strigoilor”, gospodinele
au grijă ca toţi membrii familiei să mănânce şi să se ungă pe frunte, pe
piept, în spate şi la încheieturile trupului cu usturoi, precum şi
uşile, geamurile şi hornul casei pe unde ar putea să intre strigoii.
Dacă vitele mugesc în noaptea de Sf.
Andrei este semn că vin lupii. Pentru a le feri în jud. Botoşani
gospodarii fac o cruce din ceară şi o lipesc la vite pe cornul drept.
Pentru a se feri ograda de lupi şi de strigoi, se ung cu usturoi parii
gardului, drugii, cercevelele, pragul uşilor, ghizdul fântânilor.
În Bucovina, înainte de Sf. Andrei cu
câteva zile, femeile nu torc – „ca să nu toarcă lupii în casă”, iar de
Sf. Andrei nu mătură şi nu scot gunoiul din casă, nu curăţă grajdurile,
nu se piaptănă ( pieptenele reprezintă în basme un şir de arbori, deci
pădurea în care se află lupii) pentru a nu aduce lupul prin apropiere.
Noaptea de ajun precum şi ziua Sf.
Andrei se crede că este prielnică anumitor practici şi farmece de
dragoste. Una dintre acestea este Păzitul usturoiului, un fel de
serbare nocturnă colectivă gen Revelion, cu mâncare şi băutură
abundentă, la care bărbaţii neînsuraţi vin cu căciulile pline cu
căpăţâni de usturoi – în unele sate şi fetele aduc câte trei căpăţâni,
toate se pun într-o covată pe care o femeie bătrână trebuie s-o păzească
toată noaptea la lumina unei lumânări, ca să nu fie furată de strigoi,
în timp ce tineretul petrece, bea, cânta şi joacă. Dimineaţa, în curtea
casei se încinge o horă, iar în mijlocul ei „este jucată” covata cu
usturoi de un flăcău. Apoi usturoiul este împărţit la toţi care au
participat şi dus acasă cu mare grijă, pus la icoane, folosit ca leac
împotriva bolilor sau pentru descântece şi vrăji. Astfel în unele
localităţi când fetele sosesc acasă de la Păzitul usturoiului, seamănă
un căţel de usturoi priveghiat toată noaptea, într-un cocoloş de aluat.
După felul în care încolţeşte şi creşte acest usturoi, se fac
prognosticuri de măritiş.Acest ritual este deosebit de variat, în
funcţie de regiunea unde se practică.
În satele din Bucovina fetele ca
să-şi vadă ursitul îşi puneau seara sub pernă 41 de fire de grâu, iar
când se culcau spuneau: „ Voi, 41 de fire de grâu / Eu voi adormi / Şi
voi hodini / Dar eu mă rog lui Dumnezeu / Să-mi trimită îngerul meu /
Cel ce mi-e dat de Dumnezeu” ( T. Pamfile – Sărbătorile de toamnă şi
Postul Crăciunului )
Un alt obicei este ca fetele
nemăritate să meargă noaptea la fântână cu lumânarea de Paşte pe care o
aprind şi o afundă cu ajutorul ciuturei spunând: „ Sfinte Andrei /
Scoate-i chipul în faţa apei / Ca în vis să-l visez / Ca aievea să-l văz
! „ ( Tudor Pamfile – Sărbătorile la români)
Prin alte părţi este obiceiul ca
fetele de măritat să facă o turtă subţire ca o plăcintă din făină de
grâu, foarte sărată – denumită Turtuca de Andrei, pe care o mănâncă la
culcare. Băiatul pe care-l visează că le aduce apă ca să le astâmpăre
setea se crede că este viitorul lor soţ.
Un alt obicei în alte regiuni, fetele
ghicesc ursitul cu ajutorul parilor de la gard, astfel, noaptea pe
întuneric ating un par, de la care numără în continuare până la al
nouălea par, pe care leagă o sfoară sau lână roşie. A doua zi merg să
vadă cum le va fi alesul. Dacă parul este drept şi neted, viitorul soţ
va fi tânăr şi frumos, dar sărac. Dacă parul va fi scurt şi noduros,
soţul va fi bătrân şi sărac, iar de va avea coaja groasă, va fi bogat.
Dacă parul este cu multe crăci, ursitul va fi văduv cu mulţi copii.
Tot aşa de frecvent este şi ghicitul
la oglindă. Fata de măritat se aşează pe un scaun, având în faţă şi
spate câte o oglindă, iar pe lateral patru lumânări aprinse şi, se spune
că, astfel îşi vede ursitul.
Pentru ca să se afle cât de rodnic va
fi următorul an se pun boabe de grâu într-o strachină cu apă. Cât de des
va răsări grâul, atât de bogată va fi recolta . Obiceiul se păstrează şi
acum.
În această zi nu se dă de împrumut
ori în dar căci vei păgubi.
În unele sate din Oltenia copiii taie
mlădiţe din pomii roditori ( meri, peri, cireşi, vişini, pruni etc.) şi
le pun în apă, la căldură, pentru a înmuguri până la Sf. Vasile, când
fac din ele sorcove, pentru a-şi sorcovi părinţii şi neamurile.
Spaţiul nu-mi permite să tratez mai
amplu această temă care este deosebit de interesantă şi bogată.
Frumoase şi pline de fantezie sunt
tradiţiile, credinţele şi ritualurile poporului nostru.
Şi nu pot să închei fără să citez din
nou versurile înfricoşătoare ale lui Vasile Alexandri:
„Iată-l, iată Satan vine /
Răzbătând prin verzi lumine, / Pe-un fulger strălucitor. / Umbre, stăfii
despletite, / Cucuveici, Iele zburlite, / Şi Rusaliile pocite / Îl
urmează ca un nor./ Voi cu suflete curate / Cu credinţi nestrămutate, /
Oameni buni, femei, copii, / Voi creştinelor popoare, / Faceţi cruci
mântuitoare, / Căci e noaptea-ngrozitoare, / Noaptea Sfântului
Andrei”...
Julia Maria Cristea
Viena
Ilustraţia: Gesichter aus einer anderen Welt – Prof. Dr.
Hans Biedermann
Faszinierende Welt der Phantasie – Michael Page, Robert
Ingpen
|
